Sf. Cuv. Parascheva
Izvorul Tamaduirii
Doamna director Sanziana Pop,
Fac parte din acei cititori care dau Cezarului ce-i al lui: mii de multumiri cerului ca existati pentru ca eu, credincioasa ce sunt, sa vin acum, cu toata fiinta mea, sa aduc, prin revista dvs., recunostinta, slava si nemarginita dragoste fata de Dumnezeu. Ceea ce va voi impartasi acum nu este rodul unei imaginatii infierbantate sau a unei minti bolnave; e rezultatul unui sir de intamplari reale, din care am ales doar una, si prin care Atotputernicul si-a aratat puterea si mila lui asupra mea.
Am ales calea credintei adevarate, prin post si rugaciuni, dupa o serie de experiente triste traite de mine. Sunt mai bine de patru ani de zile de cand nu m-am abatut din drumul meu nici cu gandul, dar nici cu fapta. De atunci mi-am gasit linistea sufleteasca si am devenit alt om: increzatoare in mine, cu speranta in viitor, dornica de a trai (fiindca si aceasta dorinta crestineasca imi pierise).
Era in Vinerea Mare a anului 2007, cand, alergand dupa un tramvai, am cazut si o piatra mi-a strapuns policele mainii stangi, facandu-mi o rana urata la privit si greu de suportat. Cu o seara inainte terminasem de citit "Biblia", iar intamplarea mi-a dat de gandit: Dumnezeu ma incercase. A doua zi, de Sfanta Inviere, trebuia sa plec la Iasi, la Mitropolie, dupa cum obisnuiesc de patru ani. M-a pansat o prietena, dar de doctor nu voiam sa aud. Un singur gand aveam: sa ajung la destinatie. Temperatura ma speria, durerile deveneau insuportabile. Sleita de puteri, m-am urcat dimineata in trenul de Iasi, am stat la Inviere si m-am intors a doua zi. Durerile nu-mi dadeau pace, degetul se umfla vazand cu ochii, rana supura. Am ajuns intr-un final la medic, mi s-a facut radiografia, mi s-a dat verdictul: infectie osoasa. Singurul remediu era operatia si chiar amputarea daca operatia nu dadea rezultat. M-am speriat rau, dar n-am incetat a ma ruga, nu mi-am pierdut speranta in bunul Dumnezeu. A venit a doua sarbatoare: Izvorul Tamaduirii. M-am hotarat sa nu ma mai duc la doctor, sa ma tratez cu ceea ce a fost lasat de Domnul pe pamant: agheasma de la Izvorul Tamaduirii, aloe, frunza de patlagina si rugaciuni. La numai trei zile, rana s-a inchis, n-a mai supurat, si despicatura s-a acoperit cu o pielita stravezie care se ingrosa vazand cu ochii. Am inteles atunci ca Dumnezeu mi-a ascultat ruga, ca nimeni nu e mai presus decat El, ca lui trebuie sa-i multumim pentru toate reusitele noastre, ca fara El am fi "nimeni". De atunci, pe El si numai pe El, il consider doctorul trupului si sufletului meu. Dorinta de a da ecou spuselor mele salasluia de mult in gandul meu. Revista dvs. mi-a dat aceasta fericita ocazie, fapt pentru care va multumesc.
BABOIU IULIA - str. Hipodrom nr. 18, bl. A16, ap. 22, et. 1, Braila, cod 810481
Casa parinteasca
Tatal meu a locuit in orasul Giurgiu, iar eu, care eram singurul lui copil, toata viata am avut locul de munca in Constanta. Aici m-am casatorit si mi-am intemeiat o familie cu doi copii. In anul 1994, am iesit la pensie, si la putin timp a decedat si tata. Mama murise inainte. Am incercat de multe ori, dupa ce a ramas singur, sa-l aduc sa locuiasca cu mine. Dar m-a refuzat categoric, spunand ca el nu pleaca din casa pe care a ridicat-o, ca-i este greu sa se desparta de mormintele parintilor, de prietenii cu care se intalnea zilnic si isi depanau amintiri si intamplari din tinerete.
