Iubirea nu se teme de varsta

Cititor Formula AS
Trei femei de 50 de ani isi deschid sufletul

"Imi doresc tot mai mult sa-mi schimb viata"

Citesc cu interes scrisorile de la rubrica "Asul de inima" si de multe ori am simtit imboldul de a va scrie pentru a va cere parerea. Poate nu voi gasi raspunsul pe care il caut, dar trebuie sa aflu ce parere au alti oameni, care au trecut prin situatii similare.
M-am casatorit de tanara, cu un barbat pe care nu-l iubeam, ba mai mult, ceva, "un al saselea simt", imi spunea ca trebuie sa stau departe de el. Totusi, n-am avut destul curaj sa ma opun vointei parintilor, dar pentru asta nu acuz pe nimeni; ei nu mi-au dorit decat binele. Acum, privind in urma, nu-mi spun ca as fi putut avea o viata mai frumoasa (la ce bun sa-mi adancesc suferinta?), ci ma consolez spunandu-mi ca ar fi putut fi una mai rea.
Dupa ce m-am casatorit (inainte nici nu-l cunosteam prea bine), am incercat sa-i gasesc calitati ca sa-l pot iubi si sa avem o viata frumoasa. L-am respectat si nu l-am inselat niciodata desi, la un moment dat, am iubit in sufletul meu un alt barbat. Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunile si m-a vindecat de aceasta iubire, pe care o consideram un pacat, desi totul se petrecea doar in inima mea. Casnicia a fost cu bune si rele, au venit apoi copiii si m-am angajat cu toata puterea fiintei mele in cresterea si educatia lor. Totusi, pe masura ce treceau anii, mi-era tot mai clar ca eu si sotul meu suntem doua persoane incompatibile. Am plans, am suferit si mi-am spus ca trebuie sa merg mai departe, de dragul copiilor. N-am fost singura in toata aceasta lupta. Parintii mei au inteles curand ca au gresit si s-au implicat foarte mult in cresterea si educatia nepotilor. Am avut alaturi si un frate care a fost mai apropiat de copii decat a fost tatal lor si pe care ei il respecta asa cum ii respecta si pe bunici.
De la tatal lor, copiii mei au invatat cum nu e bine sa se comporte un barbat in familie, si cred ca asta le va fi de mare folos in viata. Nu spun ca are numai defecte. Are si calitati, altfel poate ca n-as fi rezistat in toti acesti ani, cand am trait o cumplita "singuratate in doi". Si totusi, de-o vreme, imi doresc tot mai mult sa-mi schimb viata. Relatia cu sotul meu se degradeaza continuu, am ajuns sa ne spunem vorbe grele, sa dorim sa ne eliberam unul de celalalt. Acum copiii sunt mari, baiatul s-a casatorit si traieste departe, in alta tara. Fiica mea se va casatori si ea in curand, iar eu sunt hotarata, odata ce-o voi sti la casa ei, sa divortez. Consider ca, din acel moment, am dreptul sa-mi caut de drumul meu. Stiu ca pentru copii ar fi ideal sa-i scutesc de trauma unui divort, dar ma gandesc ca sunt destul de mari ca sa poata trece mai usor peste asta. Sunt roasa, totusi, de indoiala. Ma tem ca fantomele trecutului vor continua sa ma bantuie, si nu voi fi mai fericita dupa divort. Daca voi constata ca "e rau cu rau, da-i mai rau fara rau"? Oare ce pot face? Am aproape 50 de ani, e prea tarziu sa incerc sa-mi schimb viata? Nu cumva alerg dupa o himera?
Pana acum mi-am gasit refularea in cariera. Imi iubesc profesia, sunt apreciata la locul de munca, am un venit care-mi permite sa fiu o femeie eleganta si sa nu duc grija zilei de maine. M-am implicat in diverse activitati, invat o limba straina, citesc mult, pot sa-mi cumpar o carte sau o bijuterie, am prietene carora le impartasesc bucuriile si tristetile. Cu sotul meu, trec zile intregi fara sa schimbam cateva vorbe, si chiar si asa, abia daca reusim sa evitam cearta. Oricum, nu avem prea multe sa ne spunem.
Ce sa fac? Am o multime de motive sa-i fiu recunoscatoare lui Dumnezeu. Pot spune chiar ca, in afara de relatia cu sotul meu, sunt o femeie implinita, care n-ar trebui sa se planga. Dar cum sa suporti ca omul cu care iti imparti viata sa te injoseasca in fiecare zi, cand ceilalti te respecta si te apreciaza? Exista un citat care mi-e foarte drag: "Doamne, da-mi puterea sa schimb ceea ce se poate schimba, rabdarea sa accept ceea ce nu se poate schimba si intelepciune ca sa le deosebesc pe cele doua!". Nu cumva in aceasta fraza se ascunde si raspunsul la intrebarile mele? Ce ma sfatuiti, dragii mei?
LAURA

"N-am dreptul si eu la fericirea unei imbratisari?"

