Despre autoarea acestui roman, nu stiu decat ceea ce spune cu zgarcenie in "nota asupra editiei" editoarea ei, Adina Keneres: ca e o profesoara de romana din Buzau. Iar din paginile cartii evident autobiografice am dedus ca e sexagenara, deci avem de a face cu un debut tarziu si nu cu un inceput de cariera literara. Scriind la persoana I povestea familiei sale si a ei insasi, cu tot ce le-a fost dat sa traiasca de-a lungul secolului XX, Livia Isidor da o imagine semnificativa pentru destinele romanilor obisnuiti, aflati "sub vremuri", loviti de vijeliile istoriei in veacul trecut, cu victime si adaptati, cu putine optiuni personale si multe decizii strivitoare ale sistemului. De la generatia bunicilor negustori, care au apucat doua razboaie mondiale, au muncit din greu si au pierdut totul in 1948, la cea a parintilor naratoarei, persecutati in anii '50 pentru originea sociala, hartuiti de Securitate ca "reactionari", fiindca tatal, eminent inginer silvic, se incapataneaza sa fie cinstit intr-o lume tot mai corupta, la generatia care si-a trait copilaria, tineretea si maturitatea sub Dej si Ceausescu si ai carei copii au luat, dupa 1989, drumul Occidentului, dezamagiti de "tranzitia originala" interminabila si de lipsa de perspective din Romania - recunoastem in materia acestui roman istorii personale de familie, sentimente pe care le-am trait fiecare, ganduri comune, tragedii si lasitati pe care le-am avut mai toti in anii comunismului. In lumea mica a orasului de provincie - cadrul celor mai multe intamplari ale cartii - se petrec fenomene specifice intregii tari: dupa 1948 ajung in functii de conducere oportunisti agramati si primitivi, plini de resentimente fata de adevaratele valori, se instaureaza sistemul politienesc al turnatorilor si persecutiilor arbitrare, al privatiunilor si suspiciunii. Anii '50, cei mai cumpliti nu doar pentru fostele elite, ci si pentru clasa mijlocie si taranime, sunt ilustrati de naratoare prin istorii particulare ce se deschid una din alta, cazuri reale sau oricum veridice ale unor rude si cunostinte din Buzau, din Radauti, de la Fantana Alba (un Katyn romanesc din partea de Bucovina luata de URSS), din alte parti de tara. Chiar daca structura, constructia romanesca e prea despletita, cu bucle narative cam incalcite, intre prezent si diversele decenii ale secolului trecut, chiar daca aglomeratia de personaje episodice neindeajuns diferentiate e uneori obositoare, adevarurile de viata, modul cum a fost resimtita istoria la nivel individual sunt o reusita remarcabila. Cele mai convingatoare sunt insa pasajele nemijlocit memorialistice ale personajului narator, Maria. Studentia ei la Bucuresti, la Institutul Maxim Gorki, in care pastreaza nume reale de profesori si colegi (intre acestia din urma - viitorii prozatori Petru Popescu si Corina Cristea, Constantin Brancoveanu, plecat definitiv in Anglia in 1964, si devenit secretar particular al regelui Mihai s.a.), povestea ei de dragoste cu un chirurg de care, desi e indragostita, decide brusc sa se desparta, intuind ca personalitatea lui dominatoare ar strivi-o, i-ar impune "conditia femeii de interior", optiunea pentru o cariera didactica in orasul natal si casnicia cu un coleg, profesor de matematica - toate au directetea, sinceritatea dureroasa a confesiei netrucate de "efecte literare". Fiindca scrisul devine, pentru cea care visase in adolescenta la o cariera de soprana, un teritoriu al exprimarii libere si al recuperarii de sine in anii sufocanti '80. Lucida, cultivata, stie ca "n-are tehnica" si ca stilul ei e banal, dar chiar aceste stangacii contribuie azi la impresia de adevar necontrafacut al romanului ei. Uneori, introduce si pagini de jurnal, precum cele din mai-noiembrie 1989, in care consemneaza demolarile de pe Bulevardul Lenin din Buzau si dramele vecinilor evacuati fortat, sub supravegherea isterica a tovarasei Emilia Zara, secretara Comitetului Judetean de Partid. ("Dupa 1991, pe Zara am vazut-o in Parlament, senatoare a unui partid de stanga. In interviul dat unui post de televiziune, se referea la noua Constitutie si la democratie...") Romanul abunda in asemenea scene si comentarii, in detalii surprinse de ochiul atent al prozatoarei, iar interesul lui consta tocmai in faptul ca le recunoastem ca secvente si intelesuri (nu prea optimiste) din propria-ne viata.