Cum se descurca alesii neamului

N. C. Munteanu
Seful de la caile ferate a fost vazut si fotografiat intr-o limuzina care, zice-se, ar fi proprietate personala.

Limuzina cu pricina costa aproximativ 150 de mii de euro, dar chiar daca este o masina de lux, pare o gluma de licean fata de vehiculele 4x4, fata de apartamentele din capitalele europene si castelele pe care si le-au ridicat diversii colegi ai respectivului, plasati in pozitii cheie din care nu-i mai clinteste nicio o reforma institutionala. Ei au salarii de sute de mii de euro pe an si un job de vis, in care nu trebuie sa faca altceva decat sa-si aprobe seful. O fac atat de bine ca au devenit indispensabili.
Munca cinstita a demnitarilor romani ar umple putine pagini dintr-o pagina de istorie a muncii. De altfel, multi romani nu vad cu ochi buni banul castigat cinstit. Pentru ei, banii albi si multi pentru zilele negre si indepartate sunt castigati la negru. Cati dintre cei care pleaca in strainatate la munca isi platesc darile catre statul roman? Cati dau bani pentru asigurari sociale sau pentru sistemul de sanatate de care profita, daca nu ei, atunci familia aflata in intretinere? Pe cate contracte de munca sunt trecute sumele corecte de angajare, fara plati ascunse sau beneficii neimpozitate?
De cand s-a adoptat legea care le cere demnitarilor si stabilor de partid si de stat sa-si publice declaratia de avere si de interese, vedem cu ochiul liber unde statea ascunsa coruptia la nivel inalt despre care ne vorbeau europenii. De la an la an, situatia imobiliara si financiara a respectivilor inregistreaza cresteri care le-ar da ameteli si celor mai de succes manageri. E un mister cum poate un buget care, de ani de zile, este de austeritate, sa sustina atatia milionari in euro? E un mister cum au ajuns inaltii functionari pe lista celor mai bogati 300 de romani? Din casa-n casa, din cont in cont, din birou in birou, din fotoliu in fotoliu, apostolii si beneficiarii principali ai sistemului democratic, alesii neamului, si-au cladit averi faraonice. Initial, in primii ani ai capitalismului de subterane, dadeau dovada de sfiala. Doar snobismul ii facea sa scoata din dulap serviciile de portelan sau colectia de tablouri. Odata cu guvernarea Nastase, lucrurile sunt puse la vedere. Stim cu totii, nu e nici o rusine sa fii bogat. Cine crede altfel este un comunist. Asa au ajuns unii sa detina monopolul resurselor, sa controleze ramuri intregi industriale si sa devina actionari principali la prima strigare bursiera. Peste noapte, din functionari la stat sau sindicalisti sefi au devenit proprietari peste halci importante din industria extractiva, din Valea Prahovei sau Delta Dunarii. O invazie virala a schimonosit capitalismul romanesc, facand ca mare parte din acesta sa provina dintr-o capitalizare de stat, din hartii oficiale si abuzuri ministeriale.
Ar fi fost suficient ca Agentia Nationala pentru Integritate, care ar fi trebuit sa investigheze cazurile politicienilor dedulciti la bani comunitari sau bugetari, sa zgarie putin pojghita de suficienta si aroganta a piramidei de partid de prin judete si chiar la nivel central pentru a descoperi adevarate mine de aur. Doar ca aceasta agentie e si astazi la aparate, imposibil de trezit la viata. Daca ar functiona, am afla, poate, cum e posibil sa se chiverniseasca unii al caror principal merit a fost ca au tinut servieta potrivita la momentul potrivit. Declaratiile de avere arata ca, fara a fi facut cine-stie-ce mare operatiune bursiera, bancara sau industriala, demnitarilor nostri le-a priit aerul tare al inaltimilor functionaresti. Oamenii simpli au, in general, o anumita slabiciune pentru imbogatitii tranzitiei. Macar astia, se spune, nu vor mai fura. Nimic mai fals. Cleptomania a fost cel mai bun liant de partid. Si cel mai durabil program politic.