ANASTASIA LAZARIUC - "Fara sentimente, viata e searbada si urata"

Ines Hristea
Rac veritabil, frumoasa din Basarabia mizeaza pe iubire si suflet deschis

Un moment de rascruce

- La venirea dvs. in Romania erati, deja, o cantareata celebra in Basarabia. Ce v-a determinat sa ramaneti aici?

- Am venit in Romania in 90, chemata, mai degraba, de nostalgia obarsiei. Fac parte dintr-o familie de romani, si era normal sa-mi doresc sa vad tara romaneasca. Parintii imi povestisera multe, dar de pasit in Romania nu mai pasisem niciodata. Am venit aici in turneu. La vremea aceea aveam, deja, o experienta mare in spate, desi aici nu se stia despre mine nimic. De altfel, intentia mea nu a fost sa raman. Numai ca acela a fost un moment de rascruce. Au intervenit multe schimbari politice si sociale, care au dus la desprinderea Moldovei de fosta Uniune Sovietica. Si-asa am ramas fara contractele din URSS. Contracte din care, slava Domnului!, pana atunci castigasem foarte bine. Rusii apreciaza foarte mult arta si sunt dispusi sa-si rasplateasca regeste artistii. Intre timp, a inceput si razboiul din Transnistria, peste Prut atmosfera devenise tensionata, iar prin mana destinului, exact in perioada aceea, au inceput sa apara primele mele contracte in Romania. Am ramas la Bucuresti.

- A fost usor? A fost greu? V-ati acomodat repede?

- La inceput am fost "sora" din Basarabia, dar curand, am devenit doar un simplu concurent pe piata muzicala din Romania, si problemele n-au intarziat sa apara. Peste tot, concurenta e amestecata cu rautate si cu invidie. Mi-a fost greu. Sincer, nu stiam incotro s-o iau, ce sa mai fac... La un moment dat, m-am gandit sa ma intorc in Basarabia, dar, in urma mea, podurile se arsesera si nu-mi mai ramasese altceva decat drumul din fata. Am fost nevoita sa gasesc putere ca sa merg inainte. Cu copiii alaturi, intr-o tara in care nu aveam nici frate, nici sora, nici parinti si nici prieteni. Ca prietenii adevarati nu ti-i faci peste noapte. M-am apucat de munca, luptandu-ma cu toate dificultatile: personale, financiare si sociale.

- Povestiti-ne despre familia dvs. Le datorati parintilor ceva din celebritatea dvs. de azi?

- Eu m-am nascut intr-un satuc care se numeste Bacioi - de la "baci" - si este la 12 km de Chisinau. Am fost mezina dintr-o familie numeroasa. Mama apartinea locului, era basarabeanca de generatii. Tata a venit acolo pe vremea cand Basarabia era a Romaniei. A venit din Ardeal, din Oradea Mare. I se spunea "ungurul", fiindca stia sa vorbeasca si ungureste, desi avea un accent pur romanesc. Chiar si rusa o vorbea tot romaneste. Parintii mei s-au iubit foarte mult. Odata nu i-am auzit sa se certe, sa se jigneasca sau sa se injure. Erau unul pentru altul, cu trup si suflet. Nu conta cine facea de mancare sau cine avea grija de animale. Tata nu avea astfel de vanitati ridicole. Am fost o familie foarte unita, foarte calda si ne-am iubit mult. Fiecare isi stia locul si treaba si de-asta intre noi nu existau ciondaneli. Eu, de pilda, trebuia sa am grija sa pastrez curatenia in casa, sa matur curtea, sa calc hainele si sa lustruiesc pantofii fratilor mei pentru duminica, atunci cand toti trei se duceau la joc. Am avut animale, am avut pamant, si de-aici si educatia noastra prin munca. Totdeauna am stat pe langa parintii nostri si i-am ajutat dupa puteri. Asta mi se pare ca e cea mai sanatoasa educatie pentru un copil. Ca uite, azi, om matur fiind, stiu sa apreciez valoarea banului si stiu sa ma descurc in orice situatie: pot sa mulg si vaca, pot sa si prasesc, dar pot sa fiu si o doamna cocheta. Pot sa inteleg si omul de jos, si pe cel de sus.

