Moscopole - orasul bisericilor martirizate

File uitate din istoria aromanilor

De cand se stiu, aromanii isi cauta in zadar dreptatea. Un neam crucificat. Un neam haituit si tragic, alungat de peste tot pentru credinta sa ortodoxa, pentru bogatia si teribila lui mandrie de a ramane ceea ce a fost inca de la inceputurile crestinismului: neam de pastori, de oameni liberi

Sub paza crucii

O data in an, pe 23 mai, vlahii se aduna pe unde pot, se bucura si se veselesc, neuitand niciodata sa aprinda o lumanare de pomenire - pentru tragica litanie de morti, surghiunuri si reprimari religioase, la care si-au dat mana, intr-o ciudata infratire, musulmani albanezi, catolici austrieci sigreci ortodocsi. Vlahii aromani erau prea avuti ca sa nu starneasca ura si pizma celor de alt neam. In toata Europa estica, erau cei dintai, numerosi si vrednici, ciobani si negustori grozav de bogati. Nici nu ne dam seama de numarul si importanta lor. In 1700, cand la Atena traiau doar cateva mii de oameni, la Moscopole, in Albania, existau 70.000 de locuitori. In multe privinte, orasul era egalul Vienei sau al Venetiei. Avea 24 de biserici, tipografie, biblioteci, Universitate si chiar o Academie. In casele lor cu etaj, veranda si acoperis de tigla, vlahii se bucurau de apa curenta si canalizare, iar in munte construisera un intreg apeduct placat cu ceramica, prin care curgea laptele proaspat muls de la oi, pana la centrul de prelucrare din oras. Cand la Berlin se ridicau, in anul 1100, primele case de lemn, Moscopole numara deja multime de manastiri si catedrale, negustorea aur si stofe scumpe, mobilier regal si nemaivazute flori aduse tocmai din Olanda, starnind invidia austriecilor si a printilor venetieni, cu frumusetea si bogatiile argintariilor fasonate de mesterii cei vestiti ai locului.
De Ziua Aromanilor vlahi, se cuvine sa ne amintim o clipa de Moscopole si de suferintele prin care a trecut. Sa adaugam o lacrima, macar, la cele deja revarsate de frescele si icoanele bisericilor incendiate, facute una cu pamantul. Sa luam aminte si sa ne uimim ca Moscopole nu a pierit cu totul, ca in fostul oras mai traiesc inca 400 de aromani, care se inchina si se roaga bunului Dumnezeu, in singura biserica ortodoxa ce le-a mai ramas. Se roaga pentru ei si pentru toate rubedeniile neamului, fiecare cu numele lui trecut (de acum 300 de ani si pana astazi) pe un acatist pastrat in piele de vitel, ca o tacuta cronica de familie. Prigoana si jertfa Moscopolelui nu se vor sterge in veci, ramanand o rana mereu deschisa, in ruinele inca vizibile ale bisericilor de altadata, in amintirea si sufletul vlahilor risipiti prin toata Europa: la Metzovo, Bitolia si Pind, la Nis, Prelep si Sofia; la Miskolc, Viena sau Budapesta, unde, printre multe altele, moscopoleanul Gojdu a ridicat din banii lui un intreg cartier de case indestulate si falnice, lasand o fabuloasa bursa de studii tinerilor romani din Ardeal, pana spre zilele noastre.
Asa putini si fara nici un ajutor cum sunt, vlahii se tin cu dintii de credinta lor. Daca femeile farserote isi desenau pe frunte semnul crucii (infruntand astfel fanatismul musulmanilor albanezi), moscopolenii il marturiseau pe Hristos, ridicand schituri si manastiri pe inaltimi. In vale, intemeiau sate si cetati, pornind mai intai de la zidirea unei biserici. Abia apoi urmau casele cu etaj, aleile pavate, cismelele si nelipsita troita de la rascrucea drumului. Pentru aromani, biserica a fost dintru inceput centrul universului, locul neclintit de intalnire si de rugaciune in duminici si mari sarbatori. Drumurile lor de ciobani si negustori indaratnici incepeau si se terminau fara abatere in curtea bisericii, sub paza crucii si a nadejdii in ajutorul grabnic al lui Hristos.



