Manastirea transformata in rug
Era o zi obisnuita de iunie 1959, in plin bolsevism. Dupa alte 15 manastiri inchise de rusi, venea randul ca si lavra maicilor de la Raciula sa devina sediu de colhoz, crasma si loc de petrecere al tinerilor comsomolisti. Totul era pregatit - camioanele sosisera sa incarce odoarele sfinte din biserica, iar cei doi reprezentanti ai Mitropoliei de la Chisinau incepusera deja sa se certe intre ei pentru covoarele tesute de maicute, cand cineva a tras clopotul si oamenii s-au adunat cu totii in fata manastirii, nemailasand pe nimeni sa intre. Cu furci, topoare si coase in mana, s-au randuit sa pazeasca intrarea in biserica, strigand incrosnati: "Sa plece comunistii... Carati-va! Lasati-ne credinta in pace".
Noua zile au rezistat raciulenii, dar in a zecea, soldatii infierbantati de bautura au dat asaltul final. Desi in lupta din dealul bisericii au murit patru oameni si alti 60 au fost raniti, rusii au incercat sa minimalizeze evenimentul, numindu-l cumva, in bataie de joc, "balsoie debos" - o mare harababura. Uimirea lor trebuie sa fi fost totusi mare. Dupa miile de biserici transformate in grajduri si depozite de alimente, dupa cei 160 de preoti spanzurati in sfanta zi de Pasti, chiar de usile imparatesti ale bisericii de la Voronej, taranii din Raciula se rasculau acum pentru ceea ce unii considerau a fi un lucru de nimic - inchiderea manastirii din sat. Tacuti si speriati, raciulenii nu au mai apucat in acea noapte sa-si boceasca mortii. Au iesit in fata portii sa priveasca pojarul cumplit din dealul Calarasului, para de foc albastra ce se inalta pana la cer, in scanteieri sangerii si trosnete infioratoare. Pe dealul bisericii ardeau catapeteasma si icoanele dezbracate din biserica, hainele preotesti si cartile cele sfinte. Ardea sufletul nevazut al manastirii, in timp ce pe icoana Maicii Domnului din altar aparea o boare de lacrimi, asa cum se mai intamplase o data in 1918, cand soldatii rusi fusesera opriti miraculos, chiar la usa bisericii.
Prorocirea calugarului Evloghie
Din goana masinii nu vezi mare lucru. Fara sa intrebi, te ratacesti, umbli hai-hui pe campuri si coclauri. Ascunsa printre case taranesti si pomet bogat de livada, manastirea Raciula este un sat in interiorul altui sat mai mare. Portile uriase, din blana de stejar invesmantat cu simboluri cristice si chipuri de sfinti, se deschid chiar la strada. In spate, o ulita asfaltata urca pieptis dealul bisericii, despartind un alt sir de case si curti asezate perpendicular pe strada principala. Cauti infrigurat manastirea, cand de fapt ai si ajuns. La intrare, o ghereta proaspat spoita cu var etaleaza in geam mici saculeti cu plante medicinale, o lista de preturi si o precizare ce se vrea extrem de importanta: "Sanatate din farmacia Domnului... Plante sfintite prin rugaciunile Marelui Mucenic Trifon". Cele doua femei imbrobodite ce trudesc ingenuncheate asupra unui cos cu ghemotoace de lana incalcita nu-ti sunt de nici un folos. Imbracate simplu si saracacios, ca niste poslusnice (surori), par pedepsite sa lucreze in drum, fara a scoate nici un cuvant, fara a raspunde macar la binete. Nu are nici un rost sa le tulburi, iscodindu-le sa-ti arate unde se afla staretia. La manastirea Raciula, nu ai cum sa gresesti drumul. Undeva, din coama nevazuta a dealului, glasul reverberat si grav al clopotului anunta utrenia si sarbatoarea de a doua zi: Santilie pe stil vechi. Ca sa ajungi la chilia "blagocinei" Evlampia, cel mai simplu si fara ocol e sa asculti, sa iei urma sunetului si sa urci. Sus, pe creasta dealului, se afla biserica, un parculet, cateva banci si doua corpuri de cladire. In stanga e casa duhovnicului - un preot blond si firav, ce ne anunta surazator ca nu poate sa scoata nici un cuvant fara blagoslovenie si permisiune. Casa din dreapta e a blagocinei, a staretei Evlampia - o femeie batrana, energica si autoritara, care auzind ca suntem din Romania, si mai ales ca lucram la un ziar, ne saluta de departe si se scuza grabit, trimitand vorba printr-o maica mai tanara ca toata lumea se pregateste de Sfanta Impartasanie de a doua zi si nu e loc de alte discutii. Orice insistenta e de prisos. Cand vine vorba de razmerita din '59 si, mai ales, de presa, maicutele isi pecetluiesc buzele, ofteaza sfios si cauta sa dispara in prima curte iesita in drum.
