Exista in viata unui cititor evenimente care echivaleaza cu bucuria navigatorului la descoperirea unei lumi noi. Deschide cu o asemenea speranta cartile proaspat aparute si e adesea dezamagit. Dar si cand intrezareste taramul fascinant, cand scriitorul il conduce in explorarea lui si il antreneaza in intelesuri care-i intensifica viata, placerea e incomparabila. E drept ca in aceasta aventura trebuie sa-ti cari propriul bagaj de experiente si lecturi, sa te hranesti din rezervele propriei imaginatii si sa arunci poduri fragile intre faptele povestirii si semnificatiile lor. Dar daca romancierul stie cum sa te faca sa uiti ca parcurgi un text, sa-ti dea iluzia participarii la o realitate, drumul devine delectabil si pasionant. Clujeanul Horia Ursu stie: Asediul Vienei e un roman scris cu suflu si suflet, cu stiinta constructiei unei lumi complete, distiland cu incetineala, intr-o dispersare calculata, elementele unui subiect - Transilvania. Spre deosebire de cei mai multi prozatori romani contemporani, grabiti sa-si adauge titlu dupa titlu in bibliografie si convinsi ca profesionalismul literar inseamna cantitate, Horia Ursu, desi aproape sexagenar, a publicat putin - un microroman, Anotimpurile dupa Zenovie, in 1988 si cateva proze scurte. Adevarata masura si-o da acum, cu Asediul Vienei, la care a lucrat de pe la inceputul anilor 90, ca un arheolog-restaurator si ca un arhitect-constructor, dupa cum insusi spune intr-un interviu. Ceea ce restaureaza si edifica in romanul lui, prin intermediul unui oras imaginar, Apud, e istoria transilvana in secolul 20, vazuta dinspre zilele noastre. Horia Ursu isi populeaza Apudul cu o multime de locuitori, din toate generatiile si categoriile sociale, de diverse etnii - familii intregi, cu destinele si povestile lor, plus o numeroasa figuratie anonima. Construit pe secvente care introduc mereu alte si alte personaje, romanul deruteaza la inceput prin acest cumul uman in care e greu de urmarit ce legaturi de rudenie, de amor, de prietenie si interese exista intre apudeni. Dar firele disparate, de variate culori, se tes pe masura ce avansezi in lectura si incepe sa apara "desenul din covor", cu "motive" care sunt cele ale marii literaturi dintotdeauna (iubire, moarte, credinta, istorie amestecata in destine, singuratate, esec etc.) - stilizate in specific romanesc. Ceea ce il individualizeaza pe Horia Ursu si face din Asediul Vienei un mare roman (cel mai bun, dupa gustul meu, din tot ce a aparut in ultimii ani) - e virtuozitatea cu care foloseste toate registrele narative, de la comic la tragic, de la poetic la burlesc, de la realism la fantastic, nu intr-o - cum se zice - fresca, ci intr-o lume multidimensionala, coerenta si incoerenta ca viata insasi. Desi umorul, cu toate nuantele lui, inclusiv negru si absurd, impregneaza textul, punctul de vedere al romancierului nu e unul caricatural, satiric, ci comprehensiv fata de toate "creaturile" lui. De la postasul Ghereta si pana la parvenitul "tranzitiei" Brandusa, de la artistul ratat Gratian, sotii Moduna si fiul lor Flavius-Tiberius, aristocrata doamna Ster si pana la universitarul Petru Sendrean si iubita lui, decoratoarea si decorativa Iolanda (acestia doi din urma leaga firele epice si aduna spre final lumea la "revelionul cu licitatie") - toti locuitorii din Apud sunt umanizati de slabiciuni, sentimente, crezuri. Exista in Asediul Vienei scene antologice (precum manifestatia prilejuita de plecarea batranului Cain - ultimul evreu din oras, sau intalnirea lui Petru cu Bejan Justin, cel ce vrea sa-si vanda organele la bucata pentru a-si cumpara un mormant frumos), fraze memorabile, multime de metafore insolite, deschideri simbolice superbe. Toate acestea, adaugate discursului personalizat al fiecarui erou, nastrusniciei unor artificii, dar mai ales subtilitatii atent construite a intregului fac din romanul lui Horia Ursu o carte de zile mari.