Acasa la Stefan Iordache

Silvia Kerim
"Iubesc acest pamant, mai presus de orice"

- Text republicat la cererea cititorilor -

...Vorbele astea, "acasa la Stefan Iordache" - pot insemna o multime de lucruri: apartamentul cochet al actorului, aflat intr-un bloc cladit, probabil, in anii '30; Teatrul Nottara sau Teatrul Mic sau Teatrul National din Craiova sau studiourile de la Buftea sau un studio de imprimat "Teatru la microfon" sau... muzica usoara. "Acasa la el" mai poate insemna o scena pe care a jucat-o in mai toate orasele importante ale lumii, amplificand faima teatrului romanesc. "Acasa la Stefan Iordache" mai poate fi scris si cu majuscule - si-atunci acest "acasa" se cheama Romania. Dupa cum acasa la el mai inseamna si casuta de la tara, via de la tara, gradina de la tara...
...Ne aflam, asadar, in gradina de la tara. Verdele peluzei odihneste ochii obositi de soare sau de stresul de la Bucuresti. In fata unei "berici", discutia porneste tihnit, potrivita cu linistea absoluta care ne inconjoara.

Scamatoriu si imparat peste Dunare

- Iarba asta am tuns-o chiar ieri, zice Stefan. Iordache arata odihnit, e bronzat, imbracat in negru - cum stie el ca-i sta bine. Aerul de tara ii prieste. De parca s-ar afla intr-o perpetua vacanta, desi - dupa cum ii este felul - munceste si in concediu ca un rob... Iarba asta am tuns-o chiar ieri, mai zice o data Iordache, sorbind din tigara ca dintr-o bautura fina. Ce-i drept, m-a ajutat si nea Mitu si tot mi-a luat o zi intreaga, de pe la opt dimineata pan' spre seara... Dupa cum vezi, casa e mica, taraneasca. N-am modificat nimic la ea de cand am cumparat-o. Noua ni se pare mai frumoasa asa. Atat doar, ca am impartit o odaie mica in doua. Intr-una e bucataria, intr-alta e baia... Am tras si apa, ca sa avem tot ce ne trebuie... Prispa - adica veranda - e la fel... Doar gradina s-a tot schimbat. La inceput au fost pruni, am facut tuica... Da' i-am taiat, prunii astia, acum doua toamne. M-a durut sufletul dupa ei, da' se chircisera de tot. Si ei, si prunele. Au stat asa, taiati, culcati in sir ca niste morti, asteptand sa fie ingropati. I-a nins, apoi a dat gerul peste ei. In primavara, cand i-am vazut zacand asa, asteptand cuminti sa-i dau pe foc, mi-a venit sa plang. I-am dat pe foc, am curatat pamantul, am pus iarba... Si uite-asa, in fata noastra a aparut verdele asta care-ti fura ochii...

- De unde va vine iubirea asta pentru pamant? Respectul pentru pamant?

