Biserica ingropata din Causeni

Bogdan Lupescu
In Basarabia exista o biserica monument, care a fost facuta in secret si ingropata sub pamant, pentru a fi ferita de ochii paganilor. O comoara de pictura si arhitectura romaneasca, pe care comunistii rusofili vor s-o faca uitata, printr-o nepasare voita. Desi este inchisa de aproape un veac, localnicii cred si azi ca biserica lor este facatoare de minuni

Istorie ucisa

E vorba despre o bisericuta straveche, uitata undeva la malurile Nistrului. O comoara romaneasca, cu domnitorii moldoveni zavorati inauntru, pe zidurile intunecoase si umede, lasata dinadins de izbeliste prin "grija" autoritatilor. Un monument statornicit de specialisti ca trebuind sa intre de mult in patrimoniul UNESCO, comparabil oricand cu Voronetul si celelalte manastiri de "dincoace". Causeni, cea mai veche si mai pretioasa biserica din intreaga Basarabie. Cine sa mai stie acum de ea?... Placuta de pe zidul batran care-o inconjoara, agatata piezis, chiar deasupra boltii de intrare in curte, are literele albastre sterse de ani: "Inchisa la Restaurare". Nici unul din trecatori nu isi aminteste de cand e pusa tabla aia ruginita acolo. De 15 ani? Poate si mai mult... Suntem la un colt de strada, pe trotuar, la marginea acestui orasel prafuit, centru raional cu case mari, cenusii, cateva blocustete scorojite si oameni grabiti, manati de griji, care se opresc cate o clipa si ne raspund ca nu stiu unde e cheia, ca biserica nu se viziteaza, ca nici ei n-au mai intrat acolo de cand erau copii. E de inteles, imi spun, mirandu-ma ca moldovenii acestia atat de incercati de destin inca mai au puterea sa vorbesca, toti, limba romana. Lor nu li s-a spus niciodata ca localitatea e atestata cu documente din 1455, din timpul marelui Stefan. Ca bisericuta pare a fi si ea din aceeasi perioada, sau din vremea domniei lui Vasile Lupu. Nu, ei n-au avut de unde afla asta. Astazi, istoria oficiala a localitatii Causeni, chiar si cea publicata pe internet, incepe cu momentul anexarii Moldovei de catre URSS. Stema regiunii "dateaza" din 2001, cu simbolurile anumit schimbate, incat sa nu mai aiba nici o legatura cu vreun trecut romanesc. Iar in bisericuta ingropata sub pamant nu s-a mai slujit, de la inceputul veacului trecut pana azi, niciodata.

