Primavara celor dusi

Otilia Teposu
O calatorie in Basarabia

Primavara, cultul mortilor e la mare cinste in Basarabia. Nici intr-un alt anotimp nu se fac atatea pomeniri ale celor dusi pe lumea de dincolo. E aproape ciudat cum oamenii, in loc sa se bucure de flori si de fluturi, se gandesc la cei disparuti. In iuresul naturii care se trezeste la o noua viata, absenta lor pare, mai mult decat altadata, un lucru nedrept si dureros. Tara de peste Prut e un loc in care granitele dintre lumea de aici si aceea de dincolo sunt mereu trecute, un loc in care mortilor nu li se zice "morti", ci li se spune "cei dusi", ca si cum tocmai ar fi plecat pana pe deal, la holda, ca si cum ar fi pe o poteca apropiata care i-ar putea aduce inapoi

Satul de cruci

Sambata, pe 8 "Marta", in cimitirul din satul Giurgiulesti, raionul Cahul, e zi mare: "Se deschide cerul". N-a rasarit inca soarele, dar in lumina rosiatica a diminetii femeile grabesc, deja, pe ulitele pustii. E zi de pomenire, si mortii lor nu au voie sa astepte. Ajunse in cimitir, se risipesc ca niste fire de apa, fiecare spre crucea ei. Mai intai isi lasa jos "culiocul", in care au adus de-acasa pomenile, saruta crucea, ofteaza din greu si murmura cate o rugaciune scurta, mai degraba un salut pentru cei la care au venit. Apoi aduna vreascurile si frunzele uscate suflate de vant pe morminte, fac focuri, la care sa vina si sa se incalzeasca cei dusi, topesc tamaie si, in curand, fuioare de fum albicios, intepator si parfumat, se inalta printre pomi. Vazut de departe, locul acesta ar putea parea un sat tihnit, surprins in momentul cand tocmai s-a intors toata familia acasa. Se face dintr-o data liniste si, pentru cateva momente, nu se mai aud decat pasarile, dezlantuite intr-o cantare ce parca ar vrea sa faca mai repede soarele sa rasara ca sa alunge intunericul. Si ca si cum doar atata ar fi asteptat, ca la un semnal, femeile ingenuncheate, cele mai multe cu capul rezemat de cruce, incep "jalania", pe mai multe voci, ca intr-un cor antic. Cantecul lor acopera cantecul pasarilor, creste in intensitate, apoi se subtiaza si incetineste ca vuietul unor valuri ce trec mai aproape sau mai departe peste coltul acesta de lume, cufundat intr-un ritual ancestral. La inceput, am crezut ca plang, dar nu e asa, ele povestesc doar, e-adevarat, cu o voce mai inecata si mai tremurata, ca si cum s-ar abtine de la plans, le povestesc mortilor despre ceea ce au trait in saptamana care tocmai a trecut.
Una ii spune crucii la care a venit ca a gasit om cu plug care sa-i are gradina, alta povesteste despre drumul pe care l-a facut la Vulcanesti, la fata mai mica, maritata acolo, o femeie mai retrasa canta incetisor si mangaie lemnul crucii, urmarindu-i cu degete tremurate conturul asprit de ploi. Alta toarna pe mormant apa si vin, "ca sa sa lumineze" si sufletul celui ingropat acolo. Langa o cruce albastra, o mama ii spune fiului ei dus dincolo ca tocmai i-au venit fratii studenti acasa, ca s-o ajute la sapat via. In alt colt, o batrana maruntica ii cere semne tatalui ei mutat la cele vesnice de hat multa vreme, ii cere semne ca sa stie pentru cand sa se pregateasca si ea. Ma plimb pe cararile dintre cruci, si de peste tot aud povestile spuse de femei cu glas moale, nicidecum bocete sau strigate ascutite, asa cum am vazut pe la noi. E ca si cum as asista, fara sa vreau, la o discutie intre oameni pe care nu-i stiu, sunt un intrus, in lumea aceea dintre morminte, nu cunosc pe nimeni acolo, nici intre cei morti, nici intre cei vii, si ma hotarasc sa astept, la o margine de cimitir, sa se lumineze mai bine de ziua.

