ADRIANA VLAD - "Nu las sa treaca o zi, fara zambet"

Bogdana Tihon Buliga
Cum a ajuns o atleta de performanta, candidata la glorie muzicala

De la 80 m garduri la muzica

- Adriana, esti pentru prima data invitata in paginile "Formulei AS", asadar e politicos sa incepem facand prezentarile... Cine esti? De unde vii?

- Am 27 de ani, m-am nascut in Braila, am urmat Scoala de Arta, apoi Liceul Sportiv, care m-a condus catre performanta, respectiv atletism. L-am practicat sapte ani. Mi-a placut foarte mult. Probele mele erau cele de 80 m garduri si 800 m. Apoi am plecat la Brasov, unde am urmat facultatea de Psihologie-Pedagogie. Si facultatea mi-a placut, am avut profesori excelenti, chiar sper ca peste ani sa ajung sa profesez in acest domeniu. Dupa facultate am venit direct la Bucuresti, singura, hotarata sa... cant. Asta era, de fapt, visul meu: sa ajung, intr-o buna zi, pe scena, in fata unui microfon. Ce-i drept, aveam cateva incercari la activ. Mergeam inca de la 15 ani pe la festivalurile de muzica usoara, am o multime de premii, dar venirea in Capitala a fost momentul decisiv. Am inchiriat o garsoniera pe la Gara de Nord, mi-am lasat sacul jos, si m-am uitat pe fereastra, intrebandu-ma incotro s-o apuc. Am luat-o pe rand: mai intai la cluburile de jazz, apoi am inceput sa merg la preselectii, la emisiuni TV. Am fost peste tot pe unde puteam fi auzita. Voiam sa le arat oamenilor ca stiu sa fac un lucru foarte bine: sa cant.

- Dar de ce singura? Carierele muzicale ale copiilor sunt sprijinite, de obicei, de parinti.

- Eu nu sunt genul care sa merg cu mama de mana peste tot, sunt foarte independenta, dar familia ma sprijina si ma incurajeaza foarte mult. E adevarat ca parintii mei nu au fost de acord la inceput cu alegerea mea de a face o cariera in muzica. Nu pentru ca nu aveau incredere in mine, ci pentru ca voiau sa am o meserie care sa-mi ofere stabilitate materiala si se temeau ca muzica nu reuseste acest lucru. Acum, nu mai au deloc aceasta problema. In schimb, imi este mai mereu dor de ei, pentru ca lucreaza in strainatate, fratele meu este marinar, deci ma vad de ajuns de rar cu familia mea. De ce nu am plecat si eu? Da, as fi putut sa plec, chiar am cantat sapte luni pe un vapor de croaziera, dar nu mi-a placut deloc. M-am calit in acea experienta, pentru ca trebuia sa invat foarte multe melodii, sa dansez, sa schimb tinute vestimentare foarte repede, cateodata si numai in treizeci de secunde. In schimb, nu puteam sa dorm decat trei ore pe noapte. Aveam 22 de ani. Mi s-a facut dor de casa, asa ca m-am intors. Am venit si m-am inscris asa, dintr-o joaca, la Festivalul de la Mamaia. Am fost prima aparitie cu trupa din acest festival si am luat locul doi. M-am bucurat enorm, pentru ca nu ma pregatisem pentru acest concurs, piesa am invatat-o cu o noapte inainte, cand mi-a fredonat-o compozitorul Vladi Cnejevici.

"Tu trebuie sa canti cu mine"

- Acum esti solista in trupa lui Calin Geambasu. Cum s-a produs intalnirea dintre voi?

- Eu lucram la National TV, la o emisiune de divertisment, si inregistram vocile la Calin. M-a auzit cantand si mi-a zis scurt: "Tu trebuie sa canti cu mine!". Eu am zis: "Bine". Si gata. Au trecut trei ani de atunci. Tot la acea emisiune m-a vazut si Titus Munteanu, care m-a incurajat si mi-a dat incredere in talentul meu. Am avut foarte multe de invatat de la familia Geambasu. Spun familia, pentru ca am fost solista si in orchestra lui Petre Geambasu, tatal lui Calin, la emisiunea "Dansez pentru tine". Cand m-a sunat sa ma invite, a fost unul dintre cele mai fericite momente din viata mea. Numai gandul ca urma sa cant cu o orchestra de treizeci de oameni in spate... Doamne, ce bucurie! Nimic, absolut nimic nu se compara cu o asemenea experienta.

- Ai o voce absolut extraordinara, lumea buna a muzicii te apreciaza, esti foarte frumoasa, dar totusi nu ai reusit sa te impui ca solista, nu ai o cariera a ta, individuala. Eu cred ca meritai sa fii celebra de mult...

- Da, probabil, doar ca nu am facut nimic ce nu mi-a convenit. Am niste principii ale mele pe care pur si simplu nu le incalc. In primul rand, eu consider ca este important drumul pe care-l parcurgi intr-un demers, si nu faptul ca ai ajuns la destinatie. Drumul este frumusetea, iar obstacolele de pe parcurs il fac cu atat mai interesant si mai incitant. Sunt convinsa ca obstacole vor mai fi, dar sunt pregatita sa le depasesc asa cum cred eu, dupa stilul meu de viata si principiile mele morale. Nu cant ce nu-mi place, nu alerg dupa bani, deci nu voi cadea niciodata in bratele unui barbat de care nu sunt indragostita. De aceea, nici nu am avut pana acum un proiect al meu, pentru ca fie am dat peste oameni neseriosi in ceea ce priveste muzica, fie am dat peste oameni neseriosi moral. Chiar daca poate uneori am avut de pierdut, asta sunt. Nu am absolut nici un regret legat de ceea ce am facut sau nu am facut pana acum. Imi traiesc viata asa cum simt, sunt foarte, foarte impacata cu mine insami. Imi este foarte bine, m-ar bate Dumnezeu daca as spune ca sunt in vreun fel neimplinita. Fac exact ceea ce-mi place: cant (ceea ce mi-am dorit dintotdeauna) si joc teatru. Ce poate fi mai frumos?!

"Muzica, teatru, film"

- Spui ca nu ai avut un proiect al tau "pana acum". Sa insemne asta ca totusi pui ceva la cale?

-Da. Pana la urma, tot datorita experientei de la "Dansez pentru tine", mi-am gasit stilul muzical care sa ma reprezinte cu adevarat: muzica retro, gen slow fox. Cand am cantat prima data o piesa de acest fel, am ramas uimita cat de bine merge pe vocea mea, si decizia a fost luata pe loc. Acum pregatesc primul meu album si ma bucur ca am gasit, in sfarsit, producatori care sa ma inteleaga; i-am convins ca, daca in strainatate se vand pe rupte Duffy si Amy Winehouse, si la noi stilul acesta muzical va prinde foarte bine. E, intr-adevar, o munca foarte grea si lenta, pentru ca gasim greu oameni care sa compuna o astfel de muzica si, in plus, este foarte mult de orchestrat la ea.

- Ai pomenit cuvantul "teatru"...

- Sunt studenta in anul trei la actorie, la Universitatea Hyperion, clasa doamnei Magda Catone si a lui Tomi Cristin. Actoria este a doua mea dragoste. Chiar am terminat o piesa foarte frumoasa, "Pinochio", pe care o vom juca pentru copii in toata tara. Un an am fost angajata la Teatrul "Constantin Tanase". Din pacate, timpul meu era din ce in ce mai comprimat si mai aglomerat, asa ca a trebuit sa plec, ca sa nu-i incurc pe acei oameni extraordinari de la teatrul de revista. Voi juca si intr-un film, dar despre asta nu pot spune inca prea multe, pentru ca suntem abia in faza de proiect.

- Esti foarte atragatoare. Este frumusetea, in lumea aceasta, artistica, un avantaj sau o pacoste?

