Troita vietii si-a mortii

O poveste de dragoste care moare in locul unde a inceput

Costandina

Drumul pe care sunt arata ca un balaur insetat, zvarcolindu-se in mijlocul arsitei. Se inalta catre cerul cel mare, pe varfurile dealurilor, pentru ca apoi sa se prabuseasca in adancurile vailor, sa se contorsioneze prin parjolite tuneluri vegetale. In dreapta, aproape de tot, sunt creste de piatra alburie, in care se agata nori subtiri. Trebuie sa fie masivul Buila. Nici un om. In marginea drumului, o fantana. Deasupra, o icoana. Ma apropii. Sfantul Ilie. O icoana ciudata, alburie, cum n-am mai vazut. Sfantul are o fata manioasa si senina in acelasi timp. Strabate norii intr-o caleasca stranie, trasa de doi caialbi. De sub rotile ei ies flacari, iar el tine in mana un harapnic, un fel de bici sfichiuitor care flutura in bataia vantului. "Iar imi furara galeata. Daca vi-i sete, am apa", zice o voce, iar eu tresar pentru ca femeia a aparut de nicaieri, din pamant, din tufisurile parjolite de arsita. E putin ragusita, ca oamenii obisnuiti cu tacerea. Ochii, de culoarea castanei, ard. Femeia, cu palarie de paie pe cap, dispare in spatele copacilor, la fel de brusc precum aparuse, in timp ce eu privesc imprejur. In spate, undeva, se afla un fel de salas, un adapost pentru o vacuta. In fata lui, femeia are cateva vrejuri de fasole. Vine cu o cana de tabla plina cu apa rece ca gheata. Beau cu ochii la ea si la Sf Ilie. Stam fata in fata. "Barbatu-meu, Ilie, el facu fantana", zice ea cu mana la ochi, aparandu-se de soare, "de-aia pusai icoana lu' Sfantu', in amintire. Barbatu-meu nu mai e.Il omorara. Pe 17 a lui mai se facura zace ani." Ma priveste in ochi si eu bag de seama ca privirile ei sunt ca lamele de otel. Poate ca are vreo 70 de ani, dar felul in care se sprijina in bota de corn si felul in care priveste imi spun ca femeia aceasta are putere. Deodata iese de dupa fantana, deschide o poarta mica de lemn si iese in drum. "Vino!", zice catre mine, si eu o urmez in tacere, prin arsita, 50 de metri mai departe, pe un damb cu iarba. Se intoarce cu fata spre munti, acolo unde crestele alburii zgarie cerul, si-mi arata cu degetul un punct minuscul aflat exact sus, in varf. "Vezi colo? Facui o troita cu mainile mele pentru omu-meu, Ilie omoratul. Ala-i locul de-l asteptara cu botele, ca sa mi-l omoare ca pe-un cane de pripas. Stiu tot cum o fost, ca Ilie mi sa arata in vis dupa moarte si-mi spusa tot." Soarele arde in crucea zilei, balaurul de piatra al drumului s-a asezat la locul sau, pe spinarea rotunda a dealului, tufisurile trosnesc scorojindu-se. Nici o pala de vant. Costandina, caci asa o cheama pe femeie, se intoarce si ma priveste scormonitor. "Vrei sa stii cum o fost?" "Vreau", spun. "As vrea sa merg acolo", zic aratand cu degetul spre creasta, "sa vad cu ochii mei." "Mai intai mergem acasa. Pe urma plecam in Piatra."Asa se cheama muntele troitei, Piatra.