Invitatie la nunta

O lumina calda s-a revarsat de-acum peste cimitir, focurile s-au stins, ici si colo doar mai fumega cate-un taciune ramas nears. Printre morminte, femeile trec de la o cruce la alta, isi dau una alteia binete si apoi fac schimb de colaci, mere rosii, biscuiti si bomboane. "Sa fie de sufletul celor dusi!" "Sa fie!" Si cate o gura buna de vin e lasata apoi sa cada pe pamantul insetat, pe care lasa urme intunecate. Una dintre femei leaga un stergar mai mare de bratele unei cruci, se apleaca, saruta crucea si murmura niste vorbe pe care, de unde stau, nu le pot auzi. Trece apoi la alta cruce si gesturile se repeta. Apoi la alta si la alta. Si-n tot acest timp, "vorbeste" cu crucile langa care sta. Ma vede ca o urmaresc, vine la mine si-mi spune intinzandu-mi un colac rotund: "Sa fie de sufletul celor dusi, si noi sa-i putem pomeni pana ne-o veni randul la cruce!".
O intreb cum o cheama si pentru cine a venit in cimitir. Imi spune ca-i zice Tania lui Vanea lui Petrus Bostan si ca de mai bine de opt ani vine in cimitir sambata de sambata, ca sa vorbeasca cu fiul ei, "petrecut prea devreme" dintre noi, "taman cand se pregatea sa-si termine scoala si sa-mi aduca nora". Ma duce la cruce s-o vad, si imi arata chipul baiatului, intr-un portret decolorat de ploi.
Povestea care urmeaza e spusa cu voce alba, seaca, fara patima, ca si cum durerea adunata de atatia ani ar fi sters orice urma de emotie. Sambata de sambata, timp de opt ani, mainile ei s-au sprijinit de crucea asta, ca si cum ar fi mangaiat mainile baiatului ei de departe. Nici o clipa nu l-a lasat singur, in cimitir. Ar putea spune si cu ochii inchisi cati pasi are de acasa pana aici, si cati de la poarta cimitirului pana la groapa cu liliac, unde o asteapta baiatul ei. Genunchii i-au lasat doua gropi intarite in lutul galben dinaintea mormantului. Se vad, ca si cum ar fi doua cuibare. "Cum omu', asa si crucea", imi spune, dupa ce-si sterge oarecum rusinata ochii, "adicatelea crucile-s alcatuite ca omu', au crestet, trup, picioare si brate. Si de asta noi, cand venim aici, ne uitam la cruce ca si cum am avea in fata omul pentru care e ridicata. Vorbim cu ele, ca cu acela. Care va sa zica, venim aici si ne spunem toate cate le avem, ne plangem la dansele tot nacazul. Spre-o pilda, eu am venit astazi sa o chem pe mama si pe baiatul meu la nunta unei nepoate. Am venit de dimineata si i-am tamaiat. Le-am spus ce-am avut de spus si apoi le-am legat stergarele, asa cum se face la noi cand chemi vecinii la nunta. Ii legi omului un stergar de brat, semn ca e invitat, si servetu' ala ii ramane lui, ca sa-si aduca aminte de nunta. Si tot asa trebuie sa faci si cu cei de aici, din cimitir, le legi stergaru' de bratul crucilor si-i cinstesti ca pe vii. Asa i-am chemat si eu, sa fie cu noi diseara, cand ne adunam la casa miresei. Asa e datul aici, asa facem. Iar cand o sa se termine nunta, tinerii, mirii, o sa ia toate florile pe care le-au primit si o sa le puna la mormantul unui tanar soldat mort in razboi, departe de tara si de ai lui. Nu este blestem mai mare decat sa mori printre straini. Orice petrecere ai in casa, botez, nunta, cununie, cumetrie, trebuie sa vii si sa-i chemi si pe ei, pe cei dusi. Unii au sa vina, altii n-au sa poata, cine stie de ce, ca oamenii, si-atunci vii si le lasi legata de cruce cate-o boccea, in care pui mancare din aceea facuta pentru petrecerea la care ii chemi. Ca sa se bucure si ei de aburul mancarilor de-acasa. Ca si ei poftesc, si ei doresc, ca noi. Si eu cred ca daca ei pot sa mai doreasca inseamna ca nu sunt de tot plecati din lumea asta. Nu-i asa?"