Pazitoarea comorilor

Ceea ce sustin insa toti localnicii e ca biserica aceasta este facatoare de minuni. Credinta asta s-a mostenit din batrani. Nu o anumita icoana ori sfant, ci toata biserica - intreaga! Asta imi spune Maria, femeie plapanda si rusinoasa, care vine de acasa aducandu-ne cheia mult-ravnita, apropiindu-se cu pasi mici si iuti, marturisindu-ne ca n-ar fi venit daca nu afla ca suntem romani din Romania. Maria Bondarenco este in sine o poveste. O patrioata fara vorbe mari, mai mult cu fapta. Ea singura ingrijeste cu o patima nemaiintalnita acest monument. Este si muzeograf, si ghid, si paznic, si femeie de serviciu totodata, primind pentru toate astea, lunar, fabuloasa suma de aproape 40 de euro. De zeci de ori intr-o zi trece pe acolo, sa vada ce se mai intampla. Ea, simpla profesoara de limba "moldoveneasca", o face doar pentru ca "iubeste" bisericuta ca pe o fiinta vie, "ca pe mama mea", asa zice. A copilarit langa biserica, o indrageste inca de cand era mica, de cand a vazut "cu ochii" cate minuni s-au gasit ingropate in curtea ingusta care o inconjoara. Dar, mai ales, o iubeste de cand a coborat prima data acolo, in intunericul tainic, si a vazut, prin penumbra, chipurile sfintilor. "Picturile! Mai cu seama picturile m-au facut s-o iubesc. Sunt... sublime! Divine! Se vorbeste despre acest "rosu de Causeni" ca este la fel de pretios si celebru ca albastrul de Voronet. Unice in lume! Ar trebui sa fie aici... Nu stiu... Un muzeu mondial!... in minte ca au venit odata moscovitii si au deschis prima data biserica si eu eram copilita. Am coborat si noi in ziua aceea, copchii curiosi, sa ne uitam. Cand am privit pe pereti, am ramas... Va spun! Chipurile acelea!... Iti taiau suflarea... Totul numai purpura... Totul numai viu... Ca o vraja... Sfintii astia mi-au schimbat viata. Nu ai nevoie de nici o carte, de nici o slujba - trebuie numai sa "citesti" zidurile acelea care te inconjoara si intelegi ce minuni se petrec in cer si ce inseamna cu adevarat Dumnezeu!..."
Se apleaca, aduna din iarba doua hartii, cateva chistoace de tigari, le pune intr-o pungulita pe care o baga direct in poseta, apoi pornim spre biserica. Pare mica. Ceea ce se vede deasupra pamantului. Dar, intr-adevar, o bijuterie. Un fel de casa a mitropolitului Dosoftei din Iasi. Nu stiu, asa ceva. O forma stranie, cum n-am mai pomenit nicicand. Si zidurile... Zidurile acelea galbui, fierbinti, seculare, din bucatoaie de piatra taiate drept si gaurite de scoici, se vede ca n-au fost refacute ori tencuite niciodata, c-au ramas asa de la inceputuri. Iti vine sa atingi, sa-ti lipesti obrazul de pietrele aspre, sa le simti puterea istoriei. Maria ne arata, din loc in loc, inscriptii vechi, grecesti, pisanii, doi lei heraldici in fata intrarii, si pestii, cel mai vechi simbol crestin, lucruri minunate si simple, iesind din zidul acela batran, pe care ea le-a indragit inca de copila, fara a sti niciodata ce inseamna. Iar cand deschide lacatul usitei ca de sopru a bisericii, croita grosolan, din cateva scanduri murdare, batute in cuie, femeia se inchina pana la pamant si rosteste cu glas tremurat urmatoarele cuvinte: "Inauntru veti vedea o biserica mare. Ingropata in pamant altadata, de crestinii napastuiti. E singura biserica din Moldova unde, pentru a te inalta la Dumnezeu, trebuie mai intii sa cobori. Sa cobori in sufletul tau sarman, sa vezi ce se intampla acolo si abia apoi sa te inalti spre Dumnezeu... (Rade amar) Asa am fost noi intotdeauna, moldovenii din acest meleag batut de soarta: pentru a ne ridica, mereu a trebuit mai intai sa ne coboram. Mereu si mereu. Doar ca, uneori... Uneori a trebuit sa ne coboram mult prea mult..."

