In marea de traduceri care a coplesit piata de carte de la noi dupa 1990, literatura rusa contemporana a fost aproape un deceniu evitata. Ratiuni comerciale ii faceau pe editori sa aleaga titluri de pe listele de best-seller occidentale, sa completeze bibliografiile unor autori faimosi cu opere neagreate de cenzura comunista. Pe langa o antipatie politica de principiu, stupida in cazul artei, contribuia la aceasta situatie si faptul ca marii cunoscatori de limba si literatura rusa erau tot mai putini, iar despre viata literara din Rusia, in lipsa unei documentari la sursa, nu se mai stia mare lucru. Asta pana cand Occidentul - unde se privilegiaza literaturile nationale si traducerile nu reprezinta decat vreo 5% din productia editoriala - i-a descoperit cu incantare pe noii prozatori rusi, i-au promovat cu superlative si le-au dat premii importante. Asa am aflat si noi, mai intai din revistele literare straine, despre Vladimir Makanin, Viktor Pelevin, Vladimir Sorokin, Viktor Erofeev, Tatiana Tolstaia, Andrei Kurkov s.a. - autori pe care i-am putut citi apoi si in romaneste, editati de "Curtea Veche", "Polirom", "Humanitas" si "Paralela 45". Ne-am putut convinge ca fiecare - unic in felul lui - continua marea traditie a literaturii ruse, cu mijloace moderne si postmoderne, in capodopere, ca superlativele publicitare au, in cazul lor, acoperire. Si Ludmila Ulitkaia si-a castigat faima internationala la Paris (unde a luat Premiul Medicis), la Roma, la Madrid si New York inainte de a ajunge la noi in traducerile bune ale Gabrielei Russo. Revelatia a fost nuvela "Soniecika", in colectia "Cartea de pe noptiera" a Editurii "Humanitas", urmata tot acolo de romanele scurte "Inmormantare vesela" si "Minciunile femeilor", pe care vi le-am recomandat aici. In calitate de "cititor de incercare", va asigur ca nu scriu decat despre carti care ma entuziasmeaza. Iar de Ludmila Ulitkaia pur si simplu m-am indragostit, fiindca spune, asa cum numai rusii o pot face, rupandu-ti sufletul fara sa alunece in melodrama, istorii despre oameni obisnuiti, despre viata lor nici frumoasa, nici urata, sau si una si alta. Despre viata cu fericirile si nefericirile ei de la toate varstele, pana la sfarsit. Stiind sa dozeze foarte bine actiunea, portretul psihologic, umorul, sa reflecte in amanunte, indirect si neostentativ, realitatile cotidianului sovietic si ale Rusiei postcomuniste, Ulitkaia compune din substante banale un organism epic viu, sensibil, cu puls, cu ereditati depistabile (nu degeaba formatia ei initiala a fost de genetician). Spre deosebire de celelalte trei mici bijuterii pe care i le-am citit, "Al dumneavoastra sincer, Surik" e un roman vast, mai diluat si cam demonstrativ in urmarirea temei: altruismul pagubos, viata irosita "din delicatete". Copil nelegitim al unui pianist mai varstnic, mort inainte de a afla de existenta fiului, si al unei actrite fara talent, Surik e crescut de formidabila sa bunica, Elisaveta Ivanovna, profesoara de franceza cu studii in Europa inainte de 1917, si de mama lui, Vera, ajunsa contabila la teatrul unde se visase vedeta. Cei doi ingeri pazitori feminini se ocupa cu imensa dragoste de educatia lui, dorind sa faca din Surik barbatul visat de ele insele: cultivat, tandru, generos, politicos si bun. Ceea ce si reusesc. Norocul insa nu e chiar de partea lui. Esecul accidental la examenul de admitere la Filologie ii provoaca un soc mortal bunicii, iar Surik, care se simte vinovat, preia ingrijirea neajutoratei, imaturei mame - o visatoare fara simt practic. Si nu doar atat. Din irezistibila mila fata de vulnerabilitatea lor, tanarul cedeaza tuturor femeilor care il doresc, isi complica infinit viata incercand sa le ajute in probleme concrete, sa le aline nefericirile, sa le dea ceea ce doresc de la el. Iar aceasta galerie de femei de toate varstele si conditiile sociale vor fiecare cate ceva: sex, reconfort sufletesc, o aparenta de onorabilitate, marea iubire visata, o familie moscovita s.a.m.d. Surik, cel care, din bunatate, nu poate spune nu si se culpabilizeaza pentru tot ce se petrece rau cu aceste femei, ajunge sa traiasca exclusiv pentru a le consola, vampirizat de propria-i viata si chiar de capacitatea de a iubi. Intentia ironica a romanului, care e de fapt o tragicomedie, nu altereaza capacitatea lui de a emotiona.