Multi scriitori proveniti din emigranti la prima sau a doua generatie au adus literaturii britanice contemporane o tematica noua, un suflu proaspat si s-au impus ca superstaruri pe piata mondiala de carte. Exemple am berechet, de la indienii V. S. Naipaul (Premiul Nobel 2001) si Salman Rushdie, japonezul Kazuo Ishiguro (Booker Prize pentru "Ramasitele zilei") si pakistaneza absolventa de Oxford Monica Ali, la tanara anglo-jamaicana multipremiata Zadie Smith (cu totii tradusi la noi). Ce au in comun acesti scriitori atat de diferiti in originalitatea lor este faptul ca, cel putin in cartile de inceput, dau forma epica acelorasi obsesii: cautare a identitatii, dezradacinare, exil, metisaj, fascinatia pentru o cultura ce ii atrage si ii respinge in acelasi timp.
N-a facut exceptie de la aceasta arie tematica nici scriitorul pe care vi-l recomand azi. Nascut in Anglia in 1954 dintr-o casatorie "mixta" - mama englezoaica si tata pakistanez, a studiat filosofia la Londra si si-a inceput cariera cu piese de teatru si scenarii de film (a fost chiar nominalizat la un Oscar pentru scenariul filmului "My Beautiful Laundrette", realizat de Stephen Frears). In roman a debutat in 1990 cu "Buddha din suburbie" (tradusa tot la Humanitas, anul trecut), o minunatie de carte, plina de verva, spirit virulent, tandrete si cu o vana fabulatorie riguroasa, in jurul temei identitatii si a melting-pot-ului cultural de la periferiile Londrei. Premiat si adaptat intr-un serial BBC, romanul picaresc despre peripetiile unui adolescent indiano-englez a fost tradus in 25 de limbi si l-a facut celebru pe Hanif Kureishi. Care - ca si stralucitul Ishiguro - nu s-a cantonat in tematica originii etnice si, incepand de la sfarsitul anilor '90, si-a largit universul romanesc, abordand o paleta universala de subiecte si un ton mai bland, mai intim. (Una din cartile lui, intitulata chiar "Intimitate" - tradusa la noi in 2003, a fost ecranizata de Patrice Chereau si filmul a primit Ursul de Aur la Berlin). Trebuie sa va spun ca toate romanele lui Kureishi pastreaza din experienta de bun scenarist abilitatea desfasurarii cinematografice a tramei, cu implicarea emotionala a cititorului si intr-un ritm care te tine atent. Asa se intampla si cu "Darul lui Gabriel", o istorie dulce-amaruie cu happy-end, numai buna sa unga pe suflet publicul satul de violenta, bestialitatile si ticalosiile de care fac abuz jurnalele televizate. Kureishi povesteste din unghi optimist pataniile lui Gabriel, un baiat de 15 ani care se maturizeaza si isi descopera talentele artistice invatand din esecul parintilor lui. Acestia apartin generatiei hippie - sex, drog and rock'n-roll - si au ramas intr-un fel imaturi, cu nostalgia libertatii de odinioara, intrata in contradictie cu obligatiile de adulti familisti. Tatal, Rex, a fost chitarist intr-o trupa rock faimoasa in anii '70, al carei solist, Lester Jones (personaj copiat dupa David Bowie) e inca un idol, e un ratat care nu vrea sa munceasca si leneveste toata ziua. Drept care mama, satula de saracie si de confectionarea unor costume de scena cu care isi intretine familia, il alunga din camin, isi ia o slujba de chelnerita si incearca sa se mai bucure de viata in felul ei. Raporturile lui Gabriel cu acest tata boem, traznit, cazut in depresie, alcoolism si mizerie sunt prinse in secvente de un realism poetic, adesea emotionant, cu gestica si replici memorabile, amintind uneori de satira sociala acerba din romanul de debut, dar si de alte teme predilecte ale lui Kureishi: dilema intre libertate si apartenenta, relatia paterna, creativitatea artistica si bucuriile ei, caldura daruita si primita de la semeni. Gabriel reuseste in cele din urma sa-i redea tatalui un scop in viata si demnitatea pierduta, ba chiar sa-l readuca in caminul conjugal, de-a lungul acestor tribulatii descoperindu-si el insusi vocatia de pictor si cineast. "Darul lui Gabriel" e o carte placuta, care inculca neostentativ o morala pe gustul oamenilor cumsecade. Va las sