Manastirea Diaconesti - Athosul mireselor lui Hristos

Majoritatea manastirilor romanesti, altadata focare de cultura si izvoare de minuni dumnezeiesti, par azi companii de munca fortata.

O febra a constructiei, izbucnita in post-comunism, a intiparit pe chipurile multor monahi si monahii ridurile si paloarea muncii fizice prelungite. In manastirile mai vechi, unde deja nu se mai cladeste nimic, li se imputineaza in continuare calugarilor din timpul de rugaciune si de studiu, pentru munca la grajduri si la camp. Iar multe din manastirile istorice, cu sute de ani de viata monahala, s-au transformat in manastiri de protocol sau in "puncte turistice". Totusi, mai exista si cuiburi de ingeri, in care forta rugaciunii, darurile artistice si osardia pentru lucrarea intelectuala fac ca numele locului sa aiba rezonanta unui clopot de argint.Sunt manastiri in care se pastreaza rostul firesc al calugarilor, acela de rugatori pentru omenire si de luminatori ai poporului drept-credincios. Cand ajungi intr-o asemenea manastire, simti mana lui Dumnezeu pe crestet. Asa este manastirea "Adormirea Maicii Domnului" din Diaconesti, in muntii Agasului, aproape de granita dintre Bacau si Harghita. Athosul mireselor lui Hristos. Nu numai cinstirea deosebita pe care i-o dau maicile Fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, sau regimul de viata monahala apropie aceasta manastire de cele de pe Sfantul Munte, ci si preocuparea pentru cultura.

Cantecul nebuniei intru Hristos

Agatata in coasta muntelui si ascunsa pe jumatate sub aripa padurii, manastirea Diaconesti pare un cuib de pasare rara. Pe masura ce drumul ne apropie, in lumina de sidef a unui apus de primavara ni se arata, parca abia schitate cu un varf de pensula, biserica din lemn si chiliile. Curtea este strabatuta, la orice vreme, de femei tinere si frumoase, care-si poarta straiele monahale cu distinctie aristocratica. Merg sa-si implineasca "ascultarile", treburile lor in obste.
Chiar la intrare, ne intampina biserica zvelta si mandra, dupa sufletul mesterilor din Maramures care au croit-o. Inauntru e slujba de vecernie. Din strana se inalta, intr-un zbor larg, care-ti tulbura inima, cantecul bizantin. Glasurile par ca nu ies din piepturile tinerelor invesmantate in negru, ci ca vin de dincolo de ele, dintr-un dor de nebunie intru Hristos. Dulceata si armonia acestor voci au facut sa se auda despre Diaconesti in toata tara.
Ne dam mai aproape de strana si ingenunchem intre cativa tarani vanjosi, imbracati in camasi albe si pulovere din lana tigaie, incheiate cu nasturi mari, pana la gat. Din altar se aude vocea de bariton a Parintelui Amfilohie Branza, duhovnicul manastirii, care ridica rugaciuni catre Tatal Nostru, fiind inganat, cu smerenie si in soapta, de taranii acestia care stiu slujba pe de rost. La rastimpuri, privirea se ridica din podele si strabate peretii inca nepictati ai bisericii. Nu se simte deloc raceala cruda a tencuielii in care sunt inveliti. Ochii se opresc asupra unei maici cu un chip luminos, pe care aluneca lacrimi mari si repezi. E plansul calugaresc, in care cainta e spalata de dragoste.