Si eu indrageam casa batraneasca a parintilor mei. Era locul copilariei mele, ii cunosteam fiecare camera, fiecare ungher, fiecare obiect era o amintire cu un parfum anume, numai de mine cunoscut. Era bine ingrijita si curata. Avea tot ceea ce era necesar unei familii ca sa traiasca in conditii bune. Aici imi gaseam linistea, ori de cate ori ii treceam pragul, gaseam multa liniste, era asezata departe de zgomotul strazii. Noaptea dormeam cu ferestra deschisa, iar parfumul florilor si concertul greierilor ma incarcau cu energia lor. Dupa moartea tatei, au venit multi clienti ca s-o vand, dar i-am refuzat, era casa copilariei mele, era visul parintilor mei. Orfani amandoi, a fost tot ce si-au dorit mai mult in viata: sa aiba un loc al lor, un acoperis deasupra capului. Nu stiu de ce, dar in gandul meu, auzeam mereu acelasi indemn: "Casa parinteasca nu se vinde". Acum aveam timp, din primavara si pana toamna tarziu, veneam lunar cateva zile, faceam ordine prin curte si mici reparatii. Dar toamna anului 1997 a inceput cu instabilitate meteorologica, cu ploi torentiale, furtuni, dar mai ales, grindina. Am mers acasa, sa vad daca totul este in ordine. Cum am deschis usa, am ramas incremenit: doua bucati mari din tavan cazusera din cauza infiltratiilor de apa. M-am asezat pe prag si cateva ore m-am framantat: "Doamne, invata-ma ce sa fac, vine iarna si totul se va distruge". Am iesit in strada si am plecat prin oras, fara o destinatie anume. Intr-un tarziu, m-am trezit in fata bisericii "Adormirea Maicii Domnului". Era cea mai veche biserica din oras. Batranii spuneau ca in vremea cand turcii stapaneau cetatea Giurgiu, in acel loc se afla un bordei ascuns in pamant, in care oamenii isi practicau in ascuns credinta lor crestina. Dupa razboiul de independenta, in acel loc s-a construit aceasta biserica mare, ca o catedrala.
Am intrat. Cateva batrane se inchinau, aprindeau lumanari. In copilarie, veneam singur la biserica, mai ales la mari sarbatori, preotul era chiar profesorul de religie la scoala unde invatam. In aceasta biserica s-au cununat religios parintii mei, aici am primit si eu Sfantul botez, tot aici li s-a facut ultima slujba de inmormantare, fratelui si parintilor mei.
De mic copil am fost credincios, desi nu am fost niciodata un practicant perseverent, ma rugam si mi-l inchipuiam pe Dumnezeu in felul meu. In ziua aceea, am cazut in genunchi, l-am chemat pe Iisus in suflet, spunand cuvinte iesite din adancul fapturii mele: "Doamne, ajuta-ma sa repar casa parintilor mei, nu vreau ca atunci cand ii voi intalni in cer sa-mi fie rusine ca nu am fost in stare sa le-o pastrez, asa cum mi-au lasat-o drept mostenire". Nu stiu cat am stat asa in rugaciune, nu mai era nimeni in biserica. Un preot batran s-a apropiat si m-a intrebat: "Ce necazuri ai, crestine?". I-am povestit. El m-a binecuvantat si mi-a spus ca rugaciunea mea va fi auzita acolo sus. "Dumnezeu te va ajuta!"
Am plecat spre casa si obosit cum eram, m-am culcat imbracat in pat si am cazut intr-un somn adanc. M-am trezit in miez de noapte. Era o liniste desavarsita. M-am asezat in genunchi, cu lumanarea aprinsa, in fata icoanei, o icoana foarte veche, de sute de ani, si am inceput sa ma rog. Lacrimile imi curgeau pe obraz, iar eu repetam fara incetare rugaciunea mea din biserica. A doua zi, am reparat provizoriu sparturile din acoperis. M-am consultat cu un prieten ce pot face. Singura solutie era sa refac tot acoperamantul casei. Am facut masuratorile, am imprumutat banii necesari si m-am dus la depozit sa cumpar materialele cuvenite. Cautam un mijloc de transport. Un barbat s-a apropiat de mine si m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva. Mi-a spus ca are o masina. Amandoi am incarcat materialele si am plecat. Pe drum, am inceput sa-i spun adresa, dar el m-a oprit, spunand ca nu e nevoie, "stie el unde stau".
Dupa ce am descarcat masina, l-am intrebat cat ma costa transportul. El si-a pus mana pe umarul meu si mi-a spus: "Tatal dumitale a fost ca un parinte pentru mine, mult m-a ajutat in viata, fara sa-mi ceara ceva. Nici eu nu pot lua de la dumneata bani", si a plecat. Am cautat un meserias care sa-mi faca reparatia. Dupa ce a studiat ce are de facut, mi-a spus ca doi oameni in trei zile termina treaba, dar pretul lucrarii m-a speriat: era de 3-4 ori valoarea materialelor. De unde sa scot eu acei bani? Eram pensionar si aveam doi copii, amandoi studenti in Bucuresti, cu greu ne descurcam sa facem fata la toate problemele. M-am urcat in tren si am plecat acasa chinuit in gandurile mele.
...Era intr-o zi de miercuri. Seara, au venit in vizita la noi finii nostri, ii cununasem si le botezasem doi copii. In comparatie cu mine ei erau foarte tineri, cu doi ani mai in varsta decat fiul meu cel mare, dar probabil asa a fost voia lui Dumnezeu. M-au vazut suparat si le-am povestit necazul meu. M-au ascultat si, razand, mi-au spus: "Lasa, nasule, nu-ti face griji, vineri mergem si facem impreuna tot ce trebuie". Si adevarat a fost, vineri dimineata am plecat cu masina, seara am ajuns. Sambata dimineata am inceput lucrul si pana seara am terminat. Casa avea acoperisul nou.
Nu pot incheia aceste randuri, fara sa arat ca pentru a ne ruga, e nevoie sa facem doar un mic efort, sa inaltam sufletul nostru spre Dumnezeu.
Daca rugaciunea este un mijloc de ridicare spirituala, "Sfanta cruce" este forma prin care ne incarcam cu energiile creatoare, e simbolul increderii si al mantuirii noastre.
NOGAI STELICA - B-dul Tomis nr. 336, bl. B1, ap. 113, Constanta
Rasfatata lui Dumnezeu
In octombrie 2006 am aflat ca am o tumora canceroasa la cap. Vestea a picat ca un trasnet peste mine si familia mea. In urma investigatiilor am fost operata la Spitalul Bagdasar din Bucuresti. Riscul era enorm: in urma operatiei (daca scapam cu viata) era foarte probabil sa raman paralizata pe partea stanga, iar de trait, mai aveam doar cateva luni. Cu totii eram disperati, dar nu am renuntat la rugaciune. In timpul operatiei, am rugat-o pe domnisoara doctor sa poarte in buzunar o iconita a Sfantului Ioan Rusul, pe care l-am rugat in gand sa tina personal bisturiul cu care urma sa fiu deschisa la cap.
Doamnei doctor care a facut anestezia i-am dat icoana Sfantului Nectarie, caruia i-am promis in rugaciune, la racla Sfantului de la Manastirea "Radu Voda", ca voi ridica o cruce in satul sotului meu, unde oamenii sunt mai putin credinciosi. Acum, dupa un an de la interventie, tumora nu a mai crescut, am ramas cu o usoara deficienta la mana stanga si fac crize partiale de epilepsie, din cand in cand. Nu e putin lucru, desigur, dar sunt in viata, merg la sfanta biserica, ma rog, gandesc, deci exist. Am fost in noiembrie anul trecut in Grecia, la mormantul Sfantului Nectarie, am ridicat in satul sotului meu crucea promisa. M-am rugat continuu mai multor sfinti, si in special Maicii Domnului. Le multumesc tuturor pentru inca un an de viata ce mi-a fost daruit. Parintele meu duhovnic spune ca sunt o rasfatata a lui Dumnezeu.
Le multumesc copiilor mei ca ma ajuta financiar si ca vin, de cate ori pot, in tara (sunt plecati in Canada si Belgia). Ii multumesc sotului meu ca este alaturi de mine, cu tot sufletul, desi si el e bolnav. Si inca ceva foarte important: prof. dr. Ciubotaru si dr. Irina Ogrezeanu sustin ca echipa de medici si-a facut doar datoria, restul a facut Dumnezeu. Sunt foarte credinciosi, si asta nu e putin lucru.
Iti multumesc Doamne, inca o data, si o sa-Ti multumesc cate zile imi vei da Tu!
DEACONU SALOMIA - str. Cetatea de Balta nr. 116, sector 6, Bucuresti
Ilustratia: Icoane basarabene pe lemn