Intre marile figuri de carturari romani, Alexandru Tzigara-Samurcas (1872-1952) merita in mod special admiratie si recunostinta. Fiindca nu a fost doar un savant in domeniul etnografiei, ci si un om al faptei, muzeolog si muzeograf care a ctitorit institutii fundamentale, viabile si azi (el este cel ce a condus, inca la 1906, Muzeul de arta nationala, stramosul Muzeului Taranului Roman). Descendent pe linie materna din vechi familii de boieri munteni, a dovedit din copilarie insusiri intelectuale stralucite (Mite Kremnitz si sotul ei il considerau un fiu adoptiv si prin ei ii va cunoaste, inca de la 10 ani, pe membrii Junimii, inclusiv pe Eminescu),
Intreaga existenta, Alexandru Tzigara-Samurcas si-a pus-o, cu uluitoare putere de munca si energie, in slujba artei populare romanesti, pe care el o numea "arta nationala". In scris, prin conferinte, prin propaganda culturala in strainatate, prin toate mijloacele (inclusiv prin interpelari parlamentare), el s-a straduit sa convinga lumea ca frumusetea si valoarea artei populare autentice sunt cea mai buna oglinda a specificului national, a traditiei si istoriei romanesti. Bun organizator, cu spirit practic, capabil sa se zbata pentru a obtine fonduri, nu doar sa conceapa, ci si sa realizeze cadrul material in care sa adune tezaurul de obiecte (altfel supuse inevitabil degradarii), Alexandru Tzigara-Samurcas a reusit sa-si impuna convingerea in puterea artei de a face educatie patriotica. Patimas din fire, a dus campanii de presa, a purtat polemici rasunatoare cu N. Iorga (exista intre ei o aversiune reciproca), cu Vasile Parvan, cu George Oprescu si altii. Nu a ezitat chiar, cu riscul de a fi acuzat de colaborationism (si a fost!), sa accepte functia de prefect al politiei Capitalei sub ocupatie germana, in 1918, pentru a salva tezaurele artistice ale romanilor, care pentru el valorau mai mult decat opere de maestri, cu fabuloase cote internationale. Citind cronologia ce deschide acest (al IV-lea) volum de memorii, ramai uluit de cate a avut putere sa faca, pana in ultima clipa a vietii. Si drept rasplata, in 1949, regimul comunist ii suprima pensia. Avea 77 de ani. Dar asta nu-l impiedica sa-si redacteze in continuare memoriile, sub titlul "Lupta vietii unui octogenar". Timp de 35 de ani dupa moarte, numele lui a fost prohibit. Abia in 1987, d-l C.D. Zeletin, prieten al copiilor lui Alexandru
Inapoi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