Carturaresele in vesminte negre

Intemeiata in urma cu aproape zece ani, manastirea Diaconesti are deja o binemeritata notorietate. Randuiala dupa modelul de la Muntele Athos, cantarile corului si predicile pline de verva si cu priza la actualitate ale Parintelui Amfilohie au fost primele care au atras credinciosi din toate colturile tarii. De vreo cativa ani, s-a dus insa vestea ca la Diaconesti trairea duhovniceasca este dublata de o rodnica truda pe taram cultural. In buna traditie ortodoxa, maicile scriu si ingrijesc editorial carti, picteaza bizantineste si compun cantece bisericesti.
"Nu facem toate acestea dupa un program, ci doar pentru ca asa am simtit. Dumnezeu le-a dat mai multor maici darul picturii, al literaturii sau al muzicii, si atunci incercam sa ne inmultim talantul, dupa invatatura Sfintei Scripturi. Folosim ce ne-a dat Dumnezeu pentru implinirea duhovniceasca", spune maica stareta, Evloghia. Fina ca o printesa mandarina, maica Evloghia nu se incrunta niciodata. Orice greseala a vreunei calugarite o indreapta cu un zambet, orice necaz il indura fara murmur, pe orice nevoias care bate in poarta manastirii, il primeste cu blandete. Chipul ei delicat si mainile cu degete lungi si albe spun ceva despre artista care se ascunde in haina cernita. Dar asta nu o impiedica sa se miste cu naturalete printre muncitorii care au de lucru la manastire sau printre masinarii si animale. O face la fel de simplu cum se aseaza dinaintea icoanei Maicii Domnului, sa se roage pentru noi si pentru sine.
A adunat in jurul sau vreo 30 de maici tinere, scolite inalt si cu har pentru pictura, literatura si muzica. Majoritatea lor n-au implinit inca 30 de ani. Si nici una n-a venit aici cu sufletul zdrobit de vreo infrangere lumeasca, ci toate numai din dragoste pentru Hristos. Aproape toate au absolvit una sau doua facultati si masterul in diferite specializari. Cele mai multe au urmat Teologia si descos cu usurinta textele din greaca veche ori brodeaza imnuri ortodoxe pe muzica bizantina. Corul manastirii a imprimat deja trei CD-uri: "Liturghia Invierii" (cantari de Pasti), "Imn mortilor" (versuri ale unor detinuti politici, ca Radu Gyr si Nichifor Crainic, puse pe muzica psaltica) si "La nasterea Domnului" (colinde). Cand le asculti la strana, intrebarile se sting si iti dau lacrimile.
Alte monahii, cu studii in litere, geologie sau farmacie, s-au deprins cu tehnologia de ultima ora si strunesc programe naravase de computer, ba pentru a scrie o carte ori un articol, ba pentru a culege informatii de pe Internet, ba pentru a tehnoredacta o publicatie. Manastirea a avut si o revista, "Viata crestina", la care a fost nevoita sa renunte, pentru ca maicile sa se dedice altor proiecte. "Cand va fi mai mare nevoie de ea, va invia", zice Parintele Amfilohie, cel care a initiat-o, zambind optimist.
La manastirea Diaconesti a fost pregatita pentru tipar, mai ales prin ravna maicii Antuza, una dintre cartile exceptionale aparute la noi: "Intoarcerea la Hristos", de Ioan Ianolide (Ed. Christiana, Bucuresti).
Trei maici au muncit doi ani pentru a scoate o bijuterie dintr-un manuscris de cateva mii de pagini, scrise in taina, ilizibil, de un fost detinut politic, si ajunse la manastire dupa doua decenii de peregrinari prin strainatate. Autorul isi dorise ca textul sau sa fie pus in ordine, indreptat si cules de catre calugari, fiind sigur ca-l vor intelege cel mai bine. Manuscrisul a fost scos din tara inainte de '89, dar in Occident nu s-a gasit nimeni sa-l pregateasca pentru tipar. Parintele Gheorghe Calciu si-a dorit atat de mult sa le cunoasca pe monahiile care au reusit aceasta isprava, incat, desi grav bolnav, la ultima sa vizita in Romania, in anul 2006, inainte de a muri, si-a invins suferinta si a mers la Diaconesti.

