Cand sufletul isi pierde casa
- Parinte, in calitate de preot, ati asistat de multe ori la ultimele clipe de viata ale unor oameni. Pentru noi, crestinii, moartea nu e nicidecum o "trecere in nefiinta", cum adesea auzim spunandu-se, cu o expresie nefericita. Cum se petrece momentul acesta, al mortii, caruia ii sunteti martor?
- "Marea trecere", asa numesc eu moartea. Unii se desprind cu greutate de viata, ca si cum sufletul le-ar fi smuls din trup, altii se sting lin. Cel mai usor adorm sfintii, pentru ca la ei e mai mult suflet decat trup, ei se imputineaza prin vietuirea lor ascetica, au acest exercitiu al putinatatii trupului, pe care noi, ceilalti, nu-l prea avem. Suna poate paradoxal, dar in privinta asta ne sunt de ajutor poverile batranetii. In general, in tinerete, avem impresia ca suntem vesnici. Cat timp ne bucuram de o sanatate buna, nu ne trece prin cap ca putem fi si bolnavi. Ei, cand incep bolile sa apara, cand ne caznim cu dureri, cu suferinte, atunci abia constientizam ca ne apropiem de sfarsit si privim altfel viata ce ne-a fost dat s-o traim aici, pe pamant. Deoarece lucrul cel mai sigur pentru cineva, din clipa cand se naste, este ca va muri - tot restul e incertitudine. De aceea ne si indeamna Sfintii Parinti sa ne gandim mereu la moarte. Nu e vorba de o atitudine morbida sau de alunecare in deznadejde, ci de o modificare de perspectiva. Daca noi am realiza macar un minut pe zi ca suntem muritori, ne-am reaseza interesele si prioritatile, am transfera preocuparile materiale pe un plan secund, acolo unde le e locul, ne-am intoarce cu fata spre cele duhovnicesti, iar eu va spun ca mult mai putine lucruri rele s-ar intampla in lumea asta.
- Si am agonisi din vreme fapte bune, ca merinde pentru drum...
- Legat de asta, am sa va povestesc o intamplare reala, asa cum mi-a fost relatata de cineva dintr-un sat dobrogean. Traia acolo un batran nesuferit, de care toti se fereau. Era atat de rau, incat, venind cu caruta incarcata de porumb de la camp, sfichiuia cu biciul pe cei ce umblau de pe laturi, pe ulita. Ei bine, acestui om i s-a aratat Maicuta Domnului si i-a spus: "Vezi ca ai sa mori curand. Du-te, spovedeste-te si impartaseste-te, ca sa fii pregatit". Nu stim si nu ni se cuvine noua sa cercetam in ce fel s-a petrecut asta - cum zice Sfantul Apostol Pavel: "Vis era sau treaz eram" - cert este ca el a facut ce i s-a spus si a murit dupa trei zile. Stiindu-l cat era de cainos, toata lumea a ramas uimita, dar pe urma oamenii si-au adus aminte ca in '46, cand a fost seceta mare si foamete cumplita, el avea doua vaci cu lapte si in fiecare dimineata aduna copiii din sat, ca sa le dea sa manance colarezi - niste cocoloase de faina cu lapte. Copiii aceia plecau cu stomacul plin si e stiut ca, daca dimineata mananci zdravan, apoi rezisti toata ziua. Nu putem noi patrunde judecatile lui Dumnezeu, insa e foarte posibil ca pentru fapta asta de milostenie sa-i fi ingaduit Domnul sa se curete de pacate, inainte de plecare.
- Ce se intampla cu sufletul, dupa iesirea din trup?
