Intreaga biografie a Olgai Greceanu pare sa fi fost scrisa doar din taceri, din contorsiuni si renuntari dramatice, greu de povestit. Discreta si aristocrata, a fost prima in toate: singura femeie acceptata in grupul ortodox crestin "Rugul Aprins", singura femeie care a primit ingaduinta scrisa a patriarhilor Nicodim si Iustinian de a predica la amvon, in oricare biserica din tara. Ea a pictat frescele de la Patriarhie si tot ea a intruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte confiscate si distruse de comunisti, s-au pastrat cateva farame fara egal: "Monahi zugravi, monahi de subtire", o monografie (unica in lume), despre "femei pictore necunoscute", si un dictionar crestin in opt volume, nepublicat nici in zilele noastre.
Celebra, frumoasa si plina de talent, artista recunoscuta si doamna de companie a Reginei Maria, avea Bucurestiul interbelic asternut admirativ la picioarele ei. Steinhardt o pomeneste in "Jurnalul fericirii", Petru Comarnescu o aseamana cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evoca admirativ ca pe o mare doamna a culturii romanesti. Prietena cu marii pictori ai vremii, Cecilia Storck si Tonitza, expunea ea insasi in marile orase ale Europei, iar la New York era invitata personala a presedintelui Roosvelt. Pana sa ajunga la Locurile Sfinte si, apoi, sa intalneasca pe monahii "Rugului Aprins", cu adanca lor filozofie teologica a "rugaciunii inimii", se credea cetatean al lumii, om liber si fara prejudecati. Apoi, ca o iluminare, a decis sa se retraga in ascunzisul atelierului, pentru a se ruga lui Dumnezeu in desene si culori, asa cum o indemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim, alaturi de care a pictat zeci de biserici. Abia implinise 50 de ani, cand a renuntat la toate (inclusiv la o avere fabuloasa), pentru pictura si pentru Hristos, traind pana la sfarsitul vietii ca intr-o calugarie alba. La 86 de ani, era pe schela Schitului Darvari, unde restaura fresca originala. La sfarsitul lucrarilor a coborat, spunand fericita ca a venit timpul sa se ocupe de vechile ei proiecte artistice. Nu peste mult timp, va fi gasita in atelier, fara suflare si cu pensula in mana. Oamenii din jur abia i-au simtit absenta si nici un ziar nu a scris macar un rand despre disparitia ei.
"Huma se spala"
Deloc habotnica si pietista, cum ar crede unii, a fost o militanta a cauzei femeii dispretuite si marginalizate pe nedrept. Poate cea dintai feminista din Romania. S-a luptat din rasputeri cu prejudecatile timpului si misoginismul fumegos al colegilor de breasla Tonitza, de pilda, caruia i-a replicat, intr-o celebra disputa publica: "Femeia nu a fost Dante, pentru ca a preferat sa ramana Beatrice". Mereu a aparat cauza altora. Pe sine s-a neglijat si s-a lasat in urma, acceptand senina toate loviturile sortii. O buna parte din lucrari s-au distrus in bombardamentul avioanelor germane din 1945. O alta, i-a fost confiscata de comunisti. Nu a pierdut doar palate si mosii intreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Maldaresti sau imensul conac de la Balteni, obiecte si stofe de la 1600, mobilier adus cu mare cheltuiala de la Florenta, incunabule si carti rare. Ceea ce a pierdut cu adevarat a fost dreptul la semnatura, dreptul de a fi ea insasi. O instanta obscura a condamnat-o la anonimat si a decis sa acopere cu var frescele ei din gara Mogosoaia, din cele doua cladiri administrative importante ale Bucurestiului (Amzei si Banu Manta), obligand-o sa verniseze, poate singura ei expozitie de maturitate, in chiar locuinta personala. In loc sa protesteze si sa-si ceara drepturile de mare artista, s-a adancit de buna voie in anonimatul muncii, restaurand zeci de monumente bisericesti, de fresce si icoane inestimabile, fara a se da insa niciodata batuta, asa cum stau marturie randurile scrise pe o margine de caiet: "Ca sa fii cu adevarat nefericit, trebuie sa-ti dai singur consimtamantul". Tot ea va adauga mai jos o profetie tasnita de-a dreptul din fibra ei de femeie luptatoare, fara egal: "Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spala. Nu acum cat mai traiesc (am 77 de ani), ci dupa ce nu voi mai fi si se vor stinge toate geloziile si rautatile". Vedea cu ochii mintii ca o sa i se faca dreptate candva, ca adevarul va tasni la suprafata cu puterea uleiului strecurat in apa. Prefigura parca momentul miraculos cand o tanara si necunoscuta plasticiana, Iulia Mateescu, o va descoperi brusc si tulburator, asa cum la randul ei descoperise intr-un anticariat obscur din Liege tabloul unei mari si necunoscute artiste Margariete van Eyck, sora celebrilor pictori Van Eyck.