Turnul imparatului

Sapte maicute picteaza icoane in stil bizantin. Pentru a ti se descoperi minunile infatisate pe lemn si sticla trebuie sa te invrednicesti sa urci in "turnul imparatului". Nu oricine este primit in casa maicilor, acolo unde o scara stramta, precum gura pungii lui Hagi Tudose, te duce in atelierul de pictura - o mansarda deschisa de geamuri mari, prin care coboara cerul.
Aici ii place cel mai mult staretei Evloghia, formata la scoala de pictura a Iasului. Insa, alte treburi ale obstei o tin departe de atelier, uneori zile intregi. Asa ca, atunci cand poate sa se aseze in fata sevaletului, se simte rasplatita pentru toate celelalte munci facute din nevoie.
Maica Mariami, una dintre iscusitele manuitoare ale penelului, a invatat sa picteze la manastire. In sapte ani s-a convins ca oricine poate picta icoane. "Daca esti pregatit duhovniceste, prin harul lui Dumnezeu, inveti repede. Chiar daca nu sunt proportiile perfecte, poti sa faci icoane foarte bune. Important este sa transmiti ceea ce ti-ai propus: privitorul sa-l vada aievea pe sfant, nu doar un tablou. Pentru asta trebuie sa fii curat sufleteste, marturisit si impartasit, iar inainte de a te apuca de lucru sa te rogi fierbinte. E bine sa te rogi si in timp ce pictezi, chiar la sfantul pe care il infatisezi", spune monahia.
De un timp, manastirea primeste comenzi pentru icoane. Vin oameni din tara sau din strainatate si cer icoane cu anumiti sfinti. Maicile lucreaza pe foita de aur, numai cu acele culori si in acele nuante ingaduite de iconografia ortodoxa. "Nu primim orice comanda. Unii nu inteleg pictura bisericeasca si cer sa punem un albastru mai intens sau un rosu tipator. Nu acceptam nici un rabat de la regulile noastre. Datoria noastra este sa educam gustul crestinului, nu sa promovam prostul gust pe bani. Unii se supara, altii inteleg...", spune maica Mariami. Nu se intrerupe din lucrul ei. In felul in care alcatuieste nuantele sau din cum intinde culoarea se banuieste un ochi interior, care le-a vazut mai dinainte, straluminat de rugaciune.
Maica Teofana, o alta pictorita inzestrata, spune zambind ca reusita unei icoane depinde si de cine o comanda, daca omul acela e un rugator sau nu, precum si de pretentiile pe care le presupune statutul sau social. "O femeie necajita a venit si mi-a cerut o icoana cu Sfanta Fecioara si a mers totul foarte repede. La final, parca ma privea din icoana chiar Maica Domnului. O bucurie de nedescris ti se nastea in suflet privind-o. Altadata, mi-a solicitat cineva din America o icoana cu Arhanghelul Mihail si mi-a luat zile intregi pana sa ma pot apuca de lucru cum se cuvine. Munceam in nestire, dar apoi acopeream totul cu alta culoare, de fond, ca nu-mi placea, si o luam de la capat. A fost extraordinar de greu. Ma temeam sa nu ma fac de ras. Pana la urma am scos-o la capat; o icoana frumoasa, lucrata cu multa rugaciune si emotie, dar parca ii lipsea ceva. "

