Nalucul de chihlimbar

Povesti de dragoste

"Cate pasari a stricat Dumnezeu pana sa faca una buna!" - scria candva un mare poet. Poate ca la fel este si in dragoste: dibuim cu febrilitate in cautarea iubirii ideale si pana s-o gasim, tot "stricam" pasiune dupa pasiune, consumandu-le cu ardoare si arzand si noi odata cu ele. Sau, cel putin, asa am trait eu: amestecand, confundand mult timp visele, cartile si viata; si dibuind sub semnul magnetic al iubirii.

Sunetul arzator al pianului

Pe Astrid am cunoscut-o in vara aceea, si magnifica si tragica, de la Pancota, un orasel aradean din apropierea Muresului. Pe atunci, totul mi se parea posibil si nemarginit!Era in 1973, eu implineam 18 ani, iar viata imi era plina de noroc, cufundat cum eram zi si noapte in reverii si in poeme. Si Pancota era toata numai a mea, asa cum era Lumea intreaga. Toata copilaria mea imi dorisem sa vad oraselul acesta mic. Bunicile imi povestisera intruna, aproape cu obstinatie, despre fericita luna de miere pe care parintii mei o petrecusera acolo. Asa ca Pancota devenise pentru mine un fel de El Dorado al iubirii. Simteam, nu stiu de ce, ca si eu imi voi gasi acolo dragostea curata, dupa care atata tanjeam. Prima mea dragoste! Si pentru ca totul sa ma aduca mai aproape de-un basm, gasisem in centrul orasului - un castel. Fusese ridicat de baronul Dietrich, stapanul de demult al locului. Iar nu prea departe, am mai dat si peste niste ruine de cetate, vechi si misterioase. Vanator de castele si cetati cum eram, ma plimbam fericit toata ziua, cu vreo carte subsuoara, prin palatul Dietrich, bantuind infrigurat pe sub bolti, ca un Hamlet tinerel. Intr-una din camerele inalte sta si un pian vechi, cu coada, prafuit. De ani de zile, nimeni nu mai cantase la el. Parea ca batranul pian amutise pe vecie. Dar tot el mi-a adus si clipa cea mare. Era intr-o dimineata potopita de soare din vara aia binecuvantata si teribila. Intrasem ca de obicei, cu capul in nori, in curtea domeniului Dietrich, cand am inghetat: prin ferestrele camerelor am auzit, dintr-odata, sunetul pianului! Pianul care tacuse atata, timp erupea acum armonii delicate de jazz ce sunau straniu, pe sub boltile vechi si baroce. Din cateva salturi am fost inauntru. Si cand am intrat, am inteles ca imi gasisem, in sfarsit, ingerul: o fata blonda - din prima clipa mi s-a parut incredibil de frumoasa - canta concentrata pe clape, cu ochii inchisi; parea ca atunci rasarise din pian! Dupa un timp, m-a simtit cum stam nemiscat, ascultand-o cu rasuflarea taiata. M-a privit brusc, cu ochii aceia ai ei halucinanti - n-o sa-i uit niciodata!... ochi cu ape, cand verzi, cand albastre... intensi si electrici. "Ma cheama Astrid", mi-a spus simplu, oprindu-se din cantat si intinzandu-mi mana. Era inalta si nurlie; o aparitie savuroasa, vulcanica. Mi-a povestit ca-i pe jumatate nemtoaica, jumatate romanca. Tatal ei fusese, in al doilea razboi mondial, colonel in armata germana, in Wermacht. La marea retragere, colonelul "uitase" sa mai plece cu ai sai, tintuit prin