Sufletul ca suflarea

Poarta basma albastra, de stofa groasa, si-o rochie cu floricele, tot albastre. Sortul negru, legat dinainte, o face parca si mai subtirica. E numai o mana de femeie, dar se misca sprinten, dintr-un capat in altul al cimitirului. "Sta de vorba" cu mai multe cruci, la care se opreste cate putin. Poarta in mana o cutie de metal, in care are tamaie fumeganda, si-o sticla de vin din care varsa cate putin langa fiecare cruce. O cheama Aculina, si lumea ii spune "mamarea Culina lui Arabagiu". Ceva mai devreme, am auzit-o cerandu-i unei femei "semnele". "Semnele mortii?", o intreb. "Da, semnele mortii", imi raspunde si-mi intinde sticla de vin, ca sa beau in cinstea mortilor ei. Iar ceea ce urmeaza este mai mult decat m-as fi asteptat. Este o adevarata calatorie in lumea de dincolo. Aflu ca moartea nu vine niciodata fara sa trimita dinainte semne, ca moartea face ce face un gradinar in gradina lui, adica mai taie din ierburi, ca sa poata creste si altele, le mai scurteaza pe unele, ca sa nu tina umbra altora, "le mai rarieste pe-acolo pi uni sunt pria diesi". Si semnele? Care sunt? "Mai intai e pasarea, pasarea la care-i zice a mortii si care are stragat greu, mamica, greu de tot. Pasarea asta vine la casa cu doaua, tri zile inaintea mortii; apoi e mata si canele, care nu mai mananca, fara numai scurma in blid. Astea doua is blestemate sa duca sufletul dintr-o lume in alta. Grinzile casii gem si pocnesc, oglinzile isi intuneca apele, de nu te mai vezi in ele, decat asa, ca-ntr-o ceata." Povestea batranei creste si aluneca precum un bulgare de zapada, nici macar nu indraznesc sa tusesc ca sa n-o deranjez cumva. Vreau sa-mi spuna tot ce stie. Si stie lucruri pe care nu le-am mai auzit nicaieri. Aflu de la ea ca nici umbra nu mai apare la omul ce se pregateste de moarte. Oricat ar fi de mare lumina in care sta, umbra i se face tot mai subtire, pana se pierde de tot. Si mai aflu ca exista si alte semne, care tin de omul care va pleca. El e acela care le simte, numai ca, din pacate, nu le mai poate explica. Parca s-a rupt ceva intre el si ceilalti oameni, intre el si lumea in care a trait. "Sa vezi, ca unul zice ca i se scurteaza limba, altul simte cum i se ascute privirea, de vede si dincolo de pareti si de ziduri, altii aud muzici si voci care-i cheama. Vezi matale, ca moartea il cumpaneste pe ala de urmeaza sa plece, il face sa nu mai stie unde e, ii tinteste privirile-n tavane, ca si cum acolo ar afla ceva. Iara daca il face pe om de sa vede el pe el acolo, tintuit in pat, de undeva de sus, apoi ala-i semnu' clar ca nu mai e mult, ca sufletu' face deja probe sa iasa de tot. Ca sufletu-i ca o suflare. De-i rece afara, numai vezi cum tasneste ca o ceata la unii, ori ca o umbra la altii, ca un abure albicios care se imprastie peste lucrurile din casa, de par toate ninse cu un puf usor. Si daca e cineva langa omul de moare, de mila celui ce il vede, sufletul se opreste intr-o ganganie, intr-un fluture, o pasare cu cantat duios, ori chiar intr-o musca ce trece pe-acolo. Sta o vreme si abia apoi pleaca la ale lui. De-aceea, primavara, cand toate invie la un loc, poate si el, sarmanul, tinandu-se de ele, sa ajunga mai usor acasa."

Ulilica

Sunt pe o ulita a satului, care coboara spre Prut. Ulita larga, lutoasa, in care ploile au sapat santuri adanci. Lutul galben, intarit acum, a format adevarate canioane pe care le ocolesc trecand cand pe o parte, cand pe alta a ulitei, pe langa garduri inalte din lemn. In sat e forfota mare. Toti se pregatesc de "Ulilica", un obicei vechi, cu care incepe intotdeauna Postul Mare. Un obicei al Mosilor de primavara. E tot un fel de pomenire a mortilor, dar mai stranie si mai veche decat altele. Daca sambata, in cimitir, au fost numai femei, la Ulilica vor participa si barbatii. De fapt, ei vor fi actorii principali. Aduna toata ziua vreascuri, crengi, curpeni de vie si fac gramezi mari pe uliti, la raspantii. Inainte de a se face seara, vor aprinde focurile si tot satul va fi luminat de o lumina rosie-portocalie, o lumina care le va indulci chipurile si va imblanzi locurile. Femeile vor aduce bucate, barbatii vor inchina patruzeci de pahare de vin, dupa cum zice traditia, si asta le va deschide darul povestirii. Dar pana seara mai e mult, eu trec de pe o ulita pe alta, si oamenii pe care-i intalnesc si care ma cheama la Ulilica lor, ca asa e datina, imi povestesc ca pe vremuri, Ulilica incepea cu "roata". O roata mare de lemn, putea sa fie si o roata de caruta, era prinsa de un tarus bagat in pamant. Intr-o parte a ei era legata o pisica, in cealalta un caine. Cainele voia sa prinda pisica, si roata incepea sa se invarteasca, si-atunci toti erau bucurosi ca se invartea roata, adica roata timpului, care alunga iarna si aducea caldura primaverii. "De ce caine, de ce pisica?", intreb si mi se spune ca aceste animale tin legatura cu cei morti. Ele stiu semnele mortii si pot fi carausii sufletelor de dincolo. Astazi tinerii nu mai par interesati de "roata", si batranii incep Ulilica direct cu focurile mari, cat mai mari, la care ii cheama pe stramosi sa se incalzeasca. Sar peste focuri, ca sa se curete de pacatele iernii, rad, glumesc si beau vin.