- De la bunici. Bunicii mei erau din Calafat. Calafatul, care-i in sudul Olteniei (aia-i Oltenia de baza - parerea mea!), zice Stefan Iordache tragand adanc din tigara cu filtru, dupa ce a sorbit usor din paharul cu vodca fara gheata inrosita cu un pic de bulion proaspat. Asadar, Calafatul era pe-atunci un fel de sat-oras... Bunicu' era o forta a naturii. Il chema Gheorghita Slavoiu. Bunic dupa mama. Da, era o forta a naturii. Cand se impotmolea carul plin de fan sau de porumb, el il salta cu umarul stang... Hat! in sus, o data si gata... Bondoc, cam scund, mirosea intotdeauna foarte placut a lapte. N-a fumat, n-a baut in viata lui. Manca numai carne. Daca ii puneai o rosie pe masa, o arunca cat colo. Muncea din zori si pana la ivirea stelelor. Cand venea la Bucuresti, bunicu' dadea buna ziua si-n tramvai. Se mira ca lumea nu-i raspunde. "Ce-or avea astia cu mine? De ce nu-mi raspund deloc?" Bunica-mea, Nastasia, era prima la camp. Mica, cracanata, nu stia o boaba de carte. Da' stia o groaza de povesti. Mai ales povesti cu sfinti. Seara, ne aduna pe toti la ogeac - asa se cheama la noi bucataria, ogeac - si ne dadea de mancare. Ea manca ce manca - facea mancare la test - o bunatate! - da' pe noi ne indopa! Mi-aduc aminte, pe vremea asta facea bulion. Mirosea pana la Dunare bulionul facut de ea. Dupa ce mancam - sau, uneori, chiar inainte de masa de seara - ne insira pe toti, pe mine, pe sor' mea, pe verii mei, Tantica si Cristi, si ne spala in copaie. Ne clabucea bine-bine, ne limpezea si pe urma ne aseza in paturi si se-apuca sa spuna povesti. Cu sfinti - cum ti-am mai spus. Lu' mam' mare ii placea ca eram tare nebunatic... Eram bogati pe-atunci, da' mie tot imi placea sa "fur" pepeni. Pepenii veneau de la malul Dunarii, se insirau in cate 10-15 carute. Ca s-o pun pe jar pe bunica Nastasia, faceam tot soiul de scamatorii. Pe la 7-8 ani, imi placea sa ma imbrac in femeie, cu rochii luate de pe la sor' mea, de pe la bunica-mea. Spre seara, ma imbracam in stafie, ma tupilam pe dupa un gard si, top!, saream in fata cuiva, asa infasurat in cearceaf alb, cu picioarele goale - ca asa umblam noi acolo mai toata vara: cu picioarele goale. Zbieram la om cum imi inchipuiam eu ca zbiara stafiile. Cate unu', mai slab de inger, cadea pe spate. Bunica-mea Nastasia zambea subtire si-mi soptea ca pe o taina: "Ma, Nica (stii, intr-o familie ca a noastra, baiatului cel mare ii zice Nica, Tica, Dada, la sora mai mare, Tata, la cumetre... in fine), Ma, Nica", zicea ea, "tu scamatoriu o sa te faci!". Si uite ca a avut un fel de dreptate. M-am facut scamatoriu, zambeste Iordache.
Numai ca zambetul asta nu e al unui barbat matur, constient de forta lui, nu e nici al unui mare actor, pe care critica internationala il asaza printre primii mari actori ai Europei. Zambetul asta, licarind in coltul ochilor mijiti prin fumul de tigara, e al baiatului zburdalnic care umbla in picioarele goale prin campia Olteniei.
"Sa stii ca cele mai frumoase amintiri ale mele", mai zice gazda, "nu tin de partea asta de cand sunt scamatoriu, ele tin de cand eram mic, de cand mi se parea ca imparatesc peste Dunare. La mal si in apa..."

- Inseamna ca inotati foarte bine.

- As, nu stiu sa inot. Ba chiar pot sa spun ca mi-e frica de apa... Stii ca la noi se inota cu troace... Troaca e o leguma - in alte locuri i se spune tigva - un fel de para uriasa, are un cap cam cat un dovleac mare, galben... Capul asta al ei te tine sus, deasupra apei. Asa ca noi, copiii, ne balaceam in Dunare - ce-i drept, mai la mal - de dimineata pana la asfintit. Ne ajutam cu troacele astea, bine legate pe spinare. Numai ca odata eu nu m-am legat ca lumea, sfoara s-a desfacut si m-am trezit in mijlocul apei... Noroc ca Dunarea era linistita. M-am dus la fund. Am vazut stalpi de soare in apa. Am incercat sa ma ridic o data, de doua ori - stii ca inecatul se ridica de trei ori la suprafata apei si dupa aia... adio! Unchiul Mitita m-a scos... Eram aproape mort. De-atunci mi-e frica de apa, mai zice Stefan Iordache, strivind mucul de tigara in scrumiera din ceramica taraneasca.

Cioban la oi

...Mihaela Tonitza, sotia lui Stefan Iordache, s-a retras doar la putine minute de la sosirea mea "in vizita de lucru". Nici n-am intrat bine in curte si m-a poftit sa trec pe langa casa, drept in gradina, si sa iau loc la masa taraneasca, ingusta, lunguiata, din lemn de brad, la care ne-am asezat - Stefan si cu mine - ca sa vorbim despre una, despre alta...

- Dar tuica stiti sa faceti, maestre?, intreb.