- Din ceea ce am vazut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele: mai toti muribunzii langa care am stat, cat mai sunt constienti si pot vorbi, spun ca zaresc in unele colturi ale camerei chipurile unor persoane apropiate, decedate mai de mult. S-ar putea sa fie ca la o nastere, ma gandesc. Daca vine pe lume un prunc, intreaga familie se strange imprejur, asteptand. De ce n-ar fi ceva similar, un fel de intampinare, pentru ca si moartea e o nastere in lumea de dincolo, unde nu vom mai fi barbati si femei, ci niste fapturi asemanatoare ingerilor, si unde nu exista nici o indoiala ca vom avea parte de rasplata faptelor noastre, in rai sau in iad - cale de mijloc nu este, ca doar nu poti fi cu un picior in rai si cu altul in iad. Cand amintesc de trecerea cuiva la cele vesnice, Parintii chiar spun ca s-au implinit atatia si atatia ani de cand s-a nascut intru Domnul. Biruind moartea prin invierea Sa, Hristos ne-a daruit tuturor viata din plin, adica viata imbelsugata, intocmai cum i-a fagaduit femeii samarinence: "Eu sunt izvorul din care daca va bea cineva, nu va mai inseta niciodata". Spre asta se indreapta sufletele.
Calatorie cu ingerul
- E o viziune luminoasa. Totusi, despartirea provoaca durere de ambele parti...
- Fireste. Va dati seama, trupul este casa sufletului. Haideti sa ne gandim: noi, care locuim intr-o casa din acestea de zid, daca la un moment dat suntem nevoiti sa ne mutam, parca avem asa, un regret, ca trebuie sa ne ducem din locul acela. Cu atat mai mare va fi parerea de rau, acolo unde a fost o legatura mult mai intima, ca aceea dintre suflet si trup. Inchipuiti-va cum se simte sufletul, cand trebuie sa iasa din casa lui de-o viata. De aceea spun cartile sfinte ca, doua zile dupa moarte, el are slobozire sa umble impreuna cu ingerul peste tot unde a trait cu trupul. Ca o recapitulare a vietii sale si o ultima privire in urma, de ramas-bun. In a treia zi se infatiseaza pentru inchinare inaintea lui Dumnezeu si ramane sa viziteze lacasurile sfintilor si ale dreptilor, in a noua zi iarasi merge sa se inchine la Dumnezeu, dupa care e dus sa vada iadul si toate caznele de dedesubt, pana in cea de-a patruzecea zi, cand are loc judecata particulara. Atunci, in functie de bilantul existentei lui pamantesti, va fi oprit in rai, ori trimis in iad. Recomand tuturor, carora li se intampla sa-si piarda pe cineva din cei dragi, sa faca pomenirile de 3, 9 si 40 de zile - apoi mai departe parastasele la soroacele cuvenite, pana la sapte ani - la biserica de enorie, dar in acelasi timp, indata dupa deces, sa plateasca si un sarindar, adica patruzeci de pomeniri, la o manastire unde se oficiaza in fiecare zi sfanta si dumnezeiasca liturghie. Pentru ca rugaciunile bisericii, unite cu staruinta noastra in rugaciune si cu milosteniile facute in numele celor dusi, castiga mila lui Dumnezeu si pot scoate sufletele din iad.
- In limbaj bisericesc, mortii se numesc adormiti sau - cu un foarte frumos arhaism - repauzati. Insesi aceste cuvinte exprima faptul ca le refuzam "nefiinta" si continuam a ne afla in legatura cu ei.
- Cum ar putea fi altfel? Chiar si cand te duci la mormantul cuiva drag, simti din toata inima ta ca lucrurile nu pot ramane astfel, cu o despartire definitiva. Eu am plans foarte mult timp dupa tata - inca nu eram preot pe atunci - si intr-o noapte m-am trezit cu senzatia fizica a unei imbratisari. Stiind ca nu trebuie sa ne incredem in vise, am respins ideea. Insa dupa ce s-a repetat a doua si a treia oara, mi-am dat seama ca Domnul ingaduise sa primesc un semn de alinare, ca si cum mi-ar fi spus: "Ajunge. Eu sunt bine, tu vezi-ti de viata ta". Bineinteles, ceea ce spun eu acum n-are nimic de-a face cu practicile artificiale si periculoase, de genul spiritismului. Acolo tu stii pe cine chemi, dar n-ai cum sa stii cu cine stai de vorba si s-ar putea sa-ti influenteze viata pe mai departe in asa masura, incat de fapt sa nu mai fii tu, ci altul in tine. N-are nici un rost sa scormonesti cele nevazute. Mai bine scormoneste in cartile de invatatura duhovniceasca, intr-un indrumar de spovedanie, du-te la un duhovnic, scormoneste in viata ta si vezi ce ai gresit, cui i-ai facut rau si ce ai de indreptat - si ia-o asa, sanatos, pe cale.