Inaltata sub pamant

Intr-adevar, efectul e uluitor. O iluzie optica. O vraja. Cum spuneam, de deasupra, biserica pare mica. O casa. Poate si din cauza ca e ascunsa intr-o panta, dedesubtul soselei. Cand intri insa si cobori treptele in intuneric, te cutremuri - inauntru e ditamai biserica! Mare, cu coloane, cupole si bolti largi, pe care se invalmasesc sfinti nenumarati, catapeteasma din piatra cu patru brauri de chipuri ingeresti. Jumatate este scufundata dar, datorita unei zvelteti a arhitecturii, pare si mai ampla, aproape catedrala. Proportii magice, stapanite de mesterii din vechime. Povestea zidirii ei este incredibila. Causeniul a fost multe secole o mare capitala a hanilor tatari, capitala de "raia" cum se zice. Se ridicase aici un fastuos oras oriental in mii de culori, cu palate inalte, moschei, minarete, havuzuri si strazi cotropite de flori. Bietilor moldoveni li s-a poruncit sa traiasca cu capetele in pamant. Se pedepsea cu moartea ridicarea oricarui lacas mai mare decat un ostean pe cal. Asta era legea orasului. Cum sa zidesti o biserica cat un calaret, dupa toate randuielile moldave? Atunci, oamenii au "inaltat-o inauntru"... Au inceput sa sape. Ba mai mult, se spune ca aici, chiar in capitala tatara, romanilor li s-a interzis total sa-si faca biserica, iar ei au facut-o in secret, cu sacrificii incredibile. Sapau noaptea, ziua acopereau groapa cu nuiele, cu iarba. Cand au ajuns cu peretii deasupra pamantului, spuneau tuturor ca e doar un hambar pentru grane. Astfel au tinut crestinii biserica asta ascunsa zeci, sute de ani. Slujind dedesubtul unui hambar, intr-o catedrala capodopera... Maria Bondarenco imi spune ca toate astea nu sunt legende. De pilda, acustica... Cu o maiestrie incredibila, mesterii au facut ca inauntru cantarile sa se auda divin, iar afara sa nu razbata nimic. Mi-o dovedeste: o soapta rostita in altar capata o rezonanta inaltatoare, umpland biserica. Insa chiar daca strigi, afara este tot liniste... Imi arata sus, cateva gauri facute in boltile naosului, in locuri "anumite" - acolo, sub fresca, vechii mesteri au montat niste vase largi de lut, in puncte doar de ei stiute, tocmai pentru a da nastere acestei acustici uluitoare. Acum trei ani, chiar de Paste, a trecut pe aici un cor de calugari din Iasi, in drum spre manastirea Noul Neamt. Maria i-a poftit in biserica, ei au cantat si atunci s-a auzit rezonanta aceea magnifica a zidurilor medievale. Ascultandu-i, Maria a plans. Era pentru prima data cand auzea un cor romanesc cantand in biserica de la Causeni. "Stiti cum se auzea?!... Uite, si acum am furnici pe mana.... Dar nu am plans neaparat din pricina asta. In timp ce calugarii cantau, ma uitam la sfinti si la ziduri. M-am gandit la toate veacurile alea care au trecut. La atata jertfa care a fost facuta, la cati oameni or fi murit pentru ca biserica noastra sa ramana ascunsa in tarana asta romaneasca si sa dainuie. Iar acum... Astazi... Oare nu-i pacat ce fac oamenii astia de astazi? Oare nu-i pacat ca lasa biserica asta sa moara? Oare nu-i pacat?..."

