Ambele volume au aparut nu intamplator in timpul alegerilor locale si ar trebui sa fie bibliografie obligatorie pentru noul primar general al Capitalei, pentru primarii de sector si consilierii lor. (Daca ar fi fost dupa mine, candidatii la aceste functii ar fi trebuit supusi unui examen din istoria Bucurestilor, facuti sa inteleaga in ce consta identitatea orasului, pentru a-l putea apara de mutilare interesata, macar in ceasul al doisprezecelea.) De mai multi ani, mass-media protesteaza impotriva constructiilor haotice, a colosilor de tabla si sticla ce strivesc tot in jur, in dispretul legilor si al esteticii urbane. Arhitecti, istorici, artisti au protestat zadarnic impotriva lacomiei, ignorantei si coruptiei ce slutesc centrul Capitalei. Sumele mari puse in joc, dar si incultura, lipsa de gandire in ansamblu fac sa nu se tina cont de parerea adevaratilor cunosctatori si iubitori ai orasului. Si nici de politica de urbanism a altor capitale (de exemplu Praga, Budapesta sau mica Bratislava) ce isi conserva cu grija trecutul si au ce arata turistilor. Ambele carti pe care vi le recomand azi sunt ilustrate si contin texte publicate initial in reviste de istoricii Lelia Zamani si Andrei Pippidi, care au in comun un stil publicistic limpede si atragator. Daca rubrica lui Andrei Pippidi "S.O.S. Bucuresti" din "Dilema veche" militeaza explicit pentru salvarea orasului din ghearele speculantilor imobiliari, infatisand cazuri concrete de abuzuri si crime fata de patrimoniul urbanistic, Lelia Zamani, specialista in istoria Capitalei la Muzeul Municipiului Bucuresti, reconstituie instructiv povesti despre case si cartiere, despre lumea de odinioara care le-a ridicat si locuit, despre istoria mare si marunta conservata in ziduri sau ingropata in documente de epoca. Aflam astfel povestea caselor Otetelesanu, pe locul carora a fost inaltat Palatul Telefoanelor (considerat in anii '30 de bucuresteni o constructie americana urata, ce incalca prin inaltime regulamentele in vigoare!). Sunt trecute in revista palatele din sec. al XIX-lea, cu saloanele lor in care se dadeau baluri si receptii traditionale, aflam o multime de lucruri despre Targul Mosilor, despre Crucea de Piatra, despre canalizarea Dambovitei, suntem introdusi in reconstituiri ale atmosferei, detaliilor de viata si reperelor arhitectonice care alcatuiau identitatea orasului de odinioara, cu amestecul lui de Orient si Occident admirat de straini. Andrei Pippidi stie bine aceasta istorie, dar e preocupat de starea Bucurestilor de azi, pe care ne cheama sa-l aparam de asaltul lacomiei si prostului gust ce-i distrug memoria culturala, de ignoranta agresiva a investitorilor, care judeca doar in termeni de profit material: "Fiindca despre asta este vorba: o ignoranta cu privire la acel trecut care conferea o identitate Bucurestilor, o nepasare fata de istorie care duce la imitarea servila a modelelor straine, cand nu e doar capriciul de parvenit grosolan ce s-a instapanit, adesea fara drept, pe un numar oarecare de metri patrati de teren". Case istorice lasate special in paragina (sau incendiate) pentru a putea fi demolate, fiindca terenul de sub ele a devenit foarte scump, decizii ale Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice escamotate (cazul "Cathedral Plaza" sau al buildingului ce striveste Biserica Armeneasca), reclamele dizgratioase ce acopera fatadele pe marile artere, proiectul de a desfigura si Piata Palatului (dupa ce aglomerarea de monumente inadecvate unul cu altul - in special "tepusa" - a starnit dezaprobarea bucurestenilor) - sunt tot atatea subiecte la zi ale articolelor prin care Andrei Pippidi incearca sa stopeze dezastrul. Caci "intre noi si trecut, legatura e din ce in ce mai subtire sau mai falsa, fiindca discursurile de aniversari, in formalitatea lor seaca, nu se mai sprijina pe o amintire adevarata. Marturiile de felul casei care a disparut ar fi fost mai graitoare decat aceasta retorica de calendar. Traditia de care suntem despartiti nu mai poate supravietui fara reperele vizibile pe care le pastreaza inca Orasul".