"Nu tu ai ales-o pe Olga.
Ea te-a ales pe tine!"
In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu i-a ridicat batranei doamne aristocrate un adevarat sanctuar. Acolo, in tihna incaperii sfintite cu o icoana si o candela mereu aprinsa, traieste si creeaza, inconjurandu-se cu amintirea ei. Olga Greceanu e prezenta peste tot in manuscrise, in fotografii, in cele cateva carti superb invelite in piele decorata cu imprimeuri si discrete frunze ruginii: corespondenta cu monahii "Rugului Aprins", confesiunile religioase, "Pe urma pasilor Tai, Iisuse", "Dictionarul de arta grafica", jurnalul de calatorii in Locurile Sfinte, "Femei-pictore necunoscute" sau minunatele "Talmaciri evanghelice". De cate ori vorbeste despre batrana aristocrata a Bucurestiului interbelic, Iulia Mateescu se tulbura cumva si ezita, temandu-se parca sa nu o banuim de teatralism sau alte patetisme desuete. E limpede insa ca o admira si o iubeste foarte mult. "Nici nu indraznesc sa spun ce simt pentru ea. De multe ori, am impresia ca nimic din viata doamnei Olga nu mi-e strain, ca intalnirea noastra astepta deja scrisa in ceruri, cu mult timp inainte de a afla de existenta ei in chilia parintelui Policarp de la Patriarhie, care, fara nici un motiv aparent, a insistat sa-mi arate manuscrisul "Dictionarului biblic", in opt volume. Nu stiu ce anume m-a impresionat imensitatea lucrarii sau faptul ca parintele s-a trudit 30 de ani sa o alcatuiasca si, dupa alti 45 de ani de asteptare, tot nu a reusit sa o publice. Stiu ca mi-a incoltit in minte un gand: sa editez opera ei monumentala si sa-i scot la lumina numele. In tacerea chinuita a noptii, il intrebam staruitor pe Dumnezeu ce vrea de la mine, ce trebuie sa fac pentru a-I implini voia si El, pe data, imi trimitea semn si parca imi netezea calea. Nu intamplator, am gasit singurele rude ale familiei Greceanu din prima incercare doar deschizand cartea de telefon. Nu intamplator, aceste rude m-au primit in casa, de parca m-ar fi cunoscut de cand lumea, si mi-au pus in brate, fara sa cer ceva, intreaga arhiva a doamnei Olguta. Cand am intrebat de ce au atata incredere in mine, au ridicat nestiutori din umeri si mi-au marturisit ceva care m-a tulburat si mai mult biografa Olgai Greceanu, doamna Adina Nanu, i-a anuntat ca renunta, ca, la cei 80 de ani ai ei, nu mai poate continua munca de editare, dar ca altcineva trebuia sa-i ia locul, implinind astfel cuvintele poruncitoare ale doamnei Olguta: "Sa nu te tulburi. O sa-ti trimit semne din cer, asa cum o sa-ti trimit oameni de nadejde ca sa te ajute"".
Abia acum, cand hotararea a fost luata, Iulia Mateescu realizeaza cat de greu a fost, ce mult o chinuiau gandurile si teama de a nu gresi. Se simtea prea mica si neinsemnata pentru misiunea ce ii statea in fata. Nu stia nimic depre editarea cartilor, despre tainele tipografice ale reproducerilor, ale ilustratiei. In cateva randuri a vrut sa renunte, dar duhovnicul ei, parintele Teofil (acum, staret al Schitului Darvari), nu a lasat-o, spunandu-i apasat si cu blandete: "Ai de implinit o misiune. Nu te grabi fa numai ce poti. Cumpaneste cu intelepciune intre a trebui si a putea. De restul se va ocupa Dumnezeu... Nu tu ai ales-o pe Olga Greceanu. Ea te-a ales pe tine!".
