Terminasem liceul, dar nu intrasem la facultate. Am hotarat sa mai invat si sa incerc anul urmator. Ca sa pot invata mai usor, obisnuiam sa merg la munte, din cand in cand. Asa se face ca de 1 decembrie, intr-una din escapadele mele impreuna cu un club de alpinisti, l-am cunoscut pe el, pe viitorul meu sot. Era student in anul I. Si acum ma gandesc cu emotie la zilele petrecute atunci impreuna si, uneori, nu-mi vine sa cred ca acel baiat timid, de atunci, e sotul meu, tatal fetitei mele si al inca unui copil ce se afla pe drum. Nu stim inca ce este. In anul urmator, am intrat si eu la facultate, dar in alt oras. Ne vedeam rar. Apoi am obtinut o bursa de studii in strainatate pentru doi ani. M-am dus. Si traiam din scrisori. Ne vedeam in vacante si calatoream foarte mult impreuna: cu reducere la CFR si cu cortul in spate. Erau vacante de vis! Ca toti studentii, mergeam la Costinesti si stateam la cort, prin curtea vreunei gazde. Si mergeam mana in mana si eram fericiti. Mergeam la munte, la manastiri, ne rugam. Abia asteptam clipa cand vom fi impreuna. Eu am fost crescuta dupa niste principii riguroase si am fost "cuminti", pana in ziua nuntii, care a venit abia dupa sase ani de prietenie.
Mergeam uneori la sora mea, care era casatorita, si imi venea o lacrima in coltul ochilor, cand vedeam ca ii calca camasile sotului ei. Tare as fi vrut sa ajung si eu ziua aceea! Si cand ea a venit, am facut lucrul acela cu tot dragul, cu acelasi drag cu care o fac si acum, dupa 6 ani de casatorie.
Sotul meu pleaca des de acasa, din cauza serviciului. Dar ne iubeste si de acolo, din strainatate, si simte tot. Odata, cand fetita a fost ceva mai grav racita, a trebuit sa ma internez cateva zile cu ea in spital. Nu am vrut sa-i spun si sa-l nelinistesc, dar el m-a sunat, simtise ca se intampla ceva. Si a mai stiut si cand eram studenti si eu urma sa plec cu o bursa in strainatate. Dar stia si ca ne vom reintalni pentru totdeauna: a visat ca eram intr-o biserica, fiecare cu cate o lumanare aprinsa in mana. S-a stins a mea, dar am aprins-o de la a lui. Apoi s-a stins a lui si a aprins-o de la a mea. In cele din urma s-au stins amandoua, dar le-am apropiat una de alta si s-au aprins.
Eu cred cu tarie, in ciuda a ceea ce se spune despre casatorie, cred ca se poate trai alaturi de persoana iubita o viata, "pana moartea ne va desparti". Il rog pe Dumnezeu sa ne ajute sa ne respectam juramantul facut in fata Lui, in ziua nuntii: "Fagaduiesc si jur sa-ti fiu credincioasa in orice imprejurare, fericita sau nefericita, in caz de boala ca si in caz de sanatate; sa te iubesc si sa te respect in toate zilele vietii mele".
OANA
"Ba exista casatorii fericite!"
Sunt o femeie casatorita de 26 de ani. Ma apropii de jumatatea vietii, dar privesc cu bucurie inapoi. Au fost ani buni si frumosi. Ani care m-au implinit mai ales sufleteste si care m-au facut sa-mi ajunga ceea ce am. N-am intors capul si nu am ravnit dupa un alt barbat, desi am avut nenumarate prilejuri s-o fac. Mi-a ajuns omul de langa mine. Un om moral, care nu m-a tradat niciodata, sau daca a facut-o nu m-a lasat sa inteleg. Un barbat atent si prezent, in bratele caruia m-am simtit totdeauna frumoasa. Stiu sigur ca o parte din aceasta izbanda a venit de la Dumnezeu. O potriveala in toate, care a facut ca lucrurile sa inainteze usor. Dar n-am stat nici eu cu mainile in san. Desi n-a fost nimeni care sa ma invete (din pacate nu ne pregateste nimeni pentru viata sentimentala), am intuit inca de la inceput ca focul acela care ardea intre noi trebuia intretinut. Usor, delicat, fara atitudini teatrale, care ar fi batut la ochi. Iar gesturile au venit de la sine. Mai intai am creat acasa un mediu placut si intim, in care ne simteam la indemana si ocrotiti. Apoi am pus in viata de toata ziua un protocol care s-o scoata din banalitate. Daca ii dadeam sa manance de cinci ori pe zi, masa era totdeauna perfecta, cu tacamuri frumoase, pahare stralucitoare, servete albe si flori. Nu ma simteam nici umilita, nici obosita de subordonarea fata de el. Fiecare gest imi era intors cu afectiune si recunostinta inzecita, de un sot care se simtea protejat si iubit. Si nu eram casnica. Lucram din greu la un institut de proiectari hidrologice, unde ramaneam adeseori pana noaptea. Si-am mai facut ceva important. I-am spus tot timpul, sotului meu ca-l iubesc, ca sunt fericita cu el, ca as vrea sa ne prinda moartea impreuna, cand va hotari Dumnezeu. Deschiderea sufleteasca are o importanta covarsitoare in mariaj. Chiar si in clipele de oboseala cumplita, mai aveam energie pentru un zambet si o mangaiere, pentru o imbratisare care ne intrema pe amandoi. Sigur: scrisoarea mea are un ingredient necesar: iubirea. Nu stiu daca in absenta ei o casnicie poate dura. Dar daca nu esti atent, iubirea se pierde. Vine o zi de temut, in care stai fata-n fata cu un om strain. Cred ca marea stiinta a casniciilor fericite este tocmai ocrotirea iubirii. Nu programat, nu pazita cu barda si transformata intr-un plan cincinal, ci delicat, ca o adiere de primavara. O magie daruita de Dumnezeu.
ALEXANDRA