Paharul mangaierii

Pe Larisa lui Petrica Suceanu am intalnit-o tot pe ulita care duce la cimitir. Vine in fiecare sambata, tocmai de la Slobozia Mare, ca sa-si pomeneasca mama si neamurile. Aduce cu ea un "culioc", o geanta mare, plina de colaci rotunzi. E mestera mare, e renumita pentru frumusetea colacilor cu care-si sarbatoreste mortii. Ca sa-i vad mai bine, ii scoate si-i insira pe una din mesele care se afla in cimitir. Langa cele mai multe dintre morminte, sunt astfel de mese si bancute, pe care oamenii se aseaza si povestesc in tihna cu cei dusi. Lumina soarelui face sa sclipeasca auriu rumeneala colacilor. Adevarati colaci domnesti! Ia unul in mana si-mi arata pe el semnele: florile, scarita pe care urca sufletele la cer, treptele, ca sa poata pasi mai usor, soarele si luna, sfoara care-i leaga pe cei vii de cei morti. Toate sunt acolo, facute din aluat mirosind a grau si a faina proaspata. Larisa imi face loc pe banca langa ea, isi aranjeaza grabit parul suflat de vant. O intreb cum face colacii si-mi spune ca numai din faina proaspata si cu drojdie "din aia mai buna". Si-mi mai spune ca atunci cand framanta pentru cei dusi, nu se pastreaza in casa nici o bucata de aluat, totul se coace si se da de pomana. "Grijile pentru un mort sunt multe aici la noi, mai ales femeile se straduiesc sa le tina pe toate. Cei dusi se pare ca sunt multumiti, pentru ca nu s-a intors nici unul ca strigoi sau ca sperietoare pentru cei vii. Ei sunt impacati, si daca vin, vin sa vada ce mai e pe acasa si sa-i ajute cum pot pe cei ramasi. Sunt multe "griji" de implinit. Mai intai sunt "podurile" si "rascrucile" de la inmormantare, apoi comandarea, masa de dupa ingropare, apoi pomenile din sase in sase luni, sambetele de peste an, cand ei asteapta inainte de rasarit colacii, apoi sunt Mosii, de primavara, de toamna, de iarna, Mosii de flori, cand se impart flori de dorul mortilor, Mosii de samburi, cand se dau cirese copiilor. Daca nu le dai, se zice ca mortii stau cu tarana in gura pana primesc ceva de-acasa. Aici la noi n-ai sa intalnesti nici o femeie care sa manance un mar copt, o poama noua, o leguma, pana cand inainte nu imparte din acestea pentru pomenirea celor dusi. Si in cimitir, daca te uiti, vezi la fiecare cruce cate un pahar de apa si unul de vin. Beau din ele cei dusi, dar mai poate sa bea si un calator, daca vine de departe si e insetat. Si asta e adevarata pomenire, cand "painea durerii si paharul mangaierii" ii mangaie si pe cel dus, si pe cel ramas."
***
Ar trebui sa va mai spun ca abia dupa ce-am ascultat povestea aceasta, am vazut ca cimitirul era plin de albine si de fluturi care zburau in rotocoale pe deasupra paharelor cu vin, puse de dimineata pe bratele crucilor, incalzite bine acum de soarele amiezii. Am ajutat o albina sa iasa dintr-o cana in care era gata sa se inece, am baut o gura de vin si am salutat primavara care venise deopotriva pentru cei vii si pentru cei plecati.
Foto: Alexandru Bostan