M-am tot gandit sa va scriu, dar ca sa pot sa o fac, a fost nevoie sa inteleg mai intai de ce povestea noastra nu poate avea un final fericit. Nopti intregi am stat treaza, vorbind de una singura, in gand. As fi vrut sa-mi urlu suferinta, dar nici un sunet n-a iesit de pe buzele mele. A durat mult pana cand, in sfarsit, am inteles adevarul: exista sentimente mai puternice decat iubirea. Greu de crezut, dar adevarat. Am verificat lucrul asta pe pielea mea... Pe Andrei l-am vazut prima data acum trei ani. Am inteles pe loc ca este cel pe care il asteptasem intotdeauna. Un barbat inalt, tacut, cu ochii caprui. Tatal a doua fiice incantatoare. Eram si eu casatorita pe atunci, mama a doi baieti minunati si sotie a unui om care nu mai facea un secret din faptul ca avea o iubita. El era medic, ea asistenta in acelasi spital. Totusi, nu ma gandisem inca la despartire, caci e greu sa pui capat unui mariaj de cincisprezece ani. Asta, pana in clipa cand l-am intalnit pe Andrei.
Copiii nostri invatau in aceeasi clasa. Ne vedeam din cand in cand, la sedintele cu parintii si la serbarile scolare. Ne vedeam si stateam de vorba pe fuga. Dar privirea lui ma facea sa cred ca ma place: patrunzatoare, fierbinte, magnetica. Simteam, pur si simplu, ca mi se inmoaie picioarele. La un moment dat, nu ne-am mai putut impotrivi. Dorinta de-a ne vedea, de-a vorbi, de a fi impreuna devenise irezistibila. Poate ca tot ce voiam era sa ne abandonam inca o data sentimentului coplesitor al unei iubiri adevarate si vii, eliberata de rutina cotidiana.
Am inceput sa ne intalnim. Prin restaurante dosnice, prin hoteluri, in locuinta fratelui meu care era plecat in strainatate. Intram intr-o sala de cinema, ne asezam in ultimul rand si ne sarutam patimas, pe intuneric, ca in anii adolescentei. Incepusem sa ne facem si planuri. Voiam sa mai avem doi copii impreuna, o fetita si un baiat, stiam si ce nume urmau sa poarte. Visam la una din acele familii galagioase, pestrite, cu odrasle provenite din mai multe casatorii, in care domneste buna intelegere si afectiunea. Timp de jumatate de an ne-am faurit un miraj, crezand cu tarie ca il vom transforma in realitate. Nu eram naivi. Ne dadeam seama ca nu va fi usor, insa aveam convingerea ca impreuna vom izbuti.
Scrisoarea
M-a trezit la realitate un telefon primit in toiul noptii: "Sotia mea ti-a gasit scrisorile. Te iubesc. Va fi bine. Mi s-a oprit inima in loc. Prin minte imi treceau, cu o viteza ametitoare, imagini traite in ultimele luni. Ma simteam cand neajutorata si pierduta, ca o frunza in bataia vantului, cand daruita dintr-o data cu puteri de urias. Poate ca tocmai asta era sansa de a avea, in cele din urma, viata la care visasem mereu. Adevarul iesise la suprafata. Apoi m-au napadit sentimentele de vinovatie. Imi apareau in fata ochilor ruinele existentei mele de pana atunci si ma intrebam: "Vom avea noi forta sa reconstruim totul? Sa cladim o noua familie?. Probabil suna absurd. Dar nu mai acceptam sa traiesc nici o singura zi in minciuna. Voiam sa-mi marturisesc iubirea in fata lumii intregi.
Cand m-am desteptat, in dimineata urmatoare, imi era cat se poate de clar ce am de facut: sa-mi parasesc sotul. Sa-mi scot copiii din mediul in care crescusera si sa le ofer altceva, in care vor putea crede. Sa fiu total sincera cu mine insami. Nu era un pas lesne de facut. Sotul meu si cu mine nu mai mergeam de mult pe acelasi drum, ne instrainaseram fizic, traiam in camere separate, totusi el nu se astepta la divort. Cand i-am spus, a avut insa o reactie ponderata, pentru care ii sunt recunoscatoare si azi. Astepta si el o clarificare, o legitimare a legaturii sale atat de vechi. O iubea pe femeia aceea si numai copiii, care devenisera aproape adolescenti, il oprisera sa plece de-acasa definitiv. Pana la urma, am reusit sa ne vedem fiecare de viata lui, ramanand in continuare amici. Am incercat, pe cat posibil, sa ne scutim copiii de suferinta. A functionat, fiindca am vrut-o amandoi.