- Dar pasiunea pentru muzica de unde ati mostenit-o?

- Chiar nu stiu. Si parintii mei au fost extrem de surprinsi cand si-au dat seama ca am aplecare spre zona asta. Ei isi doreau sa devin contabila sau profesoara, sa-mi fac o familie si-o gospodarie pe-acolo, pe langa ei, si sa am un trai linistit. Dar Dumnezeu a vrut altfel. Tatal meu a murit inainte ca eu sa implinesc 14 ani. Mama a suferit foarte mult, iar noi, copiii, ne-am trezit ca trebuia sa ne luam viata in maini, ca s-o ajutam si pe ea. L-am rugat pe directorul de la scoala din sat, si dansul mi-a dat voie ca dupa ore, sa raman si sa fac curat in cinci clase. Mai aveam o colega care avea tot o situatie materiala proasta si ramaneam impreuna la treaba. Nu pot sa zic ca nu era si distractiv. Ca eram copii si ne indemnam una pe alta la glume, uneori mai stateau si alte colege cu noi... Dar important era ca, la sfarsit de luna, cand ii duceam mamei banutii, o vedeam ca zambea. Si cu muzica, tot din scoala am inceput. M-am inscris la cercul de muzica, apoi am inceput sa merg la spectacole, la festivaluri, la serbari din astea scolare. Visam sa devin cantareata, dar, in acelasi timp, mi se parea ca visul asta al meu e de neatins. Soarta a fost insa buna cu mine si m-a purtat mai departe, pe drumul muzicii. Sigur ca, in timp, mi-am dat seama ca si in meseria asta n-o duci numai pe roze. E o lume dura si amestecata. De exemplu, trebuie sa calatoresti mult. Ceea ce, pentru o femeie singura, e greu. Te lovesti de prejudecati, de idei preconcepute, de solicitari compromitatoare. Trebuie sa ai taria de caracter sa spui "nu". Trebuie sa ai ambitie sa spui "Eu pot si singura. Fara astfel de compromisuri". Dar, in primul rand, trebuie sa ai tinere de minte: sa nu uiti ca meseria asta se face cu sufletul. Daca nu esti sincer, mai devreme sau mai tarziu, publicul isi da seama care e realitatea. Eu, inainte de a scoate orice piesa, intai mi-am trecut-o prin suflet. Daca nu m-a emotionat in nici un fel, chiar daca era o melodie buna, am renuntat la ea. Poate ca asa suntem noi, basarabenii, mai sentimentali. Noi intotdeauna am fost provincia cuiva si majoritatea conducatorilor nu ne-au privit altfel, decat ca pe o sursa de venit, ca pe un pamant si un popor bun doar de exploatat. Ca Dumnezeu ne-a harazit cu pamant bun si cu oameni frumosi. Iar noi, basarabenii, am crezut ca singura noastra sansa de a exista mai departe este aceea de a ramane buni, de a ne pastra sufletul neintinat. Suntem niste oameni mai sensibili, mai sentimentali, poate chiar mai naivi decat altii. Nu stiu daca e bine sau rau. Dar sigur e mai frumos sa traiesti asa. Mie, una, fara sentimente si aceasta naivitate, viata mi s-ar parea searbada si mult prea urata. Ce groaznic trebuie sa fie sa nu-ti deschizi niciodata sufletul! Viata-i scurta si noi suntem trecatori. La ce bun sa ne uram si sa ne pizmuim? N-ar fi mai bine, pentru toata lumea, daca am fi sinceri? Sau vorba ceea: daca nu poti sa faci un bine, atunci macar nu face rau.

