El a ratat o competitie si, prin urmare, sansa calificarii, pentru ca nu a fost avertizat de nimeni ca venise momentul sa intre in competitie. A pierdut prin neprezentare, cu toate ca se afla la un minut distanta de locul competitiei cu pricina. Antrenorii si toata droaia de contopisti care paraziteaza echipa de sportivi pe la mai toate competitiile unde se poate castiga o diurna sanatoasa au stat degeaba, sorbind la cafelute si taifasuindu-se chiar in acele momente si doar sportivul cu pricina s-a alertat cand a vazut pe monitoarele aflate in aria de pregatire pentru competitie ca proba la care urma sa participe incepuse deja. Cu un calm, cum altfel, olimpic, seful delegatiei a spus ca a fost o mica neintelegere intre membrii delegatiei si ca nu s-a stabilit cu claritate cine ar trebui sa-i avertizeze pe sportivi ca e momentul sa intre in cursa. E de mirare, asadar, ca nu s-a mai intamplat. S-a gasit chiar si vinovatul, medicul echipei, care pare-se ca nu se ocupa doar de tendoane rasucite, ci si de planificarea probelor. Dar chiar si tapul ispasitor e pe punctul sa fie iertat, pentru ca a spalat incidentul cu un torent de lacrimi. Nu-i nimic, a mai spus nonsalant seful, mai e inscris si la alte probe. Adica nu s-au epuizat sansele la podium.
Desi aproape comic, esecul sportivului roman si, mai ales, seninatatea oficialilor care a insotit acest rateu olimpic demonstreaza ca, atunci cand e vorba despre spirit olimpic si sportivitate, fiecare roman are alta definitie. Asta poate si pentru ca sportul si-a pierdut inocenta. Cum ar mai putea fi inocent cand trebuie sa supravietuiasca ecuatiilor in care banii investiti se scad din cei castigati pentru a masura profitul. Marketingul sportiv a umplut harta sporturilor din Romania de pete albe. Fortate de ghilotina financiara, cele mai multe cluburi sportive au renuntat la mare parte dintre discipline. Au ramas dulapuri pline de cupe si machete al caror aur e sufocat de praf. Au ramas prin magazii mormane de echipament misterios intr-o lenta degradare.
Nu sunt bani pentru a le intretine asa cum nu sunt bani pentru a intretine o miscare sportiva de amatori la nivel national. Salile de sport construite prost, dar pe bani multi in legislatura trecuta se ruineaza intr-un an cat altele in zece. Multi dintre copiii romanilor sunt obezi, dar asta nu convinge pe nimeni sa le asigure macar echipament si terenuri de sport. Nici nu ar avea pe unde. Printre blocuri nu e loc din cauza carciumilor.
Multi dintre romanii care ajung in varful ierarhiilor sportive au facut-o, in mare masura, pe socoteala lor. Canotoarele isi cumpara si-si intretin singure echipamentul. E de mirare ca mai au loc sa dea cu padela printre pontoanele si debarcaderele de lux care tin in captivitate lacurile patriei. Campionii la scrima sau regina Olimpiadei, castigatoarea maratonului, ar avea de spus povesti de groaza despre cantonamentele si antrenamentele facute in conditii mizere, pentru ca sporturile pe care le practica ei nu aduc bani, sponsori si public. Sunt doar niste sporturi care ne ajuta sa intelegem ceva despre propriile limite. Ce banal! De fapt, mai mereu sportivii nostri alearga singuri. Ei trebuie sa infrunte, de capul lor, toate provocarile, sa reziste tentatiilor si incompetentei celor din jur si, cu toate acestea, sa mai creada in sportivitate si spirit olimpic. Toate acestea in singuratate. Doar pe ultima turnanta, cand este incordat ca o vergea de otel, cand incepe sa intrevada linia de finis, cand fanfara murmura inceputul imnului national, atunci doar, de umerii lui se agata, aparuta din neantul birocratic, o multime de insi care ar vrea sa urce cu el pe podium, sa-i confiste medaliile si sa si le prinda la butoniera.