Omul muntilor

Casa Costandinei e in Valcea, in satul Pietreni, chiar sub munte.Se vede cum a crescut. Mai intai a fost o bojdeuca din chirpici, acoperita cu sindrila, cu o prispa mica, pe care au facut-o ei amandoi, Ilie si Costandina, in vremuri care parca au fost acum o mie de ani. Nu era nimic aici, doar padurea pravalindu-se peste drumul de piatra prafos, rugii de mure si de paducel ce cresteau teposi si salbatici si ei foarte tineri, ea avea 16 ani si el 18. Desculti. Erau desculti, asta-si aminteste ea acum, ca nu putea pasi imprejurul bojdeucii de lut, pentru ca rugii se sprijineau de ferestre si atunci cand bateau vanturile dinspre munti, parca muscau din peretii bordeiului. El era... frumos. Ilie. Ca saracii, s-au luat din dragoste, de copii. "Cum sa nu fie dragoste, daca eu, codana, pe el daschisei ochii". Ea era din familie de 8 copii si el tot asa, din familie de 12, si nimeni n-a fost impotriva, dar nici nu le-a dat cineva vreun dram de ajutor. Dar n-aveau nici o frica, nici de dracu', nici de Dumnezeu. Era nascuta in munte, sub Vanturarita, si toata copilaria strabatuse padurile si crestele calare, cu desagii pentru stani, ii curgea foc in vine, si cand dadea un racnet, se intorcea ursul si o lua la fuga din fata ei, asa de apriga era. Acuma, ca se maritase, erau doi care intorceau padurile pe dos, ea si cu Ilie, cel mai mester prinzator de jderi de prin muntii astia. Umblau cu saptamanile, nestiuti, dormeau prin poieni si prin pesteri si poate ca tineretea lor si curajul lor l-au maniat pe Dumnezeu, ca prea erau liberi si frumosi, prea nici o frica n-aveau, nici de legile Lui si nici de ale oamenilor. Primul lor copil a murit la 11 luni. Pe urma, peste un an, alt copil s-a nascut mort. Abia atunci s-a asezat ea, Costandina, cu adevarat la casa ei si s-a facut din salbaticiune femeie ca toate femeile. Atunci au facut casa mare. Pe urma au facut doi baieti, Ilie a tot umblat pe la padure, ca el asta stia sa faca. Baietii s-au facut mari si, intr-o zi, trecusera 42 de ani de cand ei erau impreuna, ea a stiut ca a venit clipa. O presimtise de mult. "In ziua ceia ma-ntunecai. Parca vedeam ce-a fi si parca nu vedeam, parca-mi venea a crede si parca nu credeam, ca cine poate crede aratarea? Nimica n-am spus cand plecara in munte. Ma uitai la Ilie cum isi pusa ceasul de argint la cheutoare, legat cu lantul, cum isi pusa cureaua lata, palaria, cum sa uita in oglinda, ca asa era el, ferches si la saizaci de ani, barbat frumos, de ma uitam la el ca la soare. Asa sa dusa, cu cizmele lucstruite, cand iesi pe usa, dar mie mi sa stransa inima. "Taci femeie", imi spusai singura, "ca pleaca cu baiatul al mare si cu halalalt". Da' inima tot zgherhanea in mine."
Sunt in curtea casei lor, a lui Ilie si a Costandinei. Caldura ne strange intr-un glob de fier incins. Ea vorbeste in limba stranie a oltenilor de sub munte, jumatate ca prin Ardeal, jumatate ca in Oltenia, cu ochii mijiti, ca si cum ar visa, ca si cum ar vedea din nou ziua aceea blestemata, de 17 mai 1998. Pe o masa, in fata noastra, sunt cateva fotografii, niste taieturi din ziare si bota ei din lemn tare de corn. Cand povesteste despre Ilie al ei, trasaturile i se indulcesc, glasul devine blajin, privirile isi pierd taisul, iar mainile aspre se linistesc in poala, ca lupii imblanziti. Eu nu scot o vorba, doar ascult, caci povestea aceasta se aduna singura in cuvinte. 42 de ani impreuna. "Avuram nacaz, dar avuram si bucurie multa, nu stiu cum sa spui... Cu copiii cei morti den tinerete, simtam eu ca un blastam pe casa noastra... Parca mi se parea ca vaz, ca la noi in familie, pe neam muieresc, toate vazura, mama, buna, nona, cam si eu.Si cand erea mai mare bucuria, cum fu la vreun botez, ceva, taman atuncea parca mi sa arata ce-a fi cu Ilie, ani multi inainte. Si el zicea la mine "taci femeie, nu straca cheful cu nalucirile tale", si eu taceam. Dar mult nu trecea, si iara parca mi sa strangea inima." Si ce vedea? "Asa ma-ntreba si Ilie. "Ce vezi, femeie? Care-i primejdia?" Si eu nu puteam sa-i spui, pentru ca era numa' naluca, ca o frica, stateam cu ea in san de cate ori sa ducea cu zale si cu nopti pren paduri, parca stiam ca-n munte l-o gasi moartea, nu in casa de om. Si el radea, stia muntii ca-n palma si n-avea frica de fiara ori de fulger, ca de om nici atata, iara la Dumnezeu nu sa gandea, ca barbatii."
Costandina n-a vorbit cu nimeni despre vedenii, n-a spus nimanui, numai unui preot, odata, caci batea manastirile dimprejur, pe la Bistrita, pe la Arnota, pe la schiturile de sub Buila, pe la Patrunsa, dar nici preotul n-a bagat-o in seama, si de-atunci credinta ei s-a facut "singuratica", asa spune ea, adica a fost numai intre ea si Dumnezeu. Vorbea cu sfintii din icoane si cu Dumnezeu insusi. Dar ce ti-e scris in frunte ti-e pus, asa zicea barbatu-sau Ilie si radea. Cu un an inainte sa fie omorat, s-a certat cu niste ciobani beti, pe care-i cunostea. "Unii din Barbatesti. Or vrut de baut de la Ilie, si el nu le dadu. "Las ca te-om prinde noi la stramtoare", zasera ei." Ilie a venit acasa pe o ploaie mare, s-a descaltat de cizme si i-a povestit razand femeii intamplarea. Ea n-a ras deloc. Un an mai tarziu, intr-o noapte, pe o ploaie mare, ciobanii din Barbatesti l-au asteptat pe Ilie Ligescu, prinzatorul de jderi, si l-au ucis cu batele.

Cuibul de gaie

Se opreste din mers, ridica bastonul de corn si bate intr-o piatra alba ca zapada ce straluceste in soare. "Vezi coltii astia?" Suntem sus, in mijlocul unui platou inalt, din care sute, mii de colti albi de stanca triunghiulari razbat afara dintre ierburi, infigandu-se in cer. "Zacea buna ca-s colti de balaur. Daca stii cum sa-i cioplesti poti face din ei cutate si varfuri de pus pa fundu' gropii. Sa sapa groapa, sa pun coltii da piatra in ea, sa acopere cu frunze si crengi, si daca da vreo salbaticiune pe-acolo, cade inauntru si sa strapunge pe loc."Asta faceau ei cand erau tineri si salbatici, in vremurile in care ea avea doar 16 ani si strabatea muntii cu Ilie, de nu-i vedea satul la fata cu saptamanile. Asa traiau, prin paduri si pe crestele muntilor. Ilie punea capcane pentru animale mici si mari, de la jderi de stanca pana la lupi si ursi, era un fel de vanator fara arma, pentru ca astea toate se petreceau prin anii 50, cand orice arma era interzisa. Si el jupuia apoi animalele si le dadea pieile cu sare. Avea pesterile lui in care le ascundea, stia toate cararile animalelor si ale pustnicilor din Buila, dar cararile lor nimeni nu le stia. Iar ea, Dina asa-i spunea el era fericita atunci, pentru ca se nascuse "uite colo, sus de tot, sub Coltii Popii de sub Buila", si muntii acestia erau intr-un fel curtea copilariei sale. "Mama ierea la fel ca mine, turbata ca o capra neagra. Dupa ce ma nascu, ma lua infasata in carca si cu buna-mea dimpreuna sa urcara la stana tocma' sus, pa Coltii Popii, si dantuira, singurele femei despre care s-o auzat c-or urcat pe Colti." Vara, alergau numai in picioarele goale, fara sa se taie la talpi vreodata in coltii de stanca, iar iarna, pe zapada, aveau picioarele infasurate in fasii din piele de capra argasita. Ea si cu Ilie intorceau muntii pe dos, razand pe coclauri in noptile cu luna, chiuind, imprastiind turmele numai asa, din joaca, intaratand cainii stanilor, numai ca sa pacaleasca ciobanii ca sunt atacati de lupi. Nu aveau nimic sfant, iar ei, acum, ii pare putin rau, amintindu-si cum ii luau in batjocura pe pustnicii de pe munte, copii fara minte, cum ii speriau noaptea, cum bateau toaca in crucea diminetii, pentru ca apoi sa fuga prin desisuri chicotind. Ca haiducii erau, nimic nu le statea in cale si nu se putea pune cu ei, pentru ca erau asa, cum sa-mi spuna ea mie, baiat si fata, adica se iubeau, si la un loc, un baiat si o fata sunt de o mie de ori mai puternici decat doi sau trei baieti adunati... Si-ar fi dat viata unul pentru celalalt, fara sa clipeasca, erau ca un singur suflet cu doua trupuri.Inteleg eu asta oare? Suntem sus de tot, in golul alpin, pe pasunile cerului, printre stanci. Casa ei, satul, padurea si cateva stani au ramas de mult in urma. A trecut o ora si jumatate de urcus. Ea nu are alt bagaj decat o sticluta cu apa, un batic si amintirile. Vocea si privirile ei sunt tinere si arzatoare, pentru ca se afla acolo, inapoi, cu 50 de ani in urma, si pentru ca fetiscana aceea indragostita, Dina, traieste inca inlauntrul ei, iar acum, povestind despre locurile acestea, s-a trezit. Ilie nu a murit inca, timpurile nu s-au schimbat, copiii care aveau sa-i moara inca nu s-au nascut, vulturii care se rotesc pe cerul albastru sunt cei de atunci. "Nu sa poate povesti, baiatule, cum albureste luna toti muntii, pana la capatul lumii, numa' piatra alba, si cum sa vede stelele de pa Buila. Asta nu sa poate povesti." Vocea ii tremura. Multe-si aduce ea aminte, dar asta, cum stateau ei noaptea intr-o "gaoaca, ca un cuib de gaie, taman in varfu' muntelui", ca o pereche de vulturi ai noptii, privind peste lume, asta nici moartea nu poate sterge. Satele dormeau undeva dedesubt, in intunericul padurilor, manastirile dormeau in vaile lor, animalele si pasarile, numai ei doi, sus de tot, in cuibul lor de stanca de deasupra lumii, erau treji.

Salbaticiunea in colivie

Urcam din ce in ce mai sus, coltii de piatra sunt mai mari si mai mari, amintirile ei se scurg acum din anii aceia de saracie si de nevoie, in care ea avea copiii mici, si la munti se mai putea doar uita din curtea casei lor, ca o pasare salbatica inchisa in colivie. Ilie era tot pe sus, prin paduri, dupa animale, alteori pleca doar asa, iar atunci cand se intorcea, ii povestea si ei ce mai era prin inalturile cerului. Ea nu zicea nimic, parca vedea cu ochii lui si mergea cu picioarele lui si parca simtea cu inima lui. Si el se facuse mai trist, pasare cu o singura aripa, parca se ducea numai ca sa aiba ce sa-i povesteasca. "Tanjea." Bag de seama cum pasul ei se face mai apasat urcand, cum privirile ei se otelesc pe masura ce urcam in timp, cum vocea ei isi pierde matasea, amestecandu-se, uneori, cu praf de piatra amara. "Imi aducea apa din izvoarele noastre, sa beau in plosca. O puneam la gura si beam cu ochii inchisi, ca sa vaz de unde e luata. Si cand vedeam din care izvor anume e luata, Ilie sa bucura si zacea catra mine Dina. Dina."
"Niieeee maaa...!" face deodata femeia cu voce napraznica, pentru ca vreo 20 de caini ciobanesti s-au repezit asupra noastra. Strigatul este atat de intens, incat eu raman incremenit, nu din cauza cainilor, ci din cauza vocii ei, care se rostogoleste lovindu-se de peretii verticali de stanca, pentru ca apoi sa cada asupra cainilor si asupra mea, cu o salbaticie si o forta inimaginabile. "Iaaoaiii..! La oi, haaa...!" In prima clipa, cainii se lasa pe burta tacuti, apoi se tarasc inapoi, iar in cele din urma o rup la fuga spre stana. Raman fara cuvinte. Dina lasa jos bastonul de corn si zice: "Canii-s cani, iara caii nu mor cand vor canii. Daca eu eram cu Ilie in noaptea ceia, daca eram amundoi, nu-l puteau omori, ca noi la un loc, nu cat patru faceam, ca nici o mie nu ne putea dobori!". Ochii ei arunca flacari, mana i s-a albit pe baston, privirile i s-au strans in lame subtiri. Suntem aproape de varful muntelui Piatra si de varful amintirilor sale, de locul si de clipa uciderii omului sau. Acum isi aminteste de felul in care baietii se facusera mai maricei si ea lucra pentru colectiv, era inca puternica, putea cara in spate, de la 30 de km distanta, prin munte, un cos cu 50 de kg de mure si de afine, iar pentru asta, ei ii dadeau un ban de mai mare rusinea, nici o basma nu-si putea cumpara, nici o pereche de pantaloni la copii... Se ducea acasa si plangea cu gura in perna, sa n-auda copiii de plansul ei, Ilie doar intra si o vedea, ii lua asa, capul in maini, si o privea in ochi, fara sa zica un cuvant, ca el stia. O salbaticiune ca ea, o vulturoaica puternica si frumoasa, sa ajunga priponita la stapan pentru o coaja de paine! Ar fi putut sa faca orice, sa plece, sa fuga inapoi in munti cu Ilie al ei, dar erau copiii, trebuia sa mearga la scoala, le trebuia bani si bani. Cum prindeau ei salbaticiunile in capcane, asa o prinsese pe ea viata. Tacea si rabda cu aripile stranse, cu taisul ghearelor infasurat in tacere. "Cam pe-atunci incepu sa vina la mine nalucirea ca Ilie o sa pata ceva rau, ca eu cam vedeam, iti spusei, cum avu darul si mama, si buna si nona-mea." Urca si urca. Clipe de tacere si vant. Creasta e aproape. Bastonul de corn suna infundat, infigandu-se in pamant. Pasarile au disparut din cer. Soarele se lasa spre apus. Ultimul izvor a ramas in urma. Fetiscana muntilor a disparut in adancurile femeii din fata mea. Cu fiecare pas parca imbatraneste, se garboveste, expresia fetei se pietrifica.

Omorarea lupului singuratic

Suntem sus de tot. De jur-imprejur numai cerul adanc. Mergem mereu spre rasarit, catre marginea ultimei creste a muntelui. Soarele se prabuseste rosu, in talazurile de piatra din spatele nostru. Din adancurile prapastiilor, dincolo de care se afla schitul Patrunsa, se nasc adierile reci ale unui vant ce prevesteste noaptea. Lasam in urma lacuri glaciare care au secat, urme de animale necunoscute mie si pe care ea nu mai are timp sa le desluseasca. Timpul ei s-a accelerat, respiratia i-a devenit precipitata, nu de oboseala, ci de tumultul launtric ce da sa iasa afara. "Uite", zice de pe marginea unei prapastii, in adancurile careia se zareste o carare, "vezi, acolo jos este locul in care Ilie, omu-meu, sa dasparti de tovarasul sau si ramase numai cu Vasale, baiatul nostrucel mare. Dincolo este raspantia de oi, unde s-o despartat si de baiat. Incepusa sa ploaie. Baiatu' era cu un nailon in cap, nu vedea nica. Ilie stia ca ciobanii de-i pusesera gand rau erau acolo, sus, la stana. Ii vazusera tat. Lasa drumul da creasta si sa dusa pa colo, pan vale, ca sa nu-i talneasca. Ei il urmarira si il asteptara uite colo sa." Si bastonul ei de corn se infipse intr-un punct precis, intre zgrimturii de stanca si cer.
Din clipa aceasta, Dina se transforma total. Picioarele ei umflate de varsta o poarta cu o viteza de necrezut din stanca in stanca, vocea devine sfichiuitoare, privirile ar putea topi piatra alba a muntelui. Da, asa s-a intamplat, aici l-au asteptat cei patru caini turbati, aici l-au atacat cu batele pe Ilie al ei, pe frumosul ei barbat mandru, pe lupul singuratic Ilie al muntilor, iar el nu a schitat nici un gest, cat era de mandru si de puternic, pentru ca el stia, ce ti-e scris in frunte ti-e pus. Poate ca ei au vazut zambetul lui dispretuitor, pe sub borurile palariei de fetru, felul in care era tuns si ferches, felul in care-i atarna lantul de argint de la ceasul de buzunar, cizmele lui cele bune, cum nu mai avea nimeni in sat, si atunci haita s-a repezit asupra lupului cu batele. "Uita-te! Acolo!" porunceste Dina. Ridic ochii si vad troita pe care ea si cu baietii ei au ridicat-o exact pe marginea prapastiei, in locul in care Ilie a fost atacat de cainii turbati. O cruce de beton. Au carat cimentul cu caii pana aici, si apa, au inaltat-o, au sfintit-o, apoi au vopsit-o in rosu, pentru ca sa se vada din toate satele, din Barbatesti, de unde sunt ucigasii, din Pietreni, de la Bistrita, si au pus lumina de flacara vie sa straluceasca in noapte. "Aci il doborara si il lovira cu batele in cap, dar el nu muri dintr-o data! Il luara de maini si-l carara uite colo sa, pe urma colo, pe urma jos in vale, in grohotis si facura zad de chiatra in spatele lui ca sa nu-l gasam, sa spuna c-o fost cazut sangur in prapastie." Ploua si era ceata, era o noapte adanca precum iadul. Baiatul cel mare si-a dat seama repede ca taica-sau disparuse. A gasit numai caii, cu samarele pe ei. A inteles imediat. Fusese de fata, la un loc cu ceilalti, atunci cand cei patru il amenintasera pe Ilie. Acum Ilie disparuse. A coborat in goana, calare, in vale, acasa. A intrat pe usa vartej, iar ploaia si ceata au intrat in casa odata cu el. Maica-sa, Dina, era in picioare, cu ochii inchisi. Visase totul. Stia totul deja. Acum astepta. Ilie, iubitul ei barbat, inainte de a pleca pentru totdeauna, i se aratase cu sangele siroind pe fata, dar tot zambitor cum era el, si i-a spus tot, cum a fost, cu glas bland. Si cum a spus, asa a fost. Ea a urcat in noaptea aceea pe munte cu caii, s-a dus ata la locul in care ei i-au zdrobit capul cu botele, apoi la locul in care era palaria cazuta si bota lui, intr-o balta de sange, nimerind la lumina felinarelor exact locurile omorului. "Aicea nu era mort, numa' ametat. Aicea nu mai avea cunostinta. Aicea sufletul lui sa pregatea sa sa duca, dar nu sa dusa, ca veni la mine in vis. Aicea sufletul era dus deja. Cand or aruncat trupul, Ilie al meu nu mai sufla. Or vrut sa-i ia ceasul de argint si banii. Nu-i luara, si ceasul il pusera la loc, numa' ca nu la aceeasi cheutoare unde-l purta Ilie al meu." Asa a mers, fara nici o ezitare, fara nici o lacrima, fara nici un tremurat, pana in prapastia de deasupra Patrunsei, unde a gasit trupul mort al barbatului, l-a luat cu puteri uriase in brate si l-a dus, fara sa lase pe nimeni sa-l atinga, pana la calul lor negru, Stelu, si calul a sfornait tare, cunoscandu-l mort. Numai atunci, cand Ilie a fost pe cal, numai atunci ea a dat un racnet care a cutremurat muntii si noaptea, care a crapat stancile si a destramat ceturile, toata viata lor i-a trecut prin fata intr-o clipa, a vazut toate presimtirile ei punandu-se cap la cap dintr-o data si topindu-se in racnetul acela de fiara, care-si pierduse perechea. A inteles totul, ca si cum Dumnezeu i-ar fi pus in fata un film, ca asa a fost soarta lor.