- Dar basarabenii de azi mai sunt oare la fel de curati la suflet, la fel de naivi? De peste Prut vin la noi si vesti negre...

- Ceea ce ti-am povestit pana acum e, intr-adevar, Basarabia din sufletul meu. Din pacate, cu timpul, lucrurile s-au mai schimbat. Curatenia asta sufleteasca si naivitatea basarabenilor s-au mai diluat. De fiecare data cand ma intorc acasa remarc tot felul de schimbari. Intai si-ntai, ca parca suntem mai putini. Multi au plecat la oras, dar majoritatea au luat, la fel ca romanii, drumul strainatatii. Au plecat dupa bani mai buni. Ceea ce e si bine, poate, dar e si rau. Inainte, cand hotarele erau inchise, se pastrau mai bine traditiile. Azi, de pilda, tinerii nu se mai duc la joc, cum faceau fratii mei mai mari. Probabil ca nici nu mai stiu ce inseamna asta. Oamenii erau mai apropiati, se apreciau si se respectau mai mult, erau mai saritori. Azi, parca ne-am cam instrainat. Cei care vin inapoi, de pe alte meleaguri, aduc traditii de pe-acolo si ce-a fost al nostru e dat uitarii. Familiile se despart si copiii o iau razna, cand - fie mama, fie tata - sunt plecati la munca prin Spania, prin Italia sau cine stie pe unde. Dorul ii macina, dar in loc sa-i stranga mai aproape, macar pe cei ramasi, mai abitir ii dezleaga. Nici basarabenii nu mai pun pe primul loc familia si sufletul, ci agoniseala: case cat niste palate, masini si asa mai departe. Astea sunt vremurile pe care le traim ...

Racul care muta muntii din loc

- Aveti un secret al supravietuirii?

- Eu am avut o viata zbuciumata si cu multe experiente dure, dar pe toate le-am luat ca pe niste lectii. Daca nu te cobori, nu te ridici. Poate si zodia - sunt Rac - mi-a dat, pe langa delicatetea sufletului si fragilitatea fizica, si o forta psihica din aia cu care poti sa muti muntii din loc. Si probabil ca forta asta imi vine si din copilarie. Ca atunci m-am calit eu, atunci am invatat ca orice greutate trebuie infruntata: nu trebuie niciodata sa dai bir cu fugitii. Eu intotdeauna am biruit orice obstacol mi-a rasarit in cale. Nu m-am intors din drum si nici n-am asteptat sa mor, la umbra acelui obstacol. Intotdeauna am gasit o solutie, dar niciodata n-am lovit cu pumnul in masa. N-am uitat ca nu trebuie si ca nici nu vreau sa fac rau nimanui.

- Dar frumusetea a contat?

- Barbatii intotdeauna pretind ca ei sunt cei mai puternici. Eu cred ca femeile sunt mai puternice. Fiindca viata unei femei e mult mai complicata. Chiar si numai prin simplul fapt ca o femeie adevarata, ca sa obtina ceva, nu calca peste cadavre. Deci, pastrandu-si demnitatea si blandetea, trebuie sa gaseasca alte metode. Eu, daca sunt mandra de mine pentru ceva, atunci sunt mandra ca tot ce am realizat, am realizat fara sa fac rau nimanui, fara sa jertfesc sufletul altcuiva. Frumusetea conteaza in functie de ce-ti doresti sa faci cu viata ta. Daca nu-ti doresti decat sa prinzi un barbat bogat, care sa te intretina, sa-ti puna la dispozitie peste noapte absolut totul, atunci frumusetea sigur ca ti-e de folos. Daca insa vrei sa-ti croiesti viata cu puterile tale, frumusetea e si buna, si rea. E buna ca, normal, placerea ochiului e importanta. Dar iti ridica si multe piedici. Oamenii te judeca deseori conform unor idei preconcepute, de genul: daca o femeie e frumoasa, atunci e si usuratica. Ceea ce nu-i adevarat. Plus, ca te mai lovesti si de gelozia celorlalte femei. Fie ele frumoase sau nu. Dar sa nu ma intelegeti gresit: eu vorbesc acum la general. Fiindca eu nu ma consider a fi o femeie frumoasa. Cred ca sunt doar o femeie placuta.

