Destinul iesit din comun al acestei scriitoare dovedeste ca exista miracole si ca talentul isi face, oricat de tarziu, drum. Viata lunga a Ninei Berberova acopera aproape tot secolul XX. A inceput la Sankt Petersburg in 1901, intr-o familie instarita si liberala, care si-a facut sperante in 1917, dar s-a lamurit repede ca lumea lor se scufunda. In 1922, Nina, ca si multi alti membri lucizi ai intelighentiei, paraseste tara sovietelor si, dupa ce peregrineaza cativa ani prin orase europene, se stabileste impreuna cu iubitul ei, poetul Hodasevici, intr-o periferie a Parisului, la Billancourt, unde un numar mare de emigranti rusi isi gasisera de lucru ca muncitori la Uzinele Renault. Cuplul boem duce o existenta precara, responsabilitatile apasand pe umerii Ninei, care e nevoita sa lucreze pentru modiste sau ca vanzatoare, fiindca scrisul la gazetele emigratiei nu le asigura traiul. Vestile din patrie sunt sumbre: prieteni arestati, deportati, ucisi sau care se sinucid. In URSS se traieste in teroare si mizerie, nu mai e cale de intoarcere. Anii razboiului o prind la Paris, unde, ignorata ca scriitoare, saraca si frustrata, afla ca parintii i-au murit in timpul asediului Leningradului. Dar e o femeie puternica si nu se lasa prada deznadejdii. In 1950 se decide sa-si ia viata de la capat in America si, la varsta cand altii ies la pensie, invata englezeste si incepe o cariera universitara, predand literatura rusa la Yale si apoi la Princeton. Apoi, in 1984, cand avea 83 de ani si nu mai scria nimic de decenii, se petrece miracolul de care va spuneam: manuscrisul unui roman de-al ei, "Acompaniatoarea", vechi de aproape o jumatate de secol, ajunge in Franta la un domn, Hubert Nyssen, care, pasionat de literatura, isi infiintase o mica editura de provincie la Arles: "Actes Sud". Nyssen intuieste in manuscrisul necunoscutei o buna scriitoare de descendenta cehoviana, care aduce un aer uman in peisajul literaturii franceze, devenite, dupa cum spunea Cioran, mai curand "un discurs despre literatura", arid. Berberova, care cunoscuse tarismul, revolutia bolsevica, exilul, razboiul in Franta, mccarthismul american, avea ce povesti despre secolul pe sfarsite. Deci "Actes Sud" publica in 1985 "Acompaniatoarea", apoi si toate celelalte manuscrise ale debutantei octogenare (10 romane, mai multe culegeri de nuvele, eseuri si, in 1989, autobiografia "Sublinierea imi apartine" - cea mai buna carte a ei). Astfel, in ultimii sapte ani de viata (a trait pana la 92), Nina Berberova ajunge o celebritate mondiala: numai in Franta cartile i se vand in peste un milion de exemplare si e tradusa in 26 de limbi. Batranica singuratica de la Princeton devine deodata foarte cautata, bogata. Apuca sa vada si prabusirea imperiului sovietic, e aclamata la Petersburg si Moscova, unde face un ultim voiaj. Nu e acesta un happy-end? (Trebuie sa adaug si ca editura "Actes Sud" a lui Hubert Nyssen, executorul ei testamentar, e azi o marca de calitate literara in Franta si tipareste 350 de titluri pe an.)
Cele doua volume de nuvele pe care vi le recomand intregesc opera tradusa in romaneste a Ninei Berberova, alaturandu-se reeditarilor intr-o serie de autor. Scrise intre 1927 si 1952, cele 21 de proze au ca personaje emigranti rusi in Occident, oameni care si-au pierdut statutul social, au lasat in urma familii, drame, traditii, si incearca sa supravietuiasca intr-un loc strain, unde integrarea se dovedeste dificila. Nina Berberova descrie cu tandrete aceste existente sfasiate intre amintiri, imperativele prezentului si sperante uneori absurde, dar care te fac sa mergi inainte, sa-ti iei libertatea de a opta si de a visa la fericire. Cum a facut autoarea insasi. La 92 de ani, dupa sapte decenii de exil, declara cu seninatate ca nu regreta nimic din ceea ce i s-a intamplat: "Niciodata n-am vrut sa dau inapoi biletul meu de drum. Am vrut sa-mi fac traseul pana la capat, ba inca si ceva in plus, fara bilet". Si a reusit: plusul il reprezinta posteritatea, dovada ca acum vorbim despre ea.