Bucuresti, in bratele unei romance. Astrid mostenise si pasiunea pentru romani a lui taica-sau, Oberst-ul, si personalitatea magnetica a mamei ei, o ardeleanca de prin partile Aradului. Pana si numele fetei parea predestinat: Astrid, in limba vechilor vikingi, insemna "Frumusete dumnezeiasca". Din chiar clipa in care si-a ridicat mainile de pe clapele pianului, ne-am indragostit fulgerator, cu frenezie. A fost o iubire si pasionala, si angelica, cu nabadai de cateva luni; cateva luni de vara, in care legatura noastra a urmat un intreg ritual, delicat si profund. In fiecare dimineata, ma duceam s-o iau la plimbare, de la unchiul ei din Pancota, la care - spre norocul meu! - venea in fiece vara. Iar badea Antohie, fratele mamei ei, ne dadea in fiece dimineata sareta lui vopsita multicolor, la care inhama un murg zdravan. Cu murgul la trap, bateam cu Astrid toata Pancota, satele din jur si ruinele cetatii. Si povesteam intruna. Tot timpul gaseam ceva nou sa ne spunem. Eu, de pilda, ii recitam pe dinafara pasaje intregi din cartile care ma fascinau pe atunci si care devenisera "buchea vietii" mele. Traiam amandoi un vis, o bucurie fara satiu, pe care o descopeream peste tot, fara incetare. Ni se parea ca fericirea e proprietatea noastra. Si ne sarutam si ne mangaiam intruna. Iar eu ii scriam dezlantuit versuri patimase - felul meu de a-i spune cat o doresc. Scriam pe orice: pe bucatele de hartie, pe musuroaiele de furnici. As fi fost in stare sa scriu si pe fire de iarba, ca sa umplu luncile cu fiinta ei! Dupa-amiezile, adormeam imbratisati "la podgorii", sub vreunul dintre sequoia uriasi saditi de baronul Dietrich - geniul bun al locului si al iubirii noastre. Au fost zile tihnite ca o lumina de vitraliu, care m-au urmarit toata viata.
Fericirea aceea intensa parea ca nu se va sfarsi niciodata. N-avea cum! Urma sa ne vedem mai departe in Bucuresti, sa ne iubim ani la rand, eram facuti unul pentru celalalt. Se intampla ca in cartile de care eram burdusit: viata era clara si la indemana. Pana cand, intr-una din zile, cateva cuvinte ale lui Astrid au facut tandari tihna noastra: "Stii, la toamna voi pleca definitiv in Germania, cu ai mei. Tata nu mai vrea sa stea, nu mai rezista aici. Dar nu te teme, iti voi scrie mereu". Eram in anii '70, si plecarea "dincolo" a cuiva drag mi se parea egala cu moartea. Cortina de Fier era un lintoliu. Pe Astrid nu aveam s-o mai vad niciodata, prea tanar si prea legat de locurile astea, cum eram. Mai aveam o luna de stat cu ea, dupa care urma sfarsitul; imparabil! Din clipa aceea, relatia noastra a devenit pe muchie de cutit. Nu mai eram proprietari de fericire. De fiecare data cand ne lasam purtati iar de val, ne trezeam repede, speriati si mahmuri, ca niste condamnati la moarte. La un moment dat, Astrid a hotarat sa mi se daruiasca. Voia sa fiu eu primul ei barbat. Am refuzat-o anevoie. Amintirea trupului ei matasos mi-ar fi ingrosat chinul. Voiam sa-mi ramana in suflet doar sunetul arzator al pianului sub mainile ei, sunetul care ma urmareste, inca...