"Fara entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei reusi niciodata"
Convinsa ca Olga Greceanu vegheaza asupra ei si ii indruma pasii din inaltul cerului, Iuliana Mateescu i-a pus chipul intr-o rama de argint, de care nu se indura sa se desparta niciodata. Nu atat frumoasa, cat nobila si rafinata in trasaturi, era o femeie puternica si arzatoare, mereu directa, spontana si nu lipsita de o bruma de umor. Vorbea fara ascunzis despre orice si marturisea adevarul dreptei credinte fara teama, neuitand niciodata ca Dumnezeu savarsise deja o prima minune, cand o ajutase pe mama ei sa o nasca la manastirea Namaiesti, singura, sub privirea ingerilor si a icoanei Maicii Domnului, despre care se spune ca ar fi fost pictata chiar de marele Apostol si Evanghelist Luca. Profund mistica si religioasa, stia ca fusese menita sa-i slujeasca lui Dumnezeu inca din copilarie. Intr-o scrisoare trimisa parintelui Sofian, marturisea nu numai bucuriile Sfintei Impartasanii, dar si o intamplare ce o va urmari toata viata. La 12 ani, s-a imbolnavit atat de grav, incat medicii ridicau neputinciosi din umeri si le spuneau parintilor ei: "Pregatiti-va pentru ce e mai rau. Numai Dumnezeu o mai poate salva". In noaptea aceea, zbatandu-se intre viata si moarte, i-a aparut in vis o groapa si, alaturi, Iisus. "E pentru mine?", a intrebat ea naiva si speriata, dar Domnul a suras cu blandete: "Groapa e pregatita pentru pacatele lumii. Tu vei muri batrana, intr-o zi de vineri". Ajunsa deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria in jurnalul ei: "Batrana sunt de mult. In fiecare vineri ma gandesc: "Sa fie azi sau alta data?"". Intamplare sau nu, Olga Greceanu s-a savarsit din viata chiar intr-o zi de vineri.
*
Inca tanara (abia a implinit 39 de ani), Iulia Mateescu nu a avut ocazia sa o intalneasca niciodata pe batrana doamna. Dar chiar si asa, fara nici o amintire concreta despre Olga Greceanu, ii stie biografia si vorbele ei memorabile pe de rost, pe care le reproduce intr-un fel aparte, sfioasa, parca lipindu-se cu spatele de zid, pentru a-i face mai mult loc, in timp ce buzele rostesc melodic, intr-o adresare directa si plina de respect: "Tanti Olguta... Ea e draga mea doamna". O intrezareste si o recompune doar din carti si desene, din amintiri si evocari straine, imaginand-o pe schelele de la Patriarhie, in lungile ei pelerinaje in Tara Sfanta sau in salonul bibliotecii de la Antim, unde vorbea cu avantul iubirii cristice despre rugaciune, despre jertfa si rabdare, in timp ce severii calugari ai "Rugului Aprins" (de la Ion Kulaghin, la Andrei Scrima si Sofian Boghiu) o cercetau cu admiratie, iar Sandu Tudor, abia tuns in monahism, varsa intr-un colt al salii o profetica si amara lacrima, intrezarind parca toate suferintele prin care, nu peste mult timp, vor trece toti cei prezenti, filosofi si scriitori de renume: Nae Ionescu, Anton Dimitriu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu.
Ramai impresionat ascultand-o pe Iulia Mateescu cum vorbeste despre aceasta artista de mult uitata. Ii este deopotriva invatator si confident de taina. In multe, e modelul si sufletul ei pereche. Asemenea Olgai Greceanu, nu-i plac lucrurile modeste. Tenace si perfectionista, cauta in toate expresia lucrului simplu si elegant. Isi iubeste familia si copiii, dar, in acelasi timp, traieste durerea mocnita ca, in societatea de astazi, femeia nu mai e respectata, protejata si iubita; ca femeile puternice si intreprinzatoare par a fi condamnate la o singuratate difuza si apasatoare. Atenta la cel mai mic detaliu, pune suflet in tot ce face, traieste intens si arzator fiecare clipa, fiecare bucurie si deziluzie, urmand superbul indemn, lasat de Olga pe o fila stinghera de jurnal, parca anume pentru ea: "Fara entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei reusi niciodata... Fara entuziasm, orice pas al nostru e fara folos. Tot ce faci in lume trebuie implinit cu exaltare, cu intelegere ca ce faci tu, altul nu ar putea face".
In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu se retrage discreta intr-un colt, mangaind cu privirea cartile editate de ea. Arata superb, pecetluite in piele scumpa de vitel si cu o hartie de un alb matasos, imaculat. Le tine aproape, langa sufletul ei, parca nevrand sa se desparta de ele, in timp ce un gand anume o incearca usor amar si dragastos: "Pe Olga Greceanu o vestesti, nu o vinzi la raft". Apoi, se ridica, umbla in sipetul ornat cu discrete irizari florale, de unde scoate marea ei comoara. E prima ei editie a "Femeilor-pictore necunoscute", o editie rara si impresionanta in limba franceza, o adevarata bijuterie bibliofila. Cu gesturi retinute si pline de emotie, o rasfoieste abia atingandu-i filele, apoi tresalta, mai priveste o data de parca nu i-ar veni sa creada ce vede si surade fericita sa descopere pe pagina de garda chiar semnatura olografa a autoarei: "Olga Greceanu, 1948". Era anul in care Dumnezeu ii va lua intreaga avere, daruindu-i o comoara infinit mai pretioasa drumul crucii si al suferintei, drumul Mantuirii.