- Si una si alta. Este un avantaj pentru oamenii inteligenti (rade). Este un dezavantaj in fata oamenilor interesati numai de acest aspect, persoane care sunt incapabile sa gaseasca omul din spatele aspectului fizic placut. In ce ma priveste, nu ma consider o persoana frumoasa. Mai degraba expresiva si interesanta.

Dragoste in plina vara

- Prima dragoste: muzica. A doua: teatrul. Dar iubirea? Esti in plina varsta a iubirii...

- Ah, sunt foarte indragostita. Foarte, foarte indragostita. Nu am nici o problema sa recunosc deschis acest lucru. Sunt impreuna cu Vlad de doi ani si jumatate (Vlad Manolache, basistul trupei Zero, respectiv band-ul emisiunii "Happy Hour", prezentata de Catalin Maruta la Pro TV, n. red.). Ne este foarte bine, suntem atat de indragostiti... Abia astept sa plecam in vacanta, vom merge in Turcia zece zile. Mi se pare enorm, nu am mai avut zece zile libere de ani de zile. Nu-mi vine sa cred ca vom fi atata timp impreuna. Timpul nostru comun e destul de restrans. Vlad lucreaza la Pro TV de luni pana vineri, iar eu lucrez cel mai mult in week-end, deci si un minut pe zi daca ne vedem e bine. Dar conteaza calitatea clipei, nu cantitatea.

- Timp de hobby-uri ai?

- Imi place foarte mult sa conduc. Imi place sa gatesc si o fac de fiecare data cand am ocazia; ma relaxeaza extraordinar. Imi place sa citesc. Imi place sa dansez. Imi traiesc clipa, dar fac si planuri. Nu de lunga durata, insa, pentru ca eu cred ca este foarte important sa te bucuri de ceea ce ai acum, in aceasta clipa. Daca traim in viitor, uitam de ceea ce avem in prezent si uitam sa ne uitam in trecut si sa ne bucuram de ceea ce am realizat.

- Fara viitor nu exista nici vise

- Ei, mai visez si eu, uneori. De pilda, mi-ar placea sa pot lua lectii de canto in America, sa cant gospel. Dar pentru asta iti trebuie niste cursuri speciale, iar biserica lor este foarte restrictiva din acest punct de vedere. Insa ma bucur sa am in Romania un profesor foarte bun, pe care chiar vreau sa-l pomenesc. Il cheama Baiesu, este profesor la Conservator si este singurul profesor adevarat de canto din Romania. Dupa ani si ani de incercari, acest om de saptezeci de ani m-a invatat, in sfarsit, mecanismul cantatului. Nu mai ragusesc, nu imi mai distrug gatul. Mi-a explicat totul, de la procesul biologic la tehnica de respiratie, de la emisie la calitatea vocii. Sunt niste lucruri foarte importante, pe care trebuie sa le inveti neaparat. Te rog sa ma crezi ca stiu ce spun, am avut multi profesori, dar abia acum doi ani am invatat sa cant. Cantam frumos, pentru ca aveam har, dar nu cantam corect. Din cauza acestor asa-zisi specialisti, era sa raman fara glas, pur si simplu mi-a cedat gatul. Chiar grav, era un inceput de nodul. Am facut un tratament indelungat si o luna intreaga a trebuit sa tac. Groaznic! Eu sunt atat de vorbareata... Asadar, sa canti corect este ceva ce se invata, si se invata de la specialisti, nu de la oameni care iti iau banii degeaba. De aceea, imi doresc ca in viitorul indepartat sa deschid o scoala de muzica pentru copiii talentati. Acesta este visul meu cel mai mare.

- Esti mereu asa de vesela?

- Da, sunt o persoana optimista. Cred ca este foarte bine sa-ti pastrezi un tonus vesel, treci mult mai usor peste probleme. Sigur, mai sunt si zile din acelea cumplite, in care nimic nu-mi iese cum trebuie. Dar nu ma las. Viata mea functioneaza asa: nu lasa o zi sa treaca fara sa-ti oferi un zambet si o bucurie!