Secretul fericirii? Sufletul si spiritul

- Frumoasa sau placuta, cum vreti sa spuneti, dar indubitabil aveti o stralucire aparte. Cea mai vizibila parte a seductiei dvs. e lumina pe care o iradiati. Mai puternica decat varsta.

- Cred ca e important sa-ti ingrijesti trupul, sa ai grija ce mananci. Adica sa nu te otravesti cu tot felul de chimicale, cu hrana distrusa datorita temperaturilor mari de preparare, cu prajeli. Mai bine mananci o salata sau un fruct. Sau mai bine nu mananci deloc. De ce, cand ne trezim dimineata, trebuie neaparat sa si mancam ceva? Mai bine bem un pahar cu apa si gata. Creierul functioneaza mai bine cand n-ai burta grea. Dar, in ochii mei, cea mai importanta e hrana spiritului si a sufletului. Daca mereu esti invidios, plin de venin si pus pe galceava, parca si batranetea vine mai repede si vine urat. Eu mi-am format un cerc de oameni pe care-i iubesc, cu care pot sa comunic, si fiecare intalnire cu ei imi bucura sufletul. Apoi, imi rade inima cand vad un copac inflorit sau un lan de grau verde. Astea sunt lucrurile care ma tin pe mine. Si, mai presus de toate, ma hranesc cu dragostea copiilor mei. Dumnezeu m-a ajutat sa cresc doi copii frumosi si sanatosi. Sunt mandra de ei si consider ca ei sunt cel mai minunat lucru pe care l-am realizat in viata asta. Ca orice Rac, sunt o persoana foarte familista si mi-am dorit, dintotdeauna, sa am familia mea. Casnicia mi s-a destramat, dar mi-au ramas copiii. Si-am mers inainte. In viata, nimeni nu-ti da garantii. Esential e cum iti duci existenta. Esential e sa alegi drumul care te duce spre lumina, nu cel care te trage in jos. Copiii mei sunt lumina mea. Si uite ca, fara sa-mi dau seama, copiii mi-au crescut si acum au si ei, la randul lor, copii. Abia acum inteleg ce-mi spunea mama: "Eu ma simt, in suflet, la fel de tanara. Sufletul nu imbatraneste niciodata". Asa ma simt si eu acum. Cand imi vad nepotii, mi se pare ca-s copiii mei. Nu ma vad deloc bunica. De-asta si nepotii imi spun Anastasia, nu bunica. Avem o relatie de prietenie. Apoi... ma bucur la gandul ca partea cea mai frumoasa a vietii mele abia urmeaza sa vina. Ma bucur cu gandul la amintirile scumpe, care-mi sunt mereu aproape. Sufletul e ca un album cu poze care prind viata de fiecare data cand le "privesti". Si nu-l uit nici pe Dumnezeu. Nu sunt habotnica, dar cred in divinitate, cred in acea forta care le randuieste pe toate si care tine balanta universului.

- Doamna Lazariuc, ultima intrebare: sunteti fericita?

- Da. L-as mania pe Dumnezeu sa spun altceva. Pe langa greutatile de pe parcurs, sau si din cauza lor, am inteles ca viata e frumoasa. Suna banal, dar viata chiar merita traita. Noi facem greseala de-a tot cauta fericirea in alta parte sau in viitor. Fericirea adevarata e, de cele mai multe ori, chiar langa noi, fericirea adevarata e ceea ce ai adunat in suflet din trecut, fericirea adevarata e aceea a prezentului. Iar eu, asa cum ti-am spus, am adunat mult frumos. Asa ca azi, da, sunt fericita.

Foto: MARIUS BARAGAN