Minunea icoanei facatoare de minuni de la biserica "Sf. Maria"

Moscopole era stat in stat, o metropola siesi suficienta, adapostind 50 de bresle si mai multe banci, la care venetienii avuti si alti negustori straini preschimbau bani si arginti, se imprumutau sau o faceau pe camatarii, fara pic de teama ca vor pierde sau vor fi inselati. Viata, cu bune si rele, mergea mai departe, sub pavaza credintei si a lui Hristos, chiar daca, de teama albanezilor, moscopolenii isi inaltau bisericile, coborandu-le 2-3 metri sub pamant (ca nu cumva cupola sa se ridice deasupra minaretelor musulmane).
Vlahii nu au nevoie de istorii, cronici sau hrisoave. Trecutul si toate cate vor fi fost se refugiaza intregi si neclintite intr-o legenda anume sau intr-o intamplare grea si miraculoasa, cum a fost cea din 1760, cand, in fata a 12 preoti si a sute de credinciosi adunati in biserica Sf. Maria din Moscopole, icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului a inceput sa trosneasca cumplit, iar candelele din fata altarului s-au stins toate, ca prinse de un suflu aducator de moarte. Speriati, oamenii au inceput sa susoteasca intre ei, pregatindu-se pentru ceea ce era mai rau. Din toti, doar Dimitrie, cel mai batran dintre batrani, nu s-a tulburat, spunand raspicat: "Nu va temeti. Din durerea ce ne este pregatita, vom renaste dimpreuna. Pe fata voastra, lacrimile suferintei se vor impreuna cu cele ale bucuriei. Moartea Moscopolelui va fi spre invierea sa". Si asa a fost. Cateva zile mai tarziu, musulmanii vor trece raul inspumat al Nicoletului, vor jefui si incendia sute de case, neuitand sa ia cu sine icoana plina de aur si argint a Maicii Domnului, protectoarea orasului. Trei ani va sta Moscopole pustiu si ruinat, pana cand Ali Bei, ingrozit sa vada moartea fulgeratoare a ienicerului ce se pregatea sa distruga icoana cu toporul, a inapoiat orasului odorul cel sfant. Imediat, oamenii i-au urmat icoanei, ca apele unor parauri spre matca. Era o zi de 23 mai, ziua care, dupa aproape un secol, va deveni sarbatoarea vlahilor de pretutindeni, sarbatoarea sperantei in mantuirea neamului lor de oieri avuti si indaratnici.

Cimitirul de case

Icoana Maicii Domnului, ferecatuita in multe kilograme de aur si argint, mai exista si astazi. Artistul plastic Dumitru Passima a vazut-o de curand cu ochii lui si i s-a inchinat, intr-un pelerinaj de suflet la locurile parintilor si ale copilariei sale. Ii vine greu sa povesteasca.Chiar si acum, impresiile si franturile de imagini se amesteca, se suprapun, se cauta si se regasesc, ca tonalitatile cromatice pe panza unui tablou aspru. "Vazandu-l pentru prima data, Moscopole pare un loc ciudat, fantomatic si bantuit - un oras plin de ruine si amintiri abia intrezarite. Din cele 12 cartiere de altadata, au mai ramas doar un palc de locuinte cu etaj si doua strazi arcuite imprejurul bisericii Sf. Nicolae. Pe caldaramul pietruit cu gresie si granit, te strecori printre foste hanuri si ateliere mestesugaresti abandonate, oprindu-te in dreptul campului dezolant din jur. Alaturi, gramezi de piatra si caramizi tasnesc din pamant, prefigurand un trist si abandonat osuar de locuinte. Din ce a fost odata nu a mai ramas aproape nimic. Din cele 400 de familii luate candva in surghiun de bulgari, au revenit numai cateva. Din miile de moscopoleni refugiati in sudul Turciei, nu s-a mai intors acasa nici unul. In Moscopole, au mai ramas doar cei indaratnici si visatori, cei care nu au vrut sa paraseasca cimitirele parintilor si s-au legat cu juramant sa stea de paza in jurul bisericii Sf. Nicolae, unde, in fiecare duminica si sarbatoare de peste an, deschid usa grea de stejar, neuitand niciodata sa aprinda candela de la altar si sa pomeneasca pomelnicul nesfarsit al tuturor celor din neam, vii sau adormiti."
De loc din Moloviste (langa Bitolia), Dumitru Passima pastreaza putine amintiri despre vechiul Moscopole al copilariei lui: animatia strazilor, amestecatura costumelor ciobanesti cu cele croite dupa ultima moda vieneza, frumusetea bijuteriilor si a paftalelor artizanate in argint filigranat, agitatia vesela din dreptul hanurilor, unde caravane intregi de negustori isi odihneau animalele si liota de insotitori, tocmiti sa pazeasca avutia stapanului de atacurile bandelor de albanezi. "La oriceora din zi te-ai afla, orasul iti pare pustiu. Rar vezi o femeie imbracata in straie largi si negre, un calator ratacit, un palc de batrani odihnindu-se sub teiul secular din centru, cu barbia sprijinita ganditor in toiagul lor aromanesc, din lemn limpede si fara noduri, lemn de alun. Adevarata viata e in ascuns, in tihna racoroasa a "calivei" (camera de vara), in tacerea vorbitoare a icoanei Maicii Domnului, la care arde niciodata stinsa candela, in timp ce femeia aseaza masa si nu se atinge de bucate pana nu termina de mancat intreaga familie.Batrani si neajutati de nimeni, aromanii se agata azi de ceea ce le-a mai ramas - credinta crestina si randuiala stramoseasca. Multe s-au pierdut ori au fost jefuite de straini: crucea in pietre scumpe (facatoare de minuni) de la Sf. Maria, baldachinul imparatesc in stil neobizantin si placat in intregime cu aur, mitra din argint si pietre pretioase a mitropolitului de Ohrida sau parte din iconostasul Sfantului Atanasie, dantelat in lemn de nuc si peceti de argint masiv. Timpul le-a dat uitarii, le-a jefuit parca a doua oara, umbrind nedrept si tragic amintirea celei mai mari metropole crestine din Balcani. Cine mai stie ca, in vechime, Moscopole era simbolul ortodoxiei luptatoare? Ca aici s-a inscaunat primul patriarh al vlahilor, Ioasaf; ca dangatul clopotului de la manastirea Sf. Ion Prodrom se auzea pana spre muntii Pindului si tarmul cel indepartat al Adriaticei? Pentru aromani, Moscopole e asemenea Orasului Sfant. Aici e Zidul Plangerii si Muntele Capatanii. Aici s-a savarsit in 1780 primul pogrom etnic, prima crima colectiva din istoria Europei, pe care rapsozii aromani o amintesc si astazi, intr-o balada cumplita, taraganata, jeluitoare: "Plangute tri Voshopole".
In timp ce povesteste, o roua de lacrimi apare in ochii lui Dumitru Passima. Amintirile dor si acum. Amintirea unui neam bogat si fara tara, un neam alungat de peste tot, furat pana si de marile sale personalitati, pe care le-a dat Europei. Maica Tereza era aromana din Skopje, Skandeberg (eroul albanezilor) era moscopolean, numele lui de botez fiind Gheorghe Costiotul. Marile manastiri de la Meteora au fost ctitorite de doi frati vlahi. La fel, bisericile din Nis (Vlah Mahale), din Miskolc, din Sofia (Cartierul Tantaresc) sau chiar din Sinai, unde imparatul Iulian a trimis o suta de familii moscopolene, familii care vorbesc si astazi aromana, dar nu mai stiu de unde sunt, implinind parca intunecatul destin al vlahilor, meniti sa lupte si sa se jertfeasca pentru straini, fara a primi nimic in schimb. "Tot timpul i-am ajutat pe altii sa-si ridice case", va constata Dumitru Passima cu o amara resemnare. "Cand sa intram si noi, ni s-a trantit usa in nas."
Risipiti in tot sudul Europei (in Epir, Tesalia, Macedonia, Muntenegru sau Serbia), aromanii pazesc fruntariile ortodoxiei. Nu mai vor de mult o tara a lor. Vor doar sa fie recunoscuti ca natie si, la biserica, sa poate vorbi cu Dumnezeu, direct si fara talmacire, in graiul lor aroman. Si sa dea glas durerii si suferintei de pana acum, in canturile lor stramosesti, tocmite aspru si fara indurare, ca sub un juramant greu: "Frati de-o muma si d-un tata/ Noi, armani/ de eta (varsta) toata/ Blestem mare s-aiba-n casa/ Dar de limba sa se lasa/ Care-si lasa limba lui/ Soarba para focului".