Biserica in sarbatoare

Horia Turcanu
La Gramesti, de Sfanta Maria Mica

Bisericuta imi apare in fata pe neasteptate, culcusita in pantecul rotund al magurii. Dincolo de ea, in sus, sunt padurea si muntii. E atat de mica, atat de frumoasa, atat de bine infipta in carnea de piatra a magurii, incat pare sa fie inmugurita din marele trup al pamantului, si nu cladita de maini omenesti. Raman o clipa lunga cu ochii la ea, admirand-o, inconjurand-o cu priviri. Soarele joaca printre frunze, pete de lumina arzatoare alearga pe acoperisul de sita, pe pridvorul sculptat cu modele din alte timpuri, strafulgerand in ferestrele minuscule, iar vantul subtiratic al diminetii ii mangaie rotunjimile. Eu si bisericuta aceasta ne privim in ochi o secunda. E superba, si ea parca stie acest lucru. Mai fac un pas, incet, pentru ca vraja sa nu se rupa, iar ea pare ca ma urmareste cu privirile ferestrutelor de culoarea lemnului batran. Imprejurul ei misuna femeile din satul valcean Gramesti, imbracate frumos si curat, undeva, in partea stanga arde un foc, iar deasupra focului sunt oale mari in care fierbe ceva cu miros imbietor. Barbatii, cu camasi deschise la culoare, cu palarii pe cap, stau pe iarba. Pasesc nevazut, ca si cum privirile bisericutei m-ar invalui intr-o mantie fermecata. Nimeni nu pare sa-l bage in seama pe strainul care sunt. Doar ea, frumoasa, stravechea, rotunda bisericuta fara turla pare sa fie atenta la mine, stiindu-se privita si admirata. Ma apropii incet de scara ce duce in pridvorul sculptat si tocmai atunci cand ating prima treapta, o voce de femeie care vine de undeva, de deasupra, destrama mantia tacerii cu care ma acoperisem: "Ii frumoasa, asa-i?". Ridic privirile si acolo, in pridvor, inconjurata de lemnul sculptat in arabescuri ca intr-o rama de tablou, sta o batrana cu ochii albastri, cu broboada pe cap, cu mainile sprijinite bland una de alta, privindu-ma cu un suras abia schitat. M-a vazut inca din clipa in care am urcat dealul, iar acum ma priveste, cu drag, asteptandu-ma.
"E foarte frumoasa", spun, "foarte frumoasa", apoi ma uit la marea inscriptie de deasupra usii, la clopotul vechi de sute de ani, la lemnul ce pare inca viu, pentru ca e cald, iar batrana, fara sa ma intrebe nici cine sunt, nici cum ma cheama, nici ce caut eu aici, printre oamenii acestia care se cunosc toti intre ei, ma ia de brat si-mi spune: "Hai, vina! Vina de te uita!". A simtit ezitarea mea de-a intra. E o forfota pretutindeni, ca intr-un musuroi de furnici, fiecare are ceva de facut. Sunt femei care aduc colive mari, impodobite cu bomboane colorate, colaci, oale cu mancare, lumanari aprinse, iar eu, un strain care a ajuns aici fara sa stie de ce. Usa deschisa a bisericutei e minuscula, impodobita cu scrijelituri in lemn, asa cum fac ciobanii, cu modele geometrice, cu soarele, cu serpentine ce seamana cu serpii. Toate acestea le vad intr-o secunda. Trebuie sa plec capul ca sa pot intra. Batrana cu ochii albastri ma impinge cu blandete inlauntrul minunatiei.
Nici o lumina electrica aprinsa, numai lumanari, pretutindeni. Icoane rosietice, extraordinare, stravechi, licaresc pe pereti precum jarul. Dimineata stralucitoare de vara a ramas afara, iar bisericuta radiaza in adancurile sale o lumina care nu este de pe lumea aceasta, dar care este si ea cuprinsa de forfota de femei care se misca de colo-colo, zorite de ceva nestiut. Raman stingher in mijlocul acestei forfote, dar batranica mea cu ochi albastri nu se lasa cu una cu doua. Se duce si ii spune ceva la ureche uneia dintre femei, aceasta se intoarce catre mine cu un zambet mare, se apropie hotarata, imi ia capul in maini si ma pupa zgomotos pe amandoi obrajii. "Bine-ai venit", zice. Toate femeile se intorc catre noi."Azi e Santa Marie Mica, Adormirea Maicii Domnului. Hramul bisericii noastre. Daca ajunsasi la noi, te primim cu drag in casa noastra." Pe urma se intoarse catre celelalte femei si, ca la un semnal, ele lasara pe masa colivele si lumanarile si se stransera toate imprejurul meu. Zece taranci m-au pupat pe obraji din toate puterile acolo, la intrarea in bisericuta minunata, iar mie mi-a batut tare inima, pentru ca a fost ca si cum dintr-o data, eu, un strain, m-as fi pomenit cu zece mame primindu-ma acasa, cu zece bunici luminoase imbratisandu-ma, ca si cum m-ar fi cunoscut dintotdeauna, ca si cum m-ar fi asteptat. Atat de deschise, atat de frumoase si luminoase, atat de...