Bunicul si pomenile
- In numeroase zone, la tara, se perpetueaza niste traditii locale de o naivitate induiosatoare, ce dau impresia ca mortii sunt inca prezenti printre cei vii, ca - de pilda - trebuie sa le pui la indemana apa de baut, ori pot fi invitati la o petrecere de familie. Ce credeti despre asemenea obiceiuri?
- Le-am intalnit si eu, in satul unde mi-am inceput preotia. Dadeau de pomana patruzeci de galeti cu apa, ultima o varsau pe mormant si imi cereau: "Parinte, dezlegati apa". "Stati asa", le-am zis, "mai intai spuneti-mi cum ati legat-o, ca s-o dezleg". Sigur ca i-am dezamagit. "Popa asta nu se pricepe la nimic", au zis ei. Desigur, traditiile de care vorbim au frumusetea lor, farmecul lor rural, ar trebui studiate si inregistrate de etnologi, insa este evident ca din punct de vedere bisericesc n-au nici un temei. Printre colegii mei, parerile sunt impartite: unii se pronunta pentru coabitarea cu ele, altii pentru dezradacinarea lor drastica, revenind dintr-o data la canoanele mostenite de la Sfintii Parinti. Personal, cred ca si aici calea de mijloc e cea mai potrivita. Daca te pomenesti cu biserica goala in prima zi de Craciun, fiindca tot satul s-a dus la cimitir, ii poti lamuri cu rabdare ca, de vreme ce ei nu-si serbeaza propria zi de nastere la cimitir, nu e cazul sa faca asa ceva cu ziua de nastere a Mantuitorului, iar de morminte se pot ocupa dupa slujba.
Si in ce priveste parastasele, circula tot soiul de formalisme si exagerari. M-a intrebat unul odata cate farfurii sa dea de pomana. "Trei si jumatate", i-am raspuns. Apoi, cate prosoape, cate batiste? Sa dam la barbati sau la femei? Celor mai flamanzi sa le dam, acesta e criteriul si asa milostenia noastra va fi primita. Nu sa ne invitam rudele si prietenii, ca sa le aratam ce mancare gustoasa stim noi sa facem. Cat de importante sunt parastasele am aflat eu in copilarie, de la bunicul. El mi-a istorisit o poveste adevarata, care m-a impresionat atat de tare, incat cred ca atunci s-a nascut vocatia mea pentru preotie. In al doilea razboi mondial, cazuse prizonier la Cotul Donului si a ramas noua ani in Rusia. Vazand ca nu se mai intoarce, familia l-a socotit mort si a inceput sa-i faca pomenirile. Bunicul lucra intr-o mina de carbuni, seara venea istovit de la munca si adormea mai mult flamand. In zilele de parastas, visa noaptea exact ce dadusera de pomana pentru el, iar in dimineata urmatoare se destepta satul. "Baliverne de-ale popilor", vor zice unii. "Ce, sufletele mananca?" Nu, dar poate ca e vorba de altfel de hrana, altfel de satietate. Poate ca sufletul a simtit rugaciunea si milostenia care s-au facut pentru el.
Adevarata comuniune se realizeaza in liturghie. Acolo sunt cerul si pamantul laolalta, e Dumnezeu, sunt ingerii, e comunitatea celor intre care traim. Prin pomelnice, toti suntem acolo si toti intram intr-un singur potir, cand preotul rosteste: "Spala, Doamne, pacatele tuturor celor ce au fost pomeniti aici" - si vii, si morti, toti impreuna. Cu Hristos. Asa avem garantia ca intr-o buna zi ne vom revedea. E foarte simplu: hai sa mergem cu totii pe calea asta a bisericii, adica sa luam acelasi tren, ca sa ajungem la aceeasi destinatie. Fiindca, daca ne vom sui unii in caruta, altii in teleguta, altii in autobuz, s-ar putea sa ne trezim in locuri diferite.