Stimata d-na Sanziana Pop,
Imi permit sa va deranjez cu cateva randuri despre viata mea si despre casnicia mea care este doar pe hartie, de mai bine de 20 de ani. As vrea sa pot sa ma "ridic" si sa ma indrept spre alt destin, dar ma simt "blocata" in ceva care imi paralizeaza vointa. In curand voi implini 55 de ani, dar eu ma simt cu mult mai tanara, de parca viata mea a stat pe loc de cand l-am intalnit pe "sotul" si tatal copiilor mei, doi baieti minunati si foarte diferiti de tatal lor. Am vazut de la inceput ca nu este bine, chiar am vrut sa divortez in 1993, dar m-am razgandit pentru binele copiilor. Nu ma simteam in stare singura sa am grija de ei. Anii au trecut si nici nu stiu cum am putut sa rezist. Nu se poate comunica cu el in nici un fel. Nu are respect pentru nimic, nici macar pentru propria persoana. Numai asa-zisii "prieteni" conteaza. Nu vreau sa mai intru in alte amanunte dureroase, vreau doar sa va intreb (si va implor sa-mi raspundeti): ce pot sa fac ca sa fiu mai puternica? Cel mai mult imi lipseste comunicarea verbala. Imi place sa citesc, sa merg in mijlocul naturii si sa ma bucur de tot ce vad frumos. Ma simt foarte singura. Copiii au scolile lor de urmat, eu ii astept acasa si le sunt alaturi cu tot ce se poate. Am iesit la pensie si timpul imi permite, dar cu viata mea ce sa fac?
De mai multi ani merg sa-l caut pe Dumnezeu, si nu lipsesc duminica de la Liturghie si nu uit sa-i multumesc pentru tot si pentru toate, mai ales pentru cei doi copii minunati pe care mi i-a daruit. Dar oare n-am dreptul si eu la iubire? N-am dreptul la fericirea unei imbratisari?
MARIA
P.S. Va rog sa-mi raspundeti. Va iubesc si va citesc revista de la inceputuri.

"Sunt la o rascruce de drumuri"

Stimata doamna Sanziana,
Incep aceasta scrisoare cu marea rugaminte de a primi un sfat de la dvs., in primul rand. Doresc acest lucru, pentru ca toate raspunsurile si sfaturile pe care le-ati dat la scrisori le-am considerat pertinente si demne de urmat de cei care v-au scris. Ma aflu si eu printre nefericiti, dezamagiti si dezorientati. Am trecut cu putin de 50 de ani si de sapte ani traiesc o poveste urata de viata.
Sotul meu, alaturi de care sunt de 30 de ani, are o relatie cu o alta femeie, de aceeasi varsta cu mine. In toti acesti ani, am suferit enorm de multe (jigniri, batai, umilinte de tot felul), culminand cu o depresie. Cu ajutorul lui Dumnezeu si al medicamentelor, m-am facut bine, am putut sa merg la serviciu. O buna bucata de vreme am crezut ca totul s-a terminat si ca suntem iar o familie... fericita. Dar de aproape un an, au inceput sa apara noi dovezi ca ei sunt impreuna. Speram sa ma insel, dar saptamana trecuta m-am convins ca este adevarat. Am avut o discutie scurta cu sotul meu. El nu recunoaste nimic si nu a recunoscut nici inainte, continua sa-mi spuna ca sunt nebuna, ca sunt inchipuiri de-ale mele si ca eu l-am imbolnavit cu aceste banuieli pe care le sustin de atata timp. Deci, o discutie sincera nu pot sa am cu el, pentru ca minte cu nerusinare tot timpul. De aceea, in acesti 7 ani, viata noastra s-a derulat fara sa comunicam, vorbeam doar strictul necesar. Diverse evenimente in familie ne duceau pana la urma la impacare. M-am saturat de aceasta situatie, mi-e rusine de ce mi se intampla si nu stiu ce pot face. Am discutat cu rudele foarte apropiate si cu prietenii buni, iar sfatul lor a fost: "Lasa-l in pace ca-si va da seama ca greseste si va renunta" sau "Divorteaza" sau "Fa-ti si tu un prieten". Nu am avut puterea sa urmez nici un sfat, pentru ca eu mi-am dorit sa imbatranim frumos alaturi. Am trait langa niste parinti minunati, care s-au respectat, iubit si pretuit, iar eu, in aceste lucruri am crezut si mai cred. Pe ei i-a luat Dumnezeu prea devreme, iar eu sunt la rascruce de drumuri si nu stiu pe care s-apuc. As vrea sa se termine tot raul acesta, fara sa suferim prea mult (eu si copilul) si sa-mi recapat linistea si pacea sufleteasca, de care am atata nevoie.
Va multumesc din tot sufletul ca mi-ati citit povestea si va astept raspunsul cu mare nerabdare. Va doresc sanatate multa si pace in suflet!
NINA