Jazz pe varful muntelui Semenic

Si a mai fost, inca o data, Garana!

Fara frunti incruntate


La Garana se ajunge dupa un drum plin de serpentine ce leaga Resita de varful Muntelui Semenic. Un sat nemtesc - Wolfsburg - cu case albe, stradute luna de curate, in care civilizatia si traditia se simt la tot pasul. "Motto-ul nostru este: asa am trait inainte, asa traim acum", scrie la intrarea unui mic muzeu satesc si, intr-adevar, intreaga asezare pare cumva incremenita in timp. Peisajul este si el o bucurie: pasuni, dealuri inverzite, paduri. Undeva, la 2-3 kilometri, intre doua coline impadurite, se vede un ghemotoc metalic: scena. Locul de pornire a festivalului ce a ajuns un evenimentremarcabil pe harta jazz-ului european se afla in sat, la hanul "La Rascruce", acolo unde si astazi se aduna artistii la o bere sau o afinata. La inceput, se tineau cateva concerte pentru prieteni, acum, la editia a 12-a, au venit la Garana peste 15.000 de oameni. Din punct de vedere logistic, organizatorii - care au marele merit ca au creat aici un eveniment de asemenea anvergura - au fost depasiti.Fara indicatoare, fara curse speciale care sa faca legatura cu prima gara, fara WC-uri, fara cosuri de gunoi in zonele de campare Si totusi, in ciuda acestor probleme deloc minore, oamenii care intrau in spatiul de concerte, o poiana luminoasa si verde, erau senini, nu aveau cute pe frunte, batusera sute de kilometri de prin toata tara sau chiar din afara, pentru muzica si pentru natura. Nimic altceva nu mai conta. Cineva imi spunea ca a vazut in anii trecuti la Garana cea mai mare densitate de oameni cu parul alb, luminati, impacati cu sine. Alaturi de acestia s-au aflat acum si multi liceeni, studenti sau tineri veniti cu copii de cativa anisori. Pentru muzica si natura. Cel mai important la un festival este sa-si gaseasca un spirit al sau, care sa-l faca unic, cu totul diferit de evenimentele de acelasi gen. Iar Garana are un spirit puternic, care i-a facut pe spectatori sa ceara bis, pe o ploaie torentiala, in prima seara, la o trupa lituaniana, sa ramana, in ciuda unui frig patrunzator, pana la trei dimineata si sa topaie la concertul Nightlosers, in cea de-a doua, iar in a treia zi, sa indure canicula pentru a-si ocupa cele mai bune locuri la spectacol.



Trei seri pline

Prima seara a apartinut suedezului Lars Danielsson (contrabas, violoncel), care, acompaniat de pianistul polonez Leszeh Mozdzer, a sustinut un recital uluitor. Cu un zambet larg pe fata, Danielsson a impresionat prin trairea sa scenica si prin puntea pe care a gasit-o intre muzicalitate, experiment si improvizatie. Dupa concert, suedezul nu avea stare, se plimba printre spectatori, intra in vorba cu ei. L-am intrebat, la un ceai fierbinte, daca a mai cantat intr-un loc atat de inedit. "Festivalul asta ma duce cu gandul la Woodstock. M-am plimbat si ieri si astazi pe dealuri, m-am simtit foarte bine aici." Si a mai spus un lucru, pe care aveau sa mi-l repete si ceilalti "grei", Mike Stern sau Steve Hackett. "Am cantat in multe locuri in cariera mea, dar Garana are ceva special."
In cea de-a doua seara, cateva zeci de spectatori s-au adunat - spre indignarea celor ce nu voiau in nici un chip sa se ridice de pe butuci - in fata scenei, pentru a se bucura de un concert ce se anunta electrizant.Muzica ritmata, spre funk, a lui Victor Wooten, considerat de multi cel mai bun basist al momentului, promitea acest lucru. Si asa a si fost: "Suntem la capatul unui turneu european de trei saptamani si nu cred ca-l puteam incheia intr-un loc mai frumos, in fata unui public mai calduros ca aici. Avem cea mai frumoasa meserie din lume, sa fim pe scena si sa va vedem cat de frumos zambiti. Continuati sa zambiti, lumea are nevoie de fiecare dintre surasurile voastre!". Toti membrii trupei sale - printre care si excentricul frate Reginald, de la care Victor a invatat sa cante in copilarie - au fost excelenti, de nota zece, insa in momentul in care Victor Wooten si-a inceput solo-ul de bas, parea venit din alte sfere. Daca si "Mosu" Florian Lungu, cel ce a prezentat cu umor si competenta festivalul, a spus "N-am mai vazut asa ceva. Nu voi uita niciodata seara asta", inseamna ca a fost, intr-adevar, ceva cu totul iesit din comun.
Dupa Wooten, pe la unu si jumatate noaptea, un neamt banatean inalt, cu palarie pe cap si chitara in maini, Hanno Hofer pe numele sau, s-a apropiat de microfon si a zis: "Buna dimineata, Wolfsburg!". A fost semnalul de start al dansului si al petrecerii cu chiuituri, ce au insotit concertul Nightlosers.
La doar o zi dupa Victor Wooten, un alt mare basist al lumii a urcat pe scena de la Garana, Dominique Di Piazza, care a cantat in mai la Bucuresti, alaturi de celebrul John McLaughlin, insa aici, pe Semenic, a avut in dreapta un chitarist roman: Horea Crisovan. Recitalul lor a insemnat una din povestile frumoase ale festivalului. La insistentele organizatorului principal, Marius Giura, Horea l-a sunat pe Di Piazza, pe care il cunoscuse in urma cu un an la un targ muzical din Frankfurt, si i-a propus sa cante impreuna la Garana. Basistul a cerut 24 de ore, a vazut inregistrarile lui Horea si a acceptat.La capatul a trei zile de repetitii intense, Crisovan si Dominique Di Piazza, impreuna cu excelentul baterist Tavi Scurtu, au urcat pe scena. Romanii s-au ridicat la inaltime, iar la sfarsitul concertului, Di Piazza, un francez introvertit, zgarcit cu vorbele si cu gesturile largi, radia, era tot numai un zambet. "A fost un privilegiu sa cant cu Horea si cu Tavi!".
De altfel, intreaga seara de inchidere a festivalului, cea din 20 iulie, a fost superba. Deschiderea a facut-o Christopher Lloyd, patriarh al jazz-ului american, a carui muzica blanda, plina de intelesuri si de sentimente, nici ca se putea potrivi mai bine cu ultimele raze ale soarelui ce razbateau printre brazi. Ceva mai tarziu, in noapte, cu totul altfel au stat lucrurile cu Orient Expresul lui Harry Tavitian, ce a trecut ca un tavalug.Haos si armonie intr-un concert de maxima intensitate, ce a adunat sub bagheta genialului pianist instrumentisti de marca, romani si straini. Ultimul recital al editiei 2008 a festivalului a fost sustinut de un grup american cu mare impact in jazz-ul ultimelor doua decenii: Yellow Jackets. Invitatul lor special, chitaristul Mike Stern, arhicunoscut si datorita colaborarilor sale cu mari artisti, intre care-l voi aminti doar pe Miles Davis, a facut show, s-a comportat intocmai ca un star rock. Un sfarsit de festival cu Mike Stern topaind, agitand publicul din fata scenei si demonstrandu-si virtuozitatea. La o ora dupa incheierea concertului, cand mai ramasesera doar cativa zeci de spectatori la un vin fiert, americanul inca mai facea reclama, la un stand, celui mai recent album al sau, agitand doua CD-uri in aer. Am cumparat si eu unul si l-am intrebat de Garana. "Am mai cantat aici acum cativa ani, cu trupa mea, si voi reveni intotdeauna cu placere. Stii de ce? Pentru ca atunci cand nu ploua, Garana este un loc cu totul special. Iubesc oamenii si locurile de aici."

(Fotografiile autorului)