In satul argesean Galesu se pastreaza poate cel mai vechi si mai frumos obicei pascal romanesc: "Impacarea satului" si masa comuna din jurul bisericii. Un praznic vechi de sute de ani, la care se intorc acasa si fiii ratacitori
Pentru oierii din Galesu, veniti de peste munti, din Ardeal, anul se imparte si acum, ca la facerea lumii, in doua anotimpuri distincte - inainte si dupa Sfintele Pasti. Marea sarbatoare a Invierii e stalpul, e osia nevazuta, pe care se reazema intreaga lor viata de ciobani singuratici, plecati mai tot timpul anului in transhumanta, prin munti si pe coclauri straine.
De sute de ani, asa cum s-a pastrat de la cei batrani, Pastele incepe la Galesu de Arges cu luarea Luminii in biserica, tarziu, tocmai la ora trei dimineata. Dar nimeni nu lipseste de la marea sarbatoare a Invierii, oamenii asista la Sfanta Liturghie pana dimineata, la sapte. Pleaca la casele lor pentru a griji de vite sau a se odihni o clipa, si revin la biserica, trei ore mai tarziu, la "Masa impacarii", masa iertaciunii si a veseliei colective, gustand din bucatele pregatite din vreme, pentru toata suflarea satului, fara nici o deosebire - pamanteni, ungureni sau "strainasi", aflati intamplator prin zona. In tot acest timp, preotul Nicolae Eftimie nu paraseste nici o secunda biserica. Face acatiste si rugaciuni de sfintire, organizeaza si se grijeste ca nimic sa nu lipseasca de la aceasta uriasa pomana, la care participa peste 1000 de sateni si 60 de "alergatori", oameni desemnati special sa aiba grija ca bucatele sa fie calde si indestulatoare pentru toata lumea. Nu e vorba propriu-zis de mancare (fiecare avand destule acasa), ci de trairea "laolalta", de revenirea celor risipiti prin orase si strainatati la matca parinteasca, la cei batrani si la traditie. Nimeni si nimic nu le poate lua acest moment miraculos al regasirii neamului. Nimeni si nimic nu-i poate face sa uite, sa se ia cu alte treburi, sa se dedulceasca singuri in fata televizoarelor si a bunatatilor stivuite trufas, pe masa din odaie.
O data pe an, nedezmintit si fara de iertare, pentru galeseni singuratatea devine cel mai mare si mai cumplit pacat. Rupta de obste, bucuria Invierii Domnului ar fi parca nemarturisita si neintreaga. Ar fi o simpla si trecatoare zi de veselie si de odihna.
Satele pereche, de pe spinarea muntelui
Mai intai, trebuie sa vezi satul si vama inzapezita a Fagarasului, ridicata curmezis de-a lungul drumului spre Transilvania. Cu Galesu incepe si se termina o tara. De o parte a muntelui e Galesu de Arges - de alta, satul pereche al oierilor sibieni, din care fratii lor s-au desprins candva, cu sute de ani in urma. Amintirea bejeniei, a despartirii cu lacrimi si jale e vie si acum. Fiecare galesean isi stie neamurile, ulita si ogorul strabunilor. E o rana deschisa, un dor neclar, sau poate numai o simpla nostalgie, pe care "Masa Impacarii" o mai ostoieste un pic, o data in an. Ziua si masa comuna de Pasti starnesc vorbe si povesti de viata, refac cu imbratisari severe si cuvinte simple legatura satelor pereche, asezate pe spinarea muntelui, de-a stanga si de-a dreapta, ca desagii atarnati ciobaneste pe samarul unui animal de povara, pregatit sa urce la tarla oilor.