La manastirea Raciula nu ai cu cine vorbi. Din toata obstea schitului, doar o batrana, maica Filofteia, pare ceva mai binevoitoare. Sta neclintita si blanda in fata portii, de parca l-ar astepta pe Hristos. Zarindu-i cearcanul de lumina al fetei, surasul si limpezimea albastra a ochilor, te opresti fara sa vrei si intri in vorba cu ea. In zadar iti cauti cuvintele si iti ceri iertare de indrazneala. La anii ei, nu o mai tulburi cu nimic. Tresare doar cand vine vorba de rascoala, de ziua cand au fost arestati satenii si gloantele cadeau asupra multimii ca o ploaie otravita, in picuri mari, suieratori. Stie ca in acel an au murit oameni si biserica a fost pangarita in betii, muzica si petreceri deocheate. Stie ca 200 de maici au fost alungate din manastire, iar cele ramase la chilie au fost obligate sa lucreze in colhoz, la muncile cele mai grele. Nu se plange insa de nimic si nici nu acuza pe cineva anume. Dimpotriva, cu o resemnare tipic monahala, da slava lui Dumnezeu pentru toate, scrutand viitorul cu o privire incruntata si rau prevestitoare, asemenea prorociei duhovnicului Evloghie de la Harjauca, care, inca din 1950, rostea tunator multimii adunate sa-l asculte: "Iaca, in carte scrie ca bolsevicii or sa chice candva, pana o sa se termine veacul... Dupa asta, or sa vie altii si mai rai, care vor lasa bisericile, dar vor face prapad in sufletul oamenilor, indepartandu-i de la toate cele sfinte... Nici ei nu vor ramane la putere. Or sa se pravale cu mare zgomot, si abia atunci vor veni adevaratii comunisti. Aia cu pecetea, care n-or sa mai darame biserici... Or sa le transforme in ale lor. Atunci va fi groaza si scrasnirea dintilor. Atunci vor fi incercarile cele de pe urma".
Degeaba insisti sa afli amanunte despre prorocia parintelui Evloghie. Retrasa parca la umbra unui gand indepartat si fara contur, maica se face ca nu aude, multumindu-se sa priveasca imprejur. Zambetul inghetat si figura usor crispata spun multe. E limpede ca ceea ce vede nu-i este tocmai pe plac. Credinta, in loc sa creasca, scade. Tinerele care vin la manastire stau cateva luni si pleaca. Le muta vantul dupa cum bate. Nu au stare si nici nu asteapta sa prinda radacini intr-un loc. Vor liniste si confort. Vor sa aiba de toate, dar fara jertfa renuntarii, fara staruinta. Cuvintele parintelui Evloghie par mai adevarate ca oricand. In timp ce comunistii lui Voronin refac manastirea spre slava lor si nu a bisericii, flacara credintei da sa se stinga. "Nu de trecut trebuie sa ne ocupam, ci de ceea ce va fi. Cerceteaza si vei vedea ca numarul din buletin e numar de 13 cifre, ca pecetea Fiarei e gata pregatita", zice maicuta ca o concluzie, dupa care ne paraseste calugareste, cu o plecaciune de iertare, si se indreapta grabita spre urdinisul stramt al bisericii, in timp ce insotitorul nostru, scriitorul Vladimir Besleaga, vadeste un soi de jena codita in priviri. Aceeasi ezitare, acelasi zid molatic si transparent de tacere a intalnit si el, pe vremea cand se documenta pentru cartea sa, "Cruci rasturnate" - o ampla cronica a evenimentelor din 1959. Ca orice om ajuns la varsta senectutii, evita sa judece. E greu de spus ce se intampla la Raciula. Pe de o parte, ar fi legamantul athonit al maicutelor care practica rugaciunea inimii, stavila buzelor si privegherea in biserica, pana dimineata la 7. Pe de alta, e vorba de frica - o teama aburoasa si neclara, un tresalt de spaima si neliniste, care in timpul rascoalei i-a facut pe tarani sa-si doseasca pana si mortii, sa-i planga pe furis si apoi sa-i ingroape la adapostul noptii, in spatele casei, ca nu cumva "nacialnicii" de la raion sa prinda de veste si familia celui mort sa aiba de suferit.
Furca romaneasca
La Raciula, amintirile anului 1959 se calculeaza si acum in deportari si ani multi de puscarie. Teama le-a intrat in oase, in suflet, in gandurile cele mai ascunse. Au uitat de mult numele celor ucisi in dealul bisericii, de zici ca nici n-au existat. Isi amintesc insa cu precizie toate lucrurile ciudate si fara sens din acel an - cum clopotul bisericii a fost dat jos din turla pe motiv ca tulbura munca de la colhoz, cum un copilandru a stat trei ani in inchisoare pentru ca a fost vazut cu o piatra in mana, iar un consatean de-al lor a fost tarat in beciurile KGB-ului, acuzat fiind ca furca ce o folosea la grajd era o "furca romaneasca".
Se pare ca Vladimir Besleaga a avut un noroc urias. I s-a permis sa studieze arhivele KGB si actele anexate dosarului penal, i s-au oferit marturii si date secrete dar, peste toate, a apucat sa-i prinda in viata si sa discute cu stareta Sepfora (disparuta fara urma), cu maica Nina (ramasa in biserica sa se roage pentru tarani), cu Ilarion Mocreac, capul rascoalei - omul care a facut 15 ani de temnita si a fost deportat in Urali, dupa ce i s-a confiscat intreaga avere: o capra, un cal, un plug si 10 gaini. Batran si bolnav, Ilarion Mocreac a acceptat intru tarziu sa vorbeasca. Simtindu-si sfarsitul aproape, s-a despartit de viata cu o spovedanie la umbra nucului inverzit si cu o urma nevindecata de tristete, cu amareala gandului ca, in razmerita Raciulei din '59, nici un intelectual nu i-a sarit in ajutor. Toti s-au ascuns ori au parasit pe furis satul. Asemenea directorului scolii, au reaparut mai tarziu, linistiti si plini de importanta, dar nu ca sa-si ceara in felul lor iertare, ci pentru a se grabi sa aranjeze masa si scaunele din sala procesului, sa pavoazeze scoala si sa astepte cum se cuvine pe inaltii oaspeti de la raion.
Pedeapsa lui Dumnezeu
Povestea revoltei de la Raciula e haotica si parca fara sfarsit. Vladimir Besleaga se straduieste sa-i dea o noima, un fir narativ, dar nu face decat sa rascoleasca si mai mult franturi disparate de imagini, vorbe si intamplari. Cu mana intinsa peste dealuri, arata locul in care a fost impuscat Simion David, iar Gheorghe Porcar a scapat miraculos cu zile, desi un glont il nimerise in piept, chiar langa inima. Insista apoi asupra casei maicii Sepfora si a bisericii, de unde Mocreac batea incontinuu clopotul ca sa acopere muzica si propaganda ce se revarsau asupra satului din difuzoarele montate anume de catre "militioneri", jur-imprejurul manastirii. Ca un ofiter de mare stat major, revede confruntarea finala si pozitia celor doua forte. Jos, la poarta manastirii, asteptau intr-un asediu indecis, de noua zile, activistii de partid si soldatii cu armele pregatite de lupta, in timp ce caravana cinematografica incerca sa atraga satenii cu melodii populare si promisiuni mincinoase. La randul lor, pe dealul bisericii, taranii bateau necontenit toaca si se organizau ca la Bobalna, inarmand posturile de paza cu faclii si bate, cu pietrele stivuite in trei carute, anume aduse de peste deal. Finalul confruntarii aproape ca nu mai conta. Importanta era revolta in sine, furia si nesupunerea taranilor care, parca vorbiti intre ei, vor repeta la proces acelasi lucru, asemenea lui Ilarion Mocreac: "Am sarit sa-mi apar credinta, si copiii mei sa aiba biserica. Eu nu-s diversant si nici prestupnik (criminal) al statului... De ce asa? Cum asa? Nu se poate pentru lucru ista. Asta-i doar religie".
Ca intr-un roman de Rebreanu, taranii din Raciula s-au descatusat epopeic si furios, cu bate si coase, cu huiduieli si masini incendiate. Dincolo de mici lasitati si excese, dincolo de superbul gest de protest al lui Diomid Mladin de a scrie si a-si semna declaratia cu litere latine, in romaneste ("Nu recunosc invinuirile ce mi se aduc"), ceea ce te impresioneaza in marele "debos" de la Raciula este candoarea si sfanta naivitate a taranilor - ascunderea cheii bisericii intr-un sat vecin (ca "militionerii" sa nu poata intra in sfantul locas), scrisoarea lui Mocreac adresata tinerilor din toata lumea sau gestul stupid si duios, totodata, de a strange bani ca sa-l trimita cu avionul la Moscova pe Petru Trocin (singurul care vorbea ruseste), crezand ca mai marii PCUS-ului nu stiau nimic despre abuzurile "nacialnicilor" de la raion.
Vorbind despre raciuleni, Vladimir Besleaga pare sa ezite, usor tulburat. La aproape 80 de ani, scriitorul a inceput sa rascoleasca arhivele Moldovei, din dorinta ciudata si nelinistita de a reface cumva anii copilariei, intamplarile si atmosfera vremii de atunci. A pornit de la sine, de la o nedumerire personala - grea, existentiala - pentru a ajunge, intr-un tarziu, la istoria profunda a Basarabiei, la singurul gest de protest si de adevarata marturisire ortodoxa din tot imperiul sovietic - rascoala raciulenilor din 1959. Daca ar fi sa-si rezume cartea si toata munca lui de documentare in cateva randuri, Vladimir Besleaga s-ar opri la doua mari uimiri: credinta taranilor in ajutorul icoanei facatoare de minuni din biserica si pedeapsa mistic tainuita pe care Dumnezeu a abatut-o asupra celor ce i-au pangarit casa si au ucis oameni nevinovati. Ca intr-un final de tragedie greceasca, povestea Raciulei se va implini cativa ani mai tarziu, in cateva morti crancene si greu de explicat: militianul Gruia (ucigasul lui Simion David) va fi omorat chiar de fiica sa, intr-un acces de dementa; activistul Colesnic (cel care a spart clopotul si l-a ingropat intr-un loc doar de el stiut) va paraliza, parasit fiind de sotie, rude si prieteni; anchetatorul Dolgan (binecunoscut pentru placerea sadica de a stalci in bataie oamenii) va orbi, ajungand sa cerseasca la poarta manastirii.
Resemnati si fara tragere de inima, trecuti prin ani si ani de propaganda atee, taranii din Raciula nu prea cred in minuni si pedepse divine. Refuza molcom sa faca "teatru cu credinta", intorc spatele cumva la trecut si se refugiaza mioritic intr-o asteptare fara obiect, in cateva ganduri rostite parca fara pic de vlaga: "Ce sa-i faci? Statul ne-a taiat cararile... Nu stie mai bine cum sa ne deie, ca sa ni-l ieie". Din povestea rascoalei nu a mai ramas mare lucru - cateva franturi, fotografii si declaratii, o carte document a prozatorului Besleaga si o balada sfasietoare, stiuta doar de 2-3 batrani din sat. Aparent, oamenii par molateci si nepasatori. In realitate, amintirile dor si acum in Raciula. Toti satenii stiu ce s-a intamplat in marele debos din 1959, dar nimeni nu vrea sa vorbeasca. Chiar si dupa 50 de ani, asupra Raciulei sta nemiscata o liniste neagra si apasatoare de mormant, sfasiata cand si cand de sunetele taraganate ale unei balade ce vorbeste despre icoane si lacrimi ascutite de otel, despre hainele de sarbatoare ale mortii, in care s-au invesmantat cei vrednici, asteptand cuminti, la poarta manastirii, lumina mantuitoare a intruparii.
Foto: FLORENTIN POPA (4),
VASILE SOIMARU (4)