Comunistii vechi si noi

Putin inainte de retragerea lor, tatarii au descoperit totusi biserica subpamanteana. Au preschimbat-o in grajd, la fel cum o vor preschimba mai tarziu si comunistii. Au azvarlit preotii afara, au ars odoarele. Si au bagat acolo, printre sfinti, caii lor de pret. Ei bine, intr-o singura noapte, toti caii au murit de blestem. Absolut toti! Povestea asta ti-o poate spune orice batran din Causeni, sustinand ca o stie "de la bunelu lu bunelu lu bunelu...". A doua zi, cand paznicii au deschis usa bisericii, au vazut acolo cadavrele superbilor armasari, incolaciti, morti ca dupa o zvarcolire tacuta, pe care n-a auzit-o nimeni de afara. De furie, au intrat in biserica si au scos cu sulitele ochii tuturor sfintilor. Se vad si acum. Orbi, cu gavanele albe. Asta ii face si mai tragici. Vesmintele lor purpurii iti dau parca gustul sangelui, al jertfei. Domnii moldoveni orbi, mutilati, cu bisericuta in mainile lor. Mavrocordatii, Ghica, Callimachi, Mitropolitul Daniil al Proilaviei... Ingeri mari, cu aripile larg desfacute deasupra bratelor firave... Sfinti expansivi involburandu-se prin bolti... "Sfintii Ioachim si Ana"... "Adormirea Maicii Domnului", icoana de hram... Opere nepretuite, ramase intocmai asa cum le-au facut odinioara, in taina, cei trei renumiti zugravi de la Hurez, Stanciul, Radu si Voicul, la 1763. Unii cred ca si biserica ar fi fost zidita tot atunci, altii ca ar fi mult mai veche, pana aproape de Petru Rares. Nimeni nu stie, absolut nimeni n-a spus si n-a scris vreodata ceva ferm. Cercetarile au fost putine, nu rareori interzise. Si, dupa felul in care merg restaurarile, e putin probabil sa se afle vreodata. Asta imi spune Maria Bondarenco, lasandu-si mereu capul pe o parte, framantandu-si poseta in maini, privind trista chipurile ingerilor sai, la fel cum i-a privit in copilarie. Ce poate face ea, o simpla profesoara de scoala? Au lasat-o aici, singura, sa se ocupe de tot. Ar sterge ea sfintii de udeala, daca ar putea. I-ar ingriji, ar face orice. Ar munci, ar renunta la treburile casei, la timpul ei liber, la tot. Zilnic face constatari, ia "probe de umiditate", verifica nivelul apei in temelii, cu niste aparate abracadabrante, aduna date pe care apoi "le raporteaza" undeva, la un telefon, la Muzeul de Arta din Chisinau, dar ea n-a vazut pe nimeni aici, sa vina sa lucreze, sa refaca odata picturile astea atat de fragile! "Va spun: e un mare miracol ca frescele acestea s-au pastrat pana azi. Adesea ma uit la ele si nu-mi vine a crede. Logic, nu este posibil. Le-au dat foc tatarii, le-au dat foc comunistii. Biserica a fost inchisa total, de la inceputul secolului. Comunistii au facut inauntru, la inceput, o afumatoare pentru mere. Zeci si zeci de ani, toti peretii astia au fost acoperiti de funingine. Apoi au facut grajd pentru porci, hambar de cartofi. Plus umezeala!... Si astazi, inauntru este o umiditate foarte mare. Peretii astia sunt intr-o vale, ba si ingropati in pamant. Cum de nu au putrezit? Ce tencuieli, ce vopseluri foloseau mesterii aceia vechi? De-a lungul atator veacuri, pictura asta nu a fost restaurata niciodata! Doar atunci, prin 55, cand au venit moscovitii aia si au sters-o de funingine. In zilele alea cand noi, copiii, am putut sa privim minunea, cu gurile cascate... Atat, au sters-o de fum. De atunci s-au facut o multime de adresari, semnalandu-se pericolul disparitiei unui monument nepretuit. Degeaba. Dupa 90 au fost oferte si din partea statului roman, de sprijin cu fonduri si specialisti pentru restaurarea monumentului, dar guvernul basarabean a refuzat. Mereu au pus piedici oricarei initiative romanesti, desi era vorba de bani multi. Au tot amanat, zicand ca se descurca singuri, refuzand orice ajutor. N-au facut ceva concret decat prin 2002, cand au schimbat olanele acoperisului si au intarit gardul de piatra ce inconjoara biserica. Atat! Nu stiu cum sa va spun: in cazul acestei biserici nu poti motiva ca sunt alte prioritati. Daca am avea in republica macar un monument la fel de valoros, as intelege. Dar nu este. Asta e singurul! Cel mai de pret dintre toate. Stiti, uneori chiar nu cred ca nu sunt bani. Nu cred ca nu se poate. Eu cred, mai degraba, ca nu se vrea..."
Da, ma gandesc ca Maria are totusi dreptate. Fusesem la Capriana, vazusem ce averi a putut sa investeasca Voronin in acele portaluri si turle enorme, rusesti, "bulbi de ceapa", care acopera bisericile lui Stefan si Alexandru cel Bun. "O ticalosie arhitecturala", dupa cum spuneau specialistii de acolo, menita sa serveasca aceleiasi propagande pro-ruse. Adaosurile erau aiurea, bombate, mari, hidoase, nu se potriveau defel cu subtirimea bisericilor moldave. Ca aceasta Capriana, sunt si alte manastiri "politizate" in centrul Basarabiei. Multe din ele fastuoase si foarte noi, care "sa faca fala conducatorului iubit". Pentru ele au fost bani. Bisericuta asta din sud e departe de Chisinau, la doi pasi de Gagauzia si Transnistria cea sovietizata. De ce ar trebui sa dovedesti in acele tinuturi ca cea mai veche biserica din stanga Prutului are origini pur romanesti? Cui ar folosi asta?