Desferecarea

Vara se apropia repede de sfarsit. Sfarsitul nostru era si el aproape. Atunci ni s-a intamplat ceva ciudat, ceva pe care nu mi-l pot explica bine nici pana in ziua de azi. Totul a inceput intr-un amurg, pe cand stateam amandoi imbratisati langa un foc mare de busteni, in curte la badea Antohie."Da' nu vreti voi, ma, copii, sa nu va mai despartiti veci?", ne-a intrebat brusc batranul. Intai am crezut ca glumeste, dar el o tinea pe-a lui: "Uite, va trimit eu acuma la un cumatru de-al meu din Seleus, la Grigore Moisa, ca-i numa' la cativa kilometri de aici. Si o sa va descalceasca el mai departe". Starniti de Antohie, ne-am suit in sareta si, cu sufletul indoit, am ajuns la Seleus pe innoptate. Grigore Moisa ne astepta. Parca stia ca venim. Era destul de batran, desi se tinea inca verde. "Cred ca v-o trimis la mine Antohie, ca sa va desferec de despartit. Asteptati un picut, dragii mei". Si Grigore s-a dus iute in odaia din fundul casei, de unde s-a intors tinand in maini cu evlavie un obiect mic, invelit cu o bucata de matase. Si cand a dat la o parte matasea - lucrul acela stralucea galben si mai frumos ca aurul, sub razele lunii! Obiectul avea o forma bizara: nu era nici om, dar n-arata nici a idol pagan. Parea mai degraba un sfant batran si descarnat, daltuit cu migala. "Aista-i nalucul de chihlimbar al familiei noastre!", ne-a spus soptind Grigore Moisa. "Il am de la buna mea, baba Sulfina, si ea tot asa, de la buna-sa, care l-a primit in dar chiar de la baronul Dietrich, stapanul de atunci pe toate partile astea. L-o adus tocmai de la Viena, baronul, iar mesterul neamt de la care l-a cumparat cu multi galbini, i-a spus ca nalucul asta e nepretuit.Pentru ca are un dar strasnic: uneste sufletele. Le uneste si nu le mai desparte. Atunci, demult, baronul l-a daruit stramoasei mele, care era doar o taranca simpla pe mosia lui. I l-a dat pentru ca o iubea in taina. Si de o suta si mai bine de ani, nalucul asta nu si-a pierdut, ba chiar si-a sporit puterea". Grigore Moisa a tacut o vreme, smerit. Dupa care ne-a indemnat. "Acuma, sa puneti si voi doi manile pe el si sa va adunati sufletele in ruga puternica. Si daca sunteti curati la suflete, nu o sa va despartiti catu-i viata. Iar daca totusi va veti desparti, o sa va cautati unul pe celalalt in toti aceia pe care ii veti iubi mai tarziu. Si nu o sa va linistiti, pana nu o sa gasiti pe cineva care sa fie asemenea iubirii voastre dintai". Imi aduc aminte ca azi cum eu si Astrid ne-am rugat fierbinte, cu mainile impreunate pe nalucul de chihlimbar, care stralucea vrajit in lumina lunii. Stiam, desigur, ca in cateva zile totul se va termina. Dar voiam sa speram pana in ultima clipa. Pe urma, s-au terminat si ultimele zile de vara. Am hotarat ca-i mai bine sa nu plecam la Bucuresti impreuna. Trebuia s-o sfarsim acolo unde incepuse totul: in acel El Dorado al iubirii. Ramasesem in suflet doar cu indoiala nalucului...

EPILOG

Cum sa traiesti fericit

Nu voi sti niciodata daca nalucul acela de chihlimbar m-a facut sa tanjesc permanent dupa Astrid. Sau, mai degraba, doar am tot cautat mai apoi, bajbaind, iubirea absoluta. Oricum, cred ca acea iubire timpurie m-a modelat. A fost iubirea formatoare. Dar poate ca acest fel al meu de a cauta mereu iubirea infinita, femeile puternice si pe cat posibil frumoase si cu har - a fost influentat si de personalitatea puternica a mamei mele. Si la fel erau si bunicile mele, care m-au crescut si m-au rasfatat pana la 20 de ani. Toate erau niste doamne cu o prezenta magnetica si duioasa. Poate ca ele, femeile copilariei mele, m-au facut sa tanjesc toata viata dupa o lume a femeilor, pe care o consider si acum cea mai buna dintre lumi. Pentru ca totdeauna m-am inteles mai bine cu femeile, si asta nu doar in dragoste. Pe de alta parte, sa traiesti ignorand mereu viata in cautarea iubirii absolute, asa cum mai mult in carti o gasesti - este un mod de a trai periculos! Spre noroc, la inceputul anilor '90, Dumnezeu mi-a implinit asteptarea si am gasit in bratele sotiei si muzei mele mele de astazi vechiul vis de iubire totala, incheindu-mi cu bine "zadarnicele chinuri ale dragostei". Si iarasi, poate ca nu-i o simpla intamplare: sotia mea are parul blond si ochii verzi, cu ape unduind albastre si electrice. Poate ca acel naluc de chihlimbar si-a facut datoria, implinind vraja de la 18 ani!...
Asa ca acum, am ajuns cu totul la vorba lui Petre Tutea: "Daca vrei sa fii fericit si fara griji, traieste cat mai mult timp intre femei!". Caci femeia si dragostea sunt cele mai frumoase daruri pe care le-a lasat Dumnezeu pe Pamant. Si cand iubirea ni se arata, trebuie s-o urmam fara teama, chiar daca drumurile ei par ades niste corzi fragile intinse peste abisuri. Altminteri, viata noastra ar fi ca o ecuatie: linistitoare si exacta, dar fara stralucirea visului...