Dar la Andrei acasa, lucrurile s-au petrecut altfel. Sotia lui a transformat incidentul intr-o tragedie. Chiar daca, de ani de zile, el nu mai era decat finantatorul capriciilor ei, iar persoana lui n-o mai interesa in nici un fel, ea era hotarata sa impiedice cu orice pret despartirea. Nu s-a dat inapoi de la nimic, a recurs la amenintari si tipete, sub ochii ingroziti ai copiilor. Curajos si hotarat la inceput, Andrei a inceput incet-incet sa cedeze. A trebuit sa vad cum minunatul meu iubit isi pierdea treptat elanul. Cum il parasea curajul, iar pasiunea lui devenea disperare. Insa eu, pur si simplu, refuzam sa accept. Doar se mutase si el intr-un mic apartament, in oras, ceea ce nu putea sa insemne decat ca daduse deja semnalul pentru noua noastra viata impreuna. Cu toate astea, relatia noastra schiopata.
In urmatoarele luni, am continuat sa ne intalnim, dar mai rar. Fiecare pas al lui catre mine era evaziv. Ca si cum o coarda elastica, nevazuta, l-ar fi tras cu toata forta inapoi. La inceput ma gandisem ca lucrul cel mai greu va fi separarea lui de copii. Acum insa, imi povestea ca sotia lui insista sa ceara ajutorul unui psiholog pentru probleme de cuplu. Pentru prima data, mi s-a strecurat in suflet indoiala. Eu ma descurcasem cu mult curaj. El de ce nu-mi urma exemplul? Ma ruga mereu sa-i mai acord timp. Nu voiam sa-l grabesc. Ma concentram asupra problemelor mele, incercand sa ma integrez, cu copii cu tot, intr-un mediu nou. In intelegere cu sotul meu am vandut casa veche, mi-am cumparat in loc un apartament, ma straduiam sa ma achit cat mai bine de obligatiile profesionale. Ma miscam inainte, putin cate putin, in fiecare zi. Speram ca fermitatea mea ii va da incredere si lui Andrei. Uneori imi batea la usa noaptea si pleca a doua zi dimineata. Isi lua ramas-bun cu o privire pierduta si resemnata, care parea sa spuna: "Iarta-ma, dar nu pot. Si aveam sentimentul ca n-am sa-l mai revad niciodata. Traiam intr-o vesnica asteptare: a urmatorului telefon, a urmatoarei intalniri, a obisnuitelor scuze, ca nu mai poate veni. De cele mai multe ori, motivul invocat era stresul enorm de la firma. Avea un post de conducere si o gramada de griji. Din toata inima as fi vrut sa-l cred. Dar indoielile cresteau si cresteau...
Un cutit in inima
Intr-o buna zi, m-am intalnit la cumparaturi cu o cunostinta comuna, care lucra in acelasi loc cu Andrei. Am tras-o de limba, pe ocolite, si ea mi-a spus ceva care mi-a bagat cutitul in inima: de fapt, Andrei nu se separase niciodata de familia lui, ci continua sa locuiasca acasa. M-a luat ameteala, ca si cum as fi privit intr-o prapastie. Iubitul meu ma inselase tot timpul, cu sotia lui. Fusese cu ea in concediu, cand eu il credeam plecat in strainatate, cu sarcini mari de serviciu. Apartamentul pe care-l inchiriase il folosea doar atunci cand avea intalnire cu mine. Disperata, ranita, mi-am adunat ultimele puteri si l-am infruntat deschis. A capitulat complet. Mi s-a plans ca ea amenintase sa-l distruga financiar, ca-l hartuise si pe el si copiii, pana il adusese la capatul puterilor. Ii lipsea curajul sa i se opuna. In loc de asta, facea ceea ce facuse in toti anii indelungatei lui casnicii: pleca fruntea si isi accepta resemnat destinul. "Atunci spune-mi odata ca s-a sfarsit cu noi doi!, am strigat eu. Dar nu, el m-a rugat sa mai am putina rabdare. Voia sa se desparta, totusi, de data asta de-a binelea. Voia sa-si convinga sotia ca ar fi parasit-o oricum, chiar daca n-ar fi existat relatia cu mine. Insa pentru asta mai avea nevoie de timp. Cat? Nu putea spune cu certitudine, cel putin cateva luni. Iar pana atunci, era bine sa nu ne mai intalnim... Era convins ca toate sacrificiile si ostenelile noastre nu aveau sa fie degeaba. Din clipa aceea, am decis sa-l evit. Nici un telefon, nici un SMS. Ma gandeam ca in doua saptamani, cel mult, il va birui dorul si se va intoarce la mine in genunchi. Eroare. Cu mine macar, era consecvent. Ma trezeam dimineata scaldata in lacrimi, plangeam toata ziua, iar seara incepeau insomniile. Amintirile mele nu voiau sa renunte la el. Secventa de secventa, scene de dragoste torturante, pe care le reluam, cu sadism, de la inceput...