Veacuri de miracole

Biserica din Causeni e facatoare de minuni. Asa sustin localnicii. Asa crede si Maria si o dovedeste cu fapte, cu o multime de marturii ale oamenilor. In primul rand, toata lumea isi aminteste de intamplarea aceea fabuloasa, de acum vreo jumatate de veac. "Eram foarte mica atunci, aveam cativa anisori. Nu mi-as fi amintit, daca n-as fi vorbit recent cu o matusica de aproape 90 de ani, pe nume Parascovia, care stia totul. A fost atunci o seceta foarte mare. Extraordinara! Niciodata n-a fost o seceta asa lunga in tinutul nostru. Secasera fintanile. Mureau oameni multi, multi. Mureau vitele. Se uscasera toate ogoarele. Era foamete cumplita. Au incercat mai intai cu descantece, cu bataia clopotelor, cu ce-au putut. Au mers la biserica din Causenii Vechi, cu procesiune, cu prapuri, cu icoana mare, cu toata lumea care se ruga - n-a ajutat. S-au dus apoi la biserica noua de aici, de alaturi - alte procesiuni, alte slujbe, una dupa alta. Tot degeaba! Oamenii nu mai rabdau. Atunci, cateva batrane au spus: "Haideti, oameni buni, sa mergem sa deschidem biserica Adormirii Maicii Domnului, ca ea este facatoare de minuni!" Bunicele stiau, inca de atunci, de puterea locului. Au intrat toti. Iar cand matusica Parascovia imi povestea asta, a inceput a plange. Zicea ca, chiar atunci cand preotul a spus ultimele cuvinte, "Ajuta-ne, Maicuta a Domnului, ca sa fie ploaie!" - chiar in clipa aceea! - din cer a inceput sa cada un potop mare. Ploaie bogata, buna, din tot belsugu! A fost un moment sfant. Si oamenii au cazut toti, in genunchi, si toti plangeau in hohote. Va dati seama, acea ploaie a salvat vieti, a salvat un intreg tinut. Ceva, totusi, tin minte si eu. Doar o singura secventa, ca dintr-un film: niste oameni multi, in biserica cu ziduri afumate, in genunchi si sarutand pamantul. Toti! Toti sarutau pamantul bisericii. Doar asta tin minte de atunci... Si n-a fost numai asta. Au fost vindecari, oameni care veneau sa se inchine in fata bisericii inchise, pentru multumire. Probleme in iubire mai ales. Oameni care sufereau din dragoste, rugandu-se sa fie iubiti din nou. Va spun, in anii cat am fost eu aici, am gasit inauntrul bisericii mii de biletele cu dorinte. Crestini care-si explicau necazurile pe larg, care se iscaleau la sfarsit, isi scriau numele intreg si localitatea de unde vin, totul. Le aruncau pe ferestrele deschise, in intuneric, cu o mare speranta. In scrisorile lor, parca vorbeau cu biserica insasi. Da, ca si cum vorbesti cu un om. In prima zi, cand le-am vazut risipite peste tot, n-am banuit. Credeam ca sunt niste gunoaie. Apoi am bagat de seama ca ele-s impaturite prea grijuliu. Chiar cand am citit primul bilet, m-a zguduit. in minte ca era vorba despre o femeie cu cinci copii, cu un sot alcoolic care o batea. Femeia nu se ruga ca omul ei sa se schimbe, sa n-o mai bata, se ruga doar ca ea sa aiba puterea sa-si creasca mai departe copiii... Cazuri cutremuratoare, oameni avand nevoie disperata de iubire. Nu de mult, mi-am permis sa citesc un bilet, caci era desfacut, pe jos. O fetita, cu amandoi parintii plecati in Italia. Ramasa singura cu bunica si fratiorul ei mai mic. Scria ca bunica s-a imbolnavit si e pe moarte, ca fratele nu o mai asculta, ca se simte singura. Cerea doar atat: sa se intoarca parintii inapoi, macar putin, caci ii este foarte dor de ei. Ce sa va mai spun? Au fost multe. Ma doare sufletul cand imi amintesc. Oameni necajiti... Disperati... Dar eu cred ca totusi rugaciunile la biserica asta ii ajuta. Acum doua veri a venit aici un grup de preoti, jumatate romani, jumatate basarabeni. Nu aflasera nimic despre monument, nu mai fusesera niciodata la Causeni. Si, dupa ce le-am explicat eu cam ce stiam, chiar cand vroiam sa le spun ca aici s-au facut miracole, chiar in acea clipa ei insisi au zis: "Stiti, noi am simtit inca de cum am trecut pragul ca bisericuta asta e facatoare de minuni!" Am ramas!... Asa, impietrita... Parca-mi citisera gandurile... Cum? De unde simtisera? "Am simtit asa ca o liniste care se lasa peste noi", au raspuns. "O liniste care parca are un fel de greutate, parca ar curge si coboara din boltile astea peste noi si ne mangaie...". Asa au spus preotii aceia. Iar eu m-am gandit atunci ca nu mai trebuie sa spun nimica..."