Asa m-au primit pe mine oamenii din Gramesti, in ziua aceea de Santa Marie Mica, la sarbatoarea lor si a bisericii lor, intr-un fel pe care nu-l voi uita niciodata. Intr-un fel cum nu cred ca mai exista undeva in lume. Am fost fericit. Am simtit ca femeile acestea m-au primit cu adevarat, m-au acceptat ca si cum as fi fost baiatul lor, cu inimile deschise si surazatoare. Stinghereala mea s-a imprastiat ca un fum, ca si cum nici n-ar fi fost, ele s-au intors firesc la colivele lor, batranica mea cu ochii albastri a iesit din nou in pridvorul bisericutei, dand din cap multumita, iar eu am ramas inauntru, bucuros ca oamenii aceia ma primisera ca pe unul de-al lor, in familia satului, adunat pentru sarbatoare. Minunatia de bisericuta s-a deschis pentru mine intr-un fel pe care nici nu-l visasem. M-am preumblat in voie prin lumina care patrundea prin ferestrele mici, printre oameni si sfinti. Pareau la fel de vii, si unii, si altii, uniti intr-o singura lume, rotunda ca o inima. Icoanele, toate in tonuri rosietice si caramizii, aveau o claritate superba. Am trecut pe sub ele plutind. Am simtit sarbatoarea curgandu-mi prin vene, odata cu murmurul acestor femei. In dreptul unui Iisus pictat minunat am simtit pur si simplu dorinta sa ating cu mana icoana. In scaunele inalte din lemn sedeau batrane surazatoare, privindu-ma. Am atins inca o data icoana si ele au zambit, ca si cum ar fi stiut un secret nerostit. Poate ca si ele simtisera vreodata nevoia de a atinge icoanele, de a pipai textura lemnului vechi. Intelegeau ce se petrecea cu mine, felul in care priveam toate acestea, felul in care ma lasam imbatat de mirosurile de colaci fierbinti, de tamaie, de lemn stravechi, intr-un dans al simturilor atat de neobisnuit. Am zburat odata cu ingerii de pe portile imparatesti, m-am lasat tulburat de delicatetea inefabila a gestului cu care Maica Domnului atingea talpa micuta a Copilului sau, am simtit intensitatea arzatoare cu care Sfintii Constantin si Elena se priveau unul pe altul in ochi. Nu stiu cat timp omenesc am petrecut acolo, in pantecul bisericutei, fiind una cu oamenii aceia, o singura fiinta cuprinsa in causul ei de lemn vechi, poate cinci minute, poate o ora, poate o mie de ani. Am fost fericit, iar timpul acestei stari nu se poate masura cu ceasul.
"Din voia Tatalui, cu ajutorul si savarsirea Sfantului Duh, acest sfant hram dumnezeiesc s-a ridicat in slava si cinstea Adormirei Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu. Cu osteneala arhiepiscopului Mitropolit Chir Stefan s-a zidit de la temelie, pana s-a savarsit, in zilele lui Grigore Voievod, leat 1665." Aceasta este inscriptia scrijelita afara, in pridvorul bisericutei, cu litere slavone. Afara, deci, au trecut 350 de ani. Aici, inlauntru, nu exista timp si oamenii nu au varsta.
Tocmai cand imi spuneam toate acestea, murmurul femeilor din bisericuta a incetat. Pe usa minuscula a intrat un personaj destul de tanar, inalt, cu ochelari si camasa albastra, grabit, fara sa spuna o vorba. Mirosurile bune dinlauntru se subtiaza, zidurile din lemn se racesc, icoanele vii devin bucati de lemn pictat si-atat. Bisericuta devine o biserica la fel ca oricare alta. Omul trece ca vantul printre colive si lumanari, deschide usa altarului si dispare inauntru. "Trebuie sa fie preotul", imi spun. Stau intr-un colt. Nu mai sunt nimic, decat un strain, un jurnalist ratacit intr-o biserica. Vraja s-a rupt. Femeile sunt tacute, in asteptare. Omul iese grabit, cu patrafirul pus direct peste camasa albastra, traverseaza inapoi biserica pana in locul in care se afla colacii si colivele. Femeile tin lumanari in maini. Slujba dureaza trei minute. Apoi, fara un cuvant, se duce inapoi in altar, lasa patrafirul redevenind civil, si dispare in viteza asa cum a venit, in camasa lui albastra, cu ochi absenti in spatele ochelarilor. In coltul meu, nevazut, neauzit, abia respir. Luminoasele femei ale satului Gramesti, mamele mele, bunicile mele, trec printr-o clipa de confuzie, se privesc una pe cealalta pe deasupra colivelor, nestiind ce sa faca. Ele s-au trezit inainte de rasaritul soarelui, pentru marele praznic, pentru sarbatoarea bisericutei lor, au facut focul, au facut mancare, au pregatit toate acestea si acum... O secunda, norul cenusiu al dezamagirii si al tristetii sta suspendat deasupra sarbatorii.