O geana de lumina la orizont
Dupa patru luni, reluat intalnirile. Supravietuisem cu greu amandoi. Asa spunea, cel putin. Cat de mult ma doreste si ma iubeste! Si eu il doream. In pofida a tot ce fusese. Totusi, nu ma puteam impiedica sa-l observ cu un ochi ceva mai lucid. Nu era sincer. Se indoia ca o trestie, la orice rafala de vant. Era limpede pentru mine: sotia lui il stapanea cu o forta pe care eu nu puteam s-o infrang. O forta care n-avea nimic de-a face cu dragostea, dar care agrava lucrurile. Neputinta si lasitatea ii paralizau vointa si sentimentele. Va fi el vreodata in stare sa-si asume raspunderea pentru mine si pentru copiii mei? Ma intrebam intruna ce insemnasem eu de fapt pentru el. "Ai fost o geana de lumina la orizont, mi-a spus la un moment dat o prietena.
Ne intalneam la intervale neregulate. De fiecare data, aceleasi declaratii, aceeasi pasiune, acelasi sentiment ravasitor. Apoi ramaneam singura, framantandu-ma cu intrebarea daca va reusi sau nu sa se desparta vreodata. Si-apoi, intr-un tarziu, m-am saturat sa astept. Sa am intelegere pentru confuzia lui. Sa ma gandesc de trei ori, daca este sau nu momentul potrivit sa-i telefonez. Voiam sa-mi traiesc viata eliberata de aceasta obsesie. "De ce nu se poate desprinde de ea? De mii de ori am rasucit intrebarea in minte, cautand un raspuns prin prisma propriilor mele experiente de viata. Pana la urma, am inteles: n-a fost vorba deloc de copii, de sotie sau de bani. Pur si simplu, lui Andrei i-a fost teama. S-a temut sa paraseasca aceasta existenta comoda cu care se deprinsese, in care ea era seful, iar el - executantul supus. Visurile ramasesera undeva departe, erau de domeniul trecutului. O noua viata cu mine ar fi fost un factor de risc. N-avea idee daca ne potrivim sau nu in maruntisurile de zi cu zi, fiindca nu indraznise vreodata sa ajunga pana acolo...
Imi venea greu sa inteleg ca exista forte mai puternice ca iubirea. Se intampla asa de rar ca ea sa existe cu adevarat. Totdeauna am crezut ca este un dar de la Dumnezeu. Imi spuneam ca poate oamenii ca Andrei o refuza, fiindca le e teama de ea, le e teama sa-si asume sentimente puternice, ca nu cumva sa-si piarda comoditatea, confortul acela cu gust si miros de cantina saraca. Si se complac in mizeria lor, fiindca - oricat ar suna de ciudat - ea le asigura un anume confort. Poate ca un sentiment prea intens ii intimideaza si, intre o iubire aprinsa, dar imprevizibila, si o multumire statuta, dar previzibila, ei o aleg pe a doua. Mi-au trebuit aproape doi ani ca sa pot intelege de ce Andrei nu izbuteste sa faca ceea ce eu reusisem asa de usor. Acum stiu. Exista oameni pentru care iubirea nu reprezinta un ideal. Nu este drumul spre fericire. In loc sa circule prin viata cu acceleratul, se multumesc cu-un marfar. Sigur, merge incet si ti se umfla picioarele, dar nu te ia ameteala si deraiaza mai greu!
ALEXANDRA