Suntem asezati pe pietre taioase, pe marginea prapastiei in care a fost ascuns trupul lui Ilie. Dina sta cu privirile infipte in linia orizontului, acolo unde crestele se unesc pentru totdeauna cu cerul si de unde maine va rasari soarele. Mainile i se odihnesc pe baston, in poala. Privirile i s-au stins. "Uite Coltii Popii", zice bland. "Alea sunt steiurile sub care m-am nascut eu. Si sus, a dantuit mama mea si cu buna, cu mine in brata." Intorc privirea si nu-mi vine sa cred. Acele femei s-au catarat pe niste pereti verticali de stanca. O privesc uluit. Dina da din cap. "Vezi stanile de dedesubt? Acolo m-am fost nascuta." Tace o clipa: "Acolo fura ascunsi canii turbati in noaptea omorului, pitulati pe sub steiuri." Priveste in gol si adauga, ca si cum asta n-ar avea nici o importanta: "Si locu' asta, unde facui troita... Noi il cunosteam bine, eu si cu Ilie al meu, de cand eram copii... Era asa, ca un gavan, ca un caus rotund in chiatra, pe unde crestea un muschi moale... Ca un cuib era, de gai. Noi stam noptile si ne uitam cum alburea luna incolo, pa toti muntii, pana departe".
Dina tace, pe mine ma cuprinde un tremur greu. Cuibul de vulturi, gaoaca din varful muntilor, unde statusera in noptile tineretii lor, unde se iubisera, unde se refugiasera pentru a fi singuri, de unde priveau luna plina luminand orizonturile zgrunturoase ale muntilor, era acelasi loc in care viata lui se sfarsise. Locul in care ea ridicase troita cu mainile ei, in care, de zece ani, venea in fiecare primavara cu samarele incarcate pe cai pentru a face pomana pentru barbatul vietii sale, cu jumatate de sat mergand pe urmele sale. Aici, in varful muntelui Piatra, este locul in care viata ei a inceput, locul in care a trait cele mai frumoase din zilele si noptile sale, dar si locul in care trebuia sa vina finalul, ca intr-un scenariu perfect, pus la cale in cer. Troita este construita in cuibul lor de vulturi. Este locul in care pentru ea, pentru Dina din Pietreni, incepe si se sfarseste totul, ca un cerc, ca un sarpe care-si inghite coada, viata si moartea locuind in acelasi caus de piatra, de deasupra lumii.
Ea e linistita acum. Aceasta calatorie s-a terminat. E ca si cum si-ar fi retrait intreaga viata. E ca si cum totul s-ar fi petrecut din nou, inca o data. Inteleg acum felul brusc in care ea a acceptat sa mearga cu mine, felul in care s-a incaltat grabita cu niste cizme de cauciuc taiate, cum si-a luat drept bagaj o sticluta cu apa si un batic, pentru a revedea, inca o data, filmul vietii sale. Pentru a-si spune inca o data povestea, poate pentru ultima oara.
Am coborat impreuna, incet, de pe muntele Piatra. Dina parea obosita. Privirile i s-au stins cu incetul, vocea napraznica s-a uscat. Uneori, s-a sprijinit de bratul meu intr-un mod pe care nu-l pot descrie, pentru ca nu exista cuvinte pentru asta. Am simtit batranetea scurgandu-i-se prin vene, grea.

(Fotografiile autorului)