"Amin!" Toate privirile se intorc spre femeia care a spus acest cuvant cu voce mare si clara. Este batranica din pridvor, cu ochi albastri, cea care m-a adus in biserica. Si in clipa in care ea spune cuvantul acesta magic, murmurul femeilor porneste din nou, din tacere, privirile icoanelor prind a licari, bisericuta se umple de mirosul de tamaie, de ceara topita si de paine abia facuta, timpul cosmic al praznicului isi lasa din nou aripa peste noi toti, unindu-ne intr-o singura fiinta. Jurnalistul din mine dispare. Redevin cel care respira odata cu ei. Ies in pridvor, ametit. De jur imprejurul bisericutei, jos, vad barbatii satului in camasi albe, tacuti, inca uimiti de cele petrecute, dar vad si cum murmurul femeilor dinlauntru se intinde in multime molipsitor, cuprinzand totul, ca un foc al bucuriei si al iertarii. "Lasa, e si el tanar, Doamne ajuta-l..." Asa spun femeile despre preot. L-au iertat deja.
Dintr-o data, imi dau seama ca fusesem singurul barbat din biserica, in afara de preot, iar acum ma aflam singurul barbat din pridvor, si toti oamenii aceia de jos, cu palariile pe cap, ma priveau ca pe un copil nazdravan, ratacit printre femeile satului. Flacara unui ras iute si subtire se intinde repede printre barbatii atosi de sub munte. Cand am coborat, unul dintre ei m-a luat dupa umeri zambind, mi-a pus un pahar de tuica in mana si mi-a zis: "Nepoate, lasa cele sfinte muierilor si hai sa ne veselim, ca-i sarbatoare mare!".
Ne-am asezat la mese lungi, din lemn, in fata unor farfurii, iar femeile au venit cu ceaune uriase si ne-au dat sa mancam varza de post si fasole si ceapa si paine mare si aurie. Am stat printre barbati si ei au venit toti sa inchine cu mine. Nimeni nu m-a intrebat vreun moment cum ma cheama, de unde sunt, la cine am venit, am fost oaspetele lor si toti au fost ca unul, primitori, surazatori, fericiti. Bisericuta ne-a privegheat in fiece clipa, rotunda si frumoasa, aparandu-ne de soare cu aripile umbrei sale. Le-am strans mainile noduroase de tarani munteni, m-am bucurat de chipurile lor senine si luminoase, m-am mirat de cat sunt de curati, de frumosi si... "de-ai mei". Mi-a placut felul in care femeile satului au trecut peste dezamagire, cu ingaduinta, cu blandete, mi-a placut felul direct si simplu in care barbatii m-au primit in mijlocul lor si mi-am spus ca poate toate acestea, felul lor de a fi, i-a facut pe romani sa ramana asa cum sunt, in ciuda a tot ceea ce a trecut peste ei. Oamenii din Gramesti, adunati in jurul bisericii lor, vechi de sute de ani, ca o singura fiinta cu picioarele infipte in piatra muntelui si cu inima in cer, aceasta este imaginea pe care am luat-o cu mine atunci cand am plecat, promitand ca ma voi intoarce.

________________________

"Valcea de sub munte", unde se afla comuna Costesti si satul Gramesti, este una dintre cele mai extraordinare zone de spiritualitate din Romania. Pe o suprafata restransa se afla manastirile Bistrita si Arnota, zece biserici istorice, capele, pesteri ce adapostesc schituri stravechi. La Bistrita se afla moastele Sf. Grigorie Decapolitul, despre a caror poveste ar merita scrisa o carte. La Arnota se afla mormantul lui Matei Basarab si fiecare biserica - Ovidenia, Peri, Ciorobesti - are cate o poveste tulburatoare. Este o zona de o frumusete neumbrita, in care traditia si istoria se pastreaza inca in arhitectura, dar mai ales in spiritul oamenilor. Sunt locuri in care, cu adevarat, supravietuieste Romania aceea profunda, careia ii apartinem cu toti, prin radacini.
(Fotografiile autorului)