Fara sa vezi satul, nu intelegi nimic din sufletul de "traistar", de om liber si insingurat al galesanului. Asa cum sta adancit in stransoarea Fagarasului si valea prelunga a Valsanului, Galesu e un refugiu, un strasnic adapost de iarna. In preajma Pastilor, ulitele satului par deja gatite in culorile straielor ciobanesti - culori de sarbatoare, de alb si negru, iscate discret, din varul caselor spoite proaspat, din antracitul brazdelor rascolite de lama scrasnitoare a plugului. Deja miroase a reavan, a flori, a cozonac si pasca. Oamenii se pregatesc. Isi fac ordine in suflet si in camara. O regie mistic nevazuta le armonizeaza miscarile si pasii. In Postul Pastilor, nimic nu se face la voia intamplarii. Calendarul lumii, cu sarbatori si zile trecatoare, face loc venirii lui Hristos. Gesturile se succed grabit si fara intoarcere. Femeile scot toate toalele si asternuturile din casa, punand pe culme, la aer curat, cioarecii, caltunii, minteanul, procartul, straitele si zeghea din panura neagra, grea si batucita. Se rascolesc lucrurile si li se schimba mirosul cu crengute de bujor si lamaita, cu rozet, mixandre si dribovnic - planta gospodinelor si a mandrelor puse pe maritis. Se primenesc odaile cu spoiul laptelui de var si se vantura usor "florile binelui" din camara - frunze uscate de cimbrisor, busuioc, isma, tei, afine sau frag de padure. Aceleasi femei merg la biserica si se grijesc de cele 9 "capetele" din Postul Mare, punand in cosuletul de rachita dinainte pregatit: stergar si lumanare, coliva si prescura, dulciuri de casa si un ciocanel cu vin, spre pomenirea celor morti si drepti, pana la a saptea spita, in timp ce barbatii repara garduri si butii pentru branza, pregatesc "sadila" pentru cas sau ies la arat, pandind cu narile deschise si ochii atintiti semnele timpului: clipa cand zboara cucul si "vine codrul" (inverzirea padurii), cand musculitele roiesc nebune si codobatura se pogoara lacoma pe urma plugului.
Toate au rostul si dichisul lor, si toate se opresc ca taiate de o barda grea, mocaneasca, in chiar ziua de Florii. Acolo se curma orice - si muncile campului, si spovedaniile. Saptamana Mare sta rezervata pentru altceva - pentru Prohod si Denii, pentru tocmirea Pastilor, a oualor rosii si intampinarii Domnului. Cine incalca porunca pagubeste tot anul. Cine iese la camp intra in "saptamana seaca", cand se spune ca plantele sadite sunt blestemate sa infloreasca si sa se inalte mandre la soare, dar fara pic de rod in ele. Si tot dupa Florii, satul din josul muntelui se pregateste sa-si primeasca neamurile din satul de dinsus.
Om de-al locului, invatatorul Gheorghe Tita nu inceteaza nici acum sa se mire de felul neclintit si indaratnic al galesenilor de a-si pastra traditia. Totul, de la "Iertaciunile de nunta", pana la "Masa impacarii", ramane neschimbat de sute si sute de ani. Cu o munca teribila, a facut un muzeu al satului, unde a salvat obiecte taranesti unice (o titera de lemn, un ingenios urzitor cu scripeti, un car cioplit integral din trunchiul unui singur copac, o ciudata opinca de fier), randuind lucrurile si straiele ciobanesti pe logica momentelor fondatoare ale casei si ale oieritului: nasterea, botezul, nunta, ravasitul oilor si, nelipsit in toate, locul de inchinaciune (coltul icoanelor, al rugaciunii catre Dumnezeu). Fara excese sau ostentatii aglomerate, cum se intampla prin alte parti, muzeul e un superb rezumat al vietii simple, pastoresti. Domnul invatator Tita se bucura de roadele rabdarii lui pricepute si, in acelasi timp, un gand anume il cutremura - gandul ca, oricat ar fi de frumos si incarcat cu lucruri autentice, muzeul are ceva din tacerea si tristetea impietrita a unui mormant. Ar da orice, ar renunta chiar la ale sale, numai ca datinile si felul de a fi al galesenilor sa ramana la locul lor (pe ulita, in ograda si case, in vatra mereu calda); sa nu ajunga niciodata stivuite intr-o sala de muzeu, stinghera si incalzita doar de rasuflarea grabita a vizitatorilor.
"Impartasirea luminii" cu cei adormiti
La Galesu de Arges, Pastele se apropie cu fiecare noua zi din Saptamana Mare. Succesiunea evenimentelor e previzibila si de neclintit. Lumina Noptii de Inviere devine tot mai puternica, mai stralucitoare, si toti gospodarii isi lasa vitele sau treburile din curte, pentru marea intalnire cu Hristos. Deja, in Joi Mari - ultima zi de "grijire" - intreaga suflare a satului se muta in biserica, sustinand cu isonul vocii lor "Stalpii" celor 12 Evanghelii si stingerea randuita, una cate una, a celor 12 lumanari, aprinse in sfesnicul pascal, pentru ca apoi, in Vinerea Mare, dupa Prohod si "Trecerea pe sub Domnul" (trecerea pe sub Epitaf), plansul tanguit pe patru voci al femeilor sa se mute in cimitir, unde, intr-o adevarata feerie nocturna, 400 de luminite incep a strajui 400 de morminte.
O coregrafie tainica insoteste precizia miscarilor, despartind, pe zile si momente casnice distincte, tinerii de batrani, femeile cu multi copii de vadane, gospodinele de "alergatori" si bucatari (numai barbati), alesi anume sa pregateasca "Masa impacarii". In noaptea de Pasti, sunt multe lucruri care te impresioneaza si te uimesc. Bucatele sunt deja pe foc jaruit, in 24 de ceaune imense, pentru fiecare fel de mancare, cozonacii stau stivuiti pe cinci randuri, cat lungimea unei mese de nunta, iar ouale inrosite asteapta in sute de panere de rachita, aranjate cu multa migala si mici incondeieri estete, pentru ca a doua zi, la 10, sa inceapa "Masa impacarii", cu tocana, ciorba si sarmalele clocotind inca in tuciurile enorme, grele, abia purtate pe umar de doi barbati zdraveni, ca niste haiduci.
Cu adevarat tulburator e insa acel moment al sfintei Nopti a Invierii din Galesu. "Impartasirea luminii" cu cei raposati, exodul tacut al femeilor in cimitirul de langa biserica, unde fiecare in felul sau mangaie crucea, alinta pamantul, vorbeste si se caina soptit celui plecat, povestindu-i cele intamplate intre timp - bune sau rele, neuitand la sfarsit sa aprinda "candela de capatai" si tamaia, ca o marturisire intarita a credintei ca Invierea Domnului e singura realitate ce ne mantuieste si ne leaga, vii sau adormiti, de la inceputuri si pana acum. Chiar daca tipicul bisericii nu e prea lamuritor in privinta acestei datini, parintele Nicolae Eftimie nu se opune, acceptand cu blandete toate cate sunt. Se bucura de ravna credinciosilor, dar se si uimeste cum, in simplitatea lor, ciobanii galeseni ating inaltimi teologice, fac legaturi profund dogmatice intre ce a fost si ce va fi, intre viata si moarte, intre trupesc si spiritual, fara a ezita sa marturiseasca speranta Invierii cu intregul neam, cel adormit; sa marturiseasca, asa cum frumos zice parintele: "O unica si nedespartita biserica, a viilor si a mortilor la un loc".
*
"Masa impacarii" incepe dimineata, dupa slujba, si se continua pana seara tarziu, in trei randuri succesive de meseni. Ultimii sunt "alergatorii", cei smeriti si jertfelnici, care, prin chiar voia lor, implinesc porunca din Biblie si se ridica deasupra tuturor, slujindu-i pe toti cu zambetul pe buze, asa cum a facut Hristos cand a spalat picioarele ucenicilor Lui. Urmeaza apoi o a patra masa, a doua zi, ca semn fara de tagada ca bucatele au fost spornice, binecuvantate si bineprimite de cei raposati.
"Masa impacarii" de la Galesu de Arges nu e nici petrecere de obste, nici o pomana oarecare. E o stare anume, un fior launtric nelamurit, un loc de intalnire sufleteasca, in care oamenii, asezati fata in fata, sorb din acelasi blid, discuta, afla unul despre altul si dau deoparte micile neintelegeri, marturisite sau nu pana atunci. Asezati la mese sau de-a dreptul pe iarba, galesenii mananca batraneste din strachini de lut, beau si se veselesc, privind cand si cand la crucile profilate peste gardul bisericii, convinsi ca lumea nu se termina cu ei, ca nici un avut - oricat ar fi el de mare - nu va intra in veci pe poarta grea si stramta a tintirimului. Pana la urma, din toate, ramane doar ce-i cu adevarat de pret - florile de pe mormant, gandurile de pomenire, dragostea si bucuria regasirii cu cei dragi, cu mosii si parintii, cu satul in care te-ai nascut.
Marturii
ANDREI BRATULESCU
(89 de ani)
"Intreg satul merge la pomana de Pasti"
Desi abia mai vede cu un singur ochi, il gasesti pe un scaunel lipit de peretele casei, citind cu niste ochelari enormi "Viata si Acatistul Sf. Calinic de la Cernica".
"Postul Pastelui e greu sau usor - depinde din ce parte il privesti. Batran ca mine sau plecat cu oile pe munte, nu putem posti ca la carte. Ne straduim care cum putem. Cu adevarat insa mananci si te bucuri de ce-ti da Domnul doar la biserica. Nu s-a existat vreodata sa nu te duci sau sa nu ajuti la pregatirea pomenii de Pasti. Pe vremuri, ne randuiam dupa varsta si posibilitati, si fiecare se socotea la taiat de lemne, la carat de apa, la servit. Asa era atunci, se calcula pe "ctitori" - cata varza, cata untura si ceapa aduce fiecare. Cu banii era mai dificil, dar era nevoie si de astia. Altfel, nu aveai cu ce cumpara paine, vin si carnea de sarmale, a macar doi vitei. Cu tuica nu era problema. O aduceam de-acasa... Cate o sticla de om. Intreg satul merge la pomana de Pasti. Totul e sa fii impacat cu bunul Dumnezeu si cu vecinii. Nu se cuvine sa intri in biserica cu ura dupa tine. Mai bine lasi de la tine decat sa-ti iei pedeapsa pe lumea cealalta. A lui Cutare ti-a stricat gardul? Dai mana cu el... Ti-a intors spatele? Il ierti... Te pui in locul lui si-ti amintesti ca si tu ai facut la fel... In tot cazul, pe vremuri era mai bine. La masa, era mai putina bautura si mai multa dragoste. De respect nu mai vorbesc. Cand aparea pe ulita popa Manda, era coada sa-i saruti mana. Acu', lucrurile s-au mai schimbat, dar tot a mai ramas ceva. Inca mai e cinste in sat. La noi nu se exista sa fure cineva. Care pleaca de acasa nu-si incuie usa. Cine il cauta lasa un bat sau o craca la poarta. Important e sa-L porti tot timpul pe Hristos cu tine. Eu, cand mergeam pe munte, nu luam nici carti, nici icoane. Luam o bata de corn, cu o cruce scrijelita pe maciulie. Era mica, cat mergea unghia, dar o simteam la degete. Era buna bata, ca-mi amintea de Dumnezeu. Si acum o am. Din multe m-a scos teafar, de am ajuns pana la varsta asta, desi am facut razboiul si am fost in lagar in doua randuri: si la nemti, si la rusi... Sa ma iertati daca am spus ce nu trebuie. Eu sunt galesan. Nu vreau sa raman de rusine. Mai bine spun din capul locului adevarul. De ce sa mint? Mai devreme sau mai tarziu, adevarul iese ca uleiul la iveala."
Preotul NICOLAE EFTIMIE
(46 de ani)
"Am mare nadejde ca datinile si neamul galesenilor nu se vor stinge niciodata"
In Postul Pastelui il gasesti mai tot timpul la biserica, pentru spovedanie sau rugaciuni de dezlegare. Acasa ajunge tarziu, in miez de noapte, doar sa manance si sa fure cateva ore de somn.
"La un moment dat, prin 1978, a ars biserica de la un fulger. A ars sub privirile neputincioase ale oamenilor. Nimeni nu scotea o vorba. Fiecare se gandea ca e o pedeapsa a lui Dumnezeu, mai ales ca pompierii venisera abia dupa trei ore, si nici macar apa in cisterne nu aveau. Atunci, a venit un capitan si a intrebat: "Aveti CAP in sat?... Daca nu aveti, nu va plangeti. Sunteti oameni bogati, cu pamanturi. O sa refaceti biserica la loc intr-un an". Si asa a fost. Oricum, galesenii nu si-au pierdut nici o clipa nadejdea si multi ziceau: "Ce daca, focul purifica, face locul curat. Acum, tot raul s-a dus". Galesenii au suflet curat si o credinta cum rar mi-a fost dat sa vad. Ceea ce ma impresioneaza cel mai mult la ei este "facerea mormintelor" si multimea parastaselor, "capetelele" din timpul Postului Mare. Cimitirul nu-i sperie. E doar un loc intermediar, un loc de asteptare si, nu intamplator, cand merg sa grijeasca groapa, zic ca "se intalnesc cu mormantul". Ochii strabunilor parca ii urmaresc pretutindeni. De aceea, poate, de felul lor, galesenii sunt mai sfiosi. O multime de lucruri nu le fac, pentru ca, zic ei, nu se cade, ne vad cei de sus. Au deprins din invatatura crestina esenta: mila, dragostea si judecarea cu aceeasi masura. Respecta ca sa fii respectat. Cere sa ti se dea, daca si tu ai dat. Am mare nadejde ca datinile si neamul galesenilor nu se vor stinge niciodata."
MARIA VINTILA (94 de ani)
"E bine ca se tine pomana. Mai atarna lumea de Dumnezeu"
Necrezut de energica si puternica pentru varsta ei, se lasa mult asteptata, timp in care se imbraca in costum popular. Se bucura ca e bagata in seama si ca fetele ei o numesc, cu mandrie, "stareta familiei".
"Pe vremuri, pomana de Pasti de la biserica era stramtorata, nu ca acum. Varza cu slanina afumata era temelia, iar cozonacul il vedeai doar in poza. Ca dulce, mancam orez cu lapte sau gogosi. Oamenii nu erau avuti (unii mancau doua persoane la un ou, asa erau de saraci), dar parca era mai multa veselie intre oameni. Pe vremuri, la masa ciocneam numai oua rosii si faceam concurs "pe luate". Nu se exista alte culori decat rosu. Nu era sorcova cu verde si albastru de acum. Multe s-au pierdut - si hora satelor din a doua zi de Pasti, si Hanul lui Culita, si "dulapul" in care tinerii se invarteau. De respect, ce sa mai zic? Cei mici le spunea celor mai mari "Tale". Nici fratii nu-si vorbeau pe nume. Ii ziceai "Nene" aluia mai mare si "Tatica" surorii mai in varsta... Mie imi place sa mi se spuna "Mica mare". Asa consider eu ca e o vorba respectata. Da' e bine ca se tine pomana. Mai atarna lumea de Dumnezeu. Sa vezi tot satul, de Pasti, sub stresinile bisericii, e semn de bine. Mortii si viii la un loc."
Fotografii de ANDREI CHERAN (8) si IULIAN IGNAT (2)