Parintele Amfilohie

Maicutele o iubesc si o respecta pe stareta Evloghia, ca pe o sora mai mare, desi este de-o varsta cu ele. Insa autoritateaultima vine de la duhovnicul Amfilohie, caruia i se spovedesc si care se zbate pentru toate nevoile obstei, cu o grija parinteasca, desi nici el nu e prea in varsta. Abia trecut de 40 de ani, are deja renumele de duhovnic aspru si priceput.Dar armura lui drapata in reverenda ascunde un om sensibil la frumos, bland cu tot crestinul pe care il vede la mare necaz, si generos. Predicile lui sunt ca un dans cu sabii, in care pilda de Pateric, ironia amara si problemele cotidiene deschid o noua perspectiva celui care le asculta, spre o mai buna intelegere a actualitatii Evangheliei. Sunt credinciosi care marturisesc, si noi dimpreuna cu ei, ca atunci cand predica Parintele Amfilohie, simti cum o mana nevazuta te ridica de la pamant si te scutura de toate mizeriile lumii, iar cand iti da drumul din stransoare, te simti ca un nou-nascut. Asta e harul Parintelui Amfilohie: scoate la lumina omul duhovnicesc, omul nou din tine.
Ucenic al Parintelui Iustin Parvu, de la manastirea "Petru Voda" - Neamt, Parintele Amfilohie a invatat de la batranul duhovnic si rabdarea ascultarii, si darul sfatului de suflet. Desi cu el insusi este foarte aspru, iar obstii de la Diaconesti i-a impus un regim sever, Parintele Amfilohie judeca nuantat si cu mare delicatete cazul fiecarui mirean care i se spovedeste. Are obiceiul sa spuna ca "invatatura ortodoxa e si litera, si spirit", in sensul ca normele trebuie aplicate pentru indreptarea pacatosului, si nu spre inspaimantarea si deznadajduirea lui in fata pacatului pe care l-a comis.
Intre altele, parintele este si un pretuitor al culturii si al istoriei nationale. O biblioteca de cateva mii de volume, pe care a construit-o la Diaconesti, si cele doua drapele tricolore incrucisate la intrarea in staretie sunt semnele vizibile ale pasiunilor sale. Ucenicilor le da canon, pe langa rugaciuni si metanii, sa citeasca anumite carti care ii pot intari duhovniceste si le pot deschide mintea. Iar cu privire la steaguri, ne lamureste: "Ortodoxia este organizata pe natiuni. In toate bisericile grecesti, sarbesti sau rusesti veti gasi drapelul national. L-am pus si noi pe-al nostru, pentru ca suntem romani si nu ne este rusine cu asta".

Lucratori cu ingerii

Pentru un traitor "in lume", este greu de inteles cand mai au maicile timp si pentru arta. Numai lungile slujbe de dimineata, de seara si de noapte ar dobori pana si un muntean inzdravenit la taiatul padurii.De unde atata forta pentru a face in plus si de serviciu la bucatarie, la arhondaric - casa de gazduit pelerinii - sau la grajd, ori pentru a scrie, canta si picta? "Ne-am asumat totul cand am depus voturile monahale, iar Dumnezeu, din prea marea Sa iubire de oameni, face sa ne fie totul mai usor", spune Parintele Amfilohie, el insusi prins intre slujirea din altar, osteneala din scaunul de spovedanie si treburile administrative ale manastirii. Mai trebuie facuta catapeteasma si pictura in biserica, un gard de piatra, consolidarea terenului de sub chilii si asfaltarea drumului spre sat - vreo doi kilometri de pamant batatorit de carele cu busteni, pe care-l ia apa de cate ori ploua mai tare.
Maica stareta Evloghia ne impartaseste secretul rezistentei lor: "Cel mai greu este sa-ti tii tot timpul sufletul curat, neingreunat de nici o patima, de nici un gand rau. Daca reusesti aceasta, simti ca zbori si ca timpul nu mai exista. Fiecare rugaciune iti da puteri nebanuite si faci totul cu bucuria ca nu o faci pentru tine, ci pentru Hristos".
Maica spune ca in toata vremea simte prezenta inefabila a ingerilor si sfintilor care le vin in ajutor. Chipurile diafane ale maicutelor de la Diaconesti, fara umbra de grija omeneasca, dau si ele marturie despre minunea pe care o traiesc.
Cand parasim manastirea, ne invaluie o boare de nostalgie, ca la plecarea din casa parinteasca. Stim ca ne vom intoarce.

Foto: EMANUEL TANJALA