- Ohooo si inca cum! Prima data m-a dus la un cazan de tuica tata-mare. Aveam vreo 7 anisori... Ne-am dus in toiul noptii la unu' care avea curajul sa tina un cazan clandestin. Mi-a dat sa beau "frunte", adica prima tuica, aia care tocmai iese. Am adormit pe loc. "Fruntea" asta are vreo 90 de grade. Jumatate de pahar te doboara si daca esti om mare... Da, am fost si la cules de struguri de mic. N-a fost vacanta sa nu ma duc la Calafat. Mancam pepeni pana ne umflam, ne umpleam din cap pana in picioare cu zeama lor lipicioasa... Si iar ne inhata mam'mare Nastasia, ne baga la copaie de lemn - de lemn, noteaza, ca aia de fier frige! - si ne freca, ne sapunea, pana ne faceam rosii ca niste raci... Tare ne mai iubea! Nu ne dadea cine stie ce delicatese, da' gatea ca nimeni alta! Noua ne placea sa mancam si asa, pe apucate, branza cu paine, de exemplu. Bunicu' avea vreo 200 de oi. Facea o branza, o bunatate. Rosiile cresteau ca singure... Sa stii ca ma punea sa pazesc si oile... Nu-i treaba usoara, crede-ma. Tata-mare isi batea joc de mine, ma punea in fata oilor si-mi zicea de viezure; adica sa ma pazesc de viezure, ca viezurele - cand esti baiat - te ataca la fluturas. Tu mergi tantos, in capul turmei, si el - hat! - sare si-ti smulge fluturasul si te face de ras pe tot restul vietii. Adica - ce mai! - iti smulge putica! Iti dai seama ce puteam sa patesc?!
(Gazda mea rade, hatru, de parca l-ar vedea undeva, departe, dincolo de timp, pe Stefan cel mic inaltat in functia de cioban...) Intram pana in toamna cu pazitul oilor, le duceam printre palcuri de padure unde se mai odihneau nitel... Stii ca daca o gonesti intruna, daca nu o lasi sa rumege in tihna, oaia nu-ti da lapte. Invatasem sa le si mulg... Uite, vezi, degetul asta mic ma durea uneori, seara mai ales, de la atata muls.

O meserie de mana cu Dumnezeu

- Cum ati ajuns in Bucuresti, in Rahova, domnule Stefan Iordache?

- Tata a venit la Bucuresti cand avea vreo 14 ani. Era orfan, taticul lui fiind taiat de plug. Da, taiat. Adica el ara, s-a opintit, calul s-a opintit si el, tata-mare a cazut in fata plugului si plugul l-a taiat in doua... Dupa ce-a venit la Bucuresti, tata s-a apucat sa invete croitorie. Si croitor a ramas. Baiat frumos, nu prea inalt, dar bine legat, avea parul rosu ca bulionul din vodca asta a mea. Si Traian Iordache s-a insurat cu mama, "prin parinti". Adica, stii: uite, eu am un baiat; uite, eu am o fata... Asta s-a intamplat in 1937... Inseamna ca au 60 de ani de casnicie! Multi inainte! In Rahova, a venit peste mine o alta lume, o lume saraca, altfel colorata, cu farmecul ei mai ascuns si cu legile ei mai aspre. Locuiam pe strada Caporal Ilina... Stateam cu chirie intr-o casa-vagon. Proprietari erau coana Safta si domnu' Ion. Odata, domnu' Ion a venit acasa cu un Buick negru si a plecat la iuteala, aruncandu-se pe scara masinii cu un pistol in mana... De-atunci mi se trage un cosmar care-mi revine cand sunt foarte obosit sau foarte stresat. Vad, in toiul noptii, o inima uriasa, arzand cu valvatai mari intr-o carcasa de masina. O carcasa ca de Buick. Mai nou, dupa un astfel de cosmar, cand ma trezesc si dau cu ochii de "ele", ma linistesc...
"Ele" sunt trei pisici. In ordinea sosirii in universul Iordache, ele sunt: Chichirichi, Timofte - doi motani tarcati, alb cu negru si - ultima salvata de la moarte prin abandon - Cascarache, negru ca un drac mic, vioi, cu ochi verzi, oblici. Despre Cascarache se banuieste ca ar fi fetita. Deocamdata nici un semn precis nu s-a aratat. Pisicile stau tolanite - lipite una de alta - in iarba moale. Auzindu-se strigate, ele deschid ochii, apoi, rasfatate de soare, se rasucesc, ca la comanda, pe partea cealalta, ramanand tot lipite. Parca si zambesc in somn, cu ochii inchisi si oblici, constiente ca Dumnezeu le-a daruit cu o viata fericita...