Petalele albe

Vad si acum biletelele cu rugaciuni. Ca niste petale albe, presarate in evantai prin fasciculele de lumina ale ferestrelor. Imprastiate in naos, in altar, sub zidurile groase, seculare. Cer voie sa deschid cateva, iar Maria imi zambeste bland, semn ca ma lasa. Citesc, la intamplare. "Doamne, eu am o dorinta mare. Te rog din toata inimioara si sufletelul meu s-o indeplinesti. Vreau ca Andrei sa ma iubeasca numai pe mine, sa fim mereu impreuna, sa se gandeasca numai la mine. Te rog, te rog foarte mult sa indeplinesti dorinta mea! Tania." Majoritatea sunt asa, dorinte de dragoste arzatoare, concrete, aproape egoiste. Sunt si de sanatate, de noroc, de scapare din saracie. Scrise atat de simplu, de convingator, ca unui Dumnezeu prieten, caruia vrei sa ii ceri ceva personal, sa ii marturisesti totul. Maria recunoaste unele nume de familie de pe aceste scrisori - sunt oameni chiar de aici, din Causeni. Le recunoaste povestile, necazurile. Multe sunt scrise in rusa si mi-e drag s-o privesc pe femeia asta cum se straduie sa-mi traduca, poticnit, cu ochii intredeschisi, concentrati asupra hartiilor. Ea, casatorita cu un ucrainean get-beget, Bondarenco, traind intr-un tinut deplin rusificat, ea care s-a straduit mereu sa nu uite a vorbi in cea mai curata limba romana - cu toata impotrivirea vehementa a sotului - ea se chinuie acum sa-mi talmaceasca, intorcand frazele, potrivind greoi cuvintele pe romaneste, ca sa nu-si piarda deplinul inteles, cateva scrisori catre Dumnezeu. Una din cele scrise in ruseste - in traducerea Mariei Bondarenco - m-a emotionat cu adevarat. Mi se pare emblematica pentru ceea ce se intampla astazi cu credinta in Basarabia: "Eu numai langa aceasta biserica simt linistea adevarata si in interiorul meu se produce o mare emotie. Eu ma aflu langa peretele bisericii si ma minunez de aceasta mare minune, cum e aici totul facut. Sunt fericita ca sunt in acesta loc. Eu numai aici, langa aceasta istorie nescrisa, simt in adevarat in inima mea ca sunt romanca."
Abia daca stai sa te gandesti o clipa, iti dai seama de importanta acestor amarate hartiute albe. Comunistii au umilit biserica asta, pana la limita limitelor. Au abandonat-o, s-au straduit din rasputeri sa ii stearga istoria. Au facut orice, sperand ca oamenii o s-o uite. Dar, ca printr-un miracol, oamenii nu au uitat-o. Desi habar n-au cum arata pe dinauntru, desi n-au participat acolo jos la nici o liturghie, desi n-au vazut niciodata un preot iesind din bezna de sub pamant, ei inca isi mai arunca sperantele prin ferestre, intre zidurile acelea istorice, si asta pentru ca asa au pomenit din strabuni. Ma gandesc ca ar fi, totusi, o pilda pentru cum se poate pastra credinta stramoseasca. Un patriotism tacut din care noi, romanii de "dincoace", am avea - cred - putin de invatat.
Asta e tot. Maria a pastrat insa, pentru sfarsit, un ultim miracol: Sfanta Masa. Un pilon stravechi, singuratic, in mijlocul altarului, ca o floare de piatra. Pazitoarea bisericii a observat un fapt straniu: in fiecare dimineata, prin ferestrele altarului patrund trei fasii de soare care se ingemaneaza toate pe lespedea aceasta sfanta. "Trei raze de aur intra aici, se unesc si "aprind" piatra asta, in mijlocul intunericului. Va spun, e ceva extraordinar! Asa au ticluit mesterii aceia din vechime sa cada lumina inauntru - in fiecare duminica, chiar in clipa sfintirii Darurilor - momentul suprem al slujbei - Masa sa se umple de aurul soarelui!..." Si chiar cand imi spune aceste cuvinte si privim amandoi, indelung, spre piatra cea miraculoasa, chiar atunci printr-una din ferestrele altarului cade inca un biletel. Alb, coborand incet spre pamant, planand pana aproape de piciorul Sfintei Mese. "Doamne, iata ce coincidenta!", zice zambind Maria, intorcand ochii spre mine. Ies in graba din biserica si ma uit. Abia apuc sa observ cine este: prin poarta boltita a curtii se strecoara o batrana. Garbovita, nu-i vad decat spatele mare, acoperit cu un sfeter negru, carja tremuranda cautand cu infrigurare scarile, ca sa iasa mai repede. Batrana se indeparteaza pe drumul prafuit al Causeniului. Iar eu zambesc, privind-o cum se pierde printre trecatori si chiar ma bucur: cata vreme vor mai fi crestini precum aceasta femeie, e sigur ca lumina din altar nu se va stinge niciodata.
Fotografiile autorului