- Domnule Stefan Iordache, sunteti constient de valoarea dumneavoastra, de impactul pe care-l aveti asupra publicului de oriunde?

- E o meserie in care nu se poate atinge niciodata perfectiunea. Nu strica, insa, sa incerci...

- Nu v-a batut niciodata gandul sa "ramaneti" in Occident?

- Mi-a trecut o singura data prin cap gandul asta. Aveam 27 de ani, eram la Nancy cu "Viziuni flamande". Dupa trei zile m-a apucat insa dorul de casa. Muream sa stiu ce mai fac prietenii mei de la "Gradinita" - carciuma mea preferata. Ce mai fac ai mei acasa? N-as fi putut trai niciodata in Occident. De ce? Pentru ca imi place sa ma bucur si sa sufar la mine acasa. Iubesc acest pamant mai presus de orice.

- Si casnicia? Ce parere aveti despre casnicie?

- In afara casniciei eu as fi fost un om mort. Nevasta-mea, Mihaela, e o fiinta extraordinara. A intuit ce-mi trebuie mie si mi-a cladit un cuib care ma apara de toate relele lumii. Mihaela ma fereste de cele mai mici griji. Eu nu cumpar nici macar o paine... Meseria asta nu se poate face fara un elementar confort. Te absoarbe total. De la o alta fiinta extraordinara, colega mea de teatru, Migry Avram Nicolau, am invatat ce inseamna disciplina - obligatorie! - in teatru. Si munca fara preget! O respect pentru lectia asta si-i raman dator. Culmea e ca firea mea de om care nu suporta nici un fel de lant s-a inscris perfect in institutia numita casnicie, in institutia numita teatru - ambele la fel de acaparatoare...

- Ce sfat le-ati da tinerilor care aspira sa faca teatru? Sau sa faca film?

- Le-as da un singur sfat: sa-si ia treaba in serios. Arta e ceva sfant. Nu poti calca in biserica cu picioarele pline de noroi.

- Daca ar fi sa va reprosati ceva... ce v-ati reprosa?

- Ca n-am fost mai atent la prostie. La prostia mea si a altora. A celor care ma inconjoara.

- Si pentru ce anume va felicitati?

- Ma felicit ca fac meseria asta care merge mana in mana cu Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu e, nici teatru nu e...
Dupa vorba asta - Dumnezeu - ne ridicam de la masa taraneasca. Pisicile au plecat de langa noi neauzite. S-au dus sa motaie, probabil, pe pernele din casa. Mihaela, sotia lui Stefan Iordache, a iesit pana in poarta sa ma conduca la masina. El a ramas in curte, langa casa. De dincolo de gard, din mijlocul gradinii, imi face semn de la revedere. Dar nu se uita la mine. Privirea lui bate departe si vine de departe, de pe insula lui. Un alt fel de Acasa. O insula pe care doar el o stie, nevazuta, o insula pe care Dumnezeu i-a daruit-o anume pentru ca nimeni, niciodata, sa nu poata patrunde taina artei Lui...
_________________

Stiu sigur ca pe cititorii nostri i-a mirat faptul ca la moartea lui Stefan Iordache n-am scris nimic.
N-am scris pentru ca n-am putut. Nu am putut pentru ca moartea lui neasteptata m-a lovit ca un fulger care te arde cumplit si te intepeneste.
Odata cu moartea lui Stefan Iordache a murit si o parte din norocul meu. Norocul de a fi intalnit inca din tinerete si de a fi iubit inca de-atunci, un om caruia Dumnezeu i-a asezat pe crestet coroana nevazuta, dar cu atat mai pretioasa, a unui har regesc. Un har cu care sa bucure - la bine si la rau - inima oamenilor obisnuiti.
Draga Stefan, ti-ai purtat coroana cu o modestie neverosimila, ne-ai iubit pe noi, oamenii marunti, c-o dragoste fierbinte, ai iubit Viata, Cantul si Vinul bun. Ti-ai iubit sotia, casuta de la Gruiu si pisicile. Ai semanat cu noi prin fiinta si firea ta omeneasca si prin zambetul tau hatru! Dar ai fost mult deasupra noastra si ne-ai lasat sa te iubim dintotdeauna. Te iubim si acum, cand ai plecat - pentru un timp - dintre noi.

Foto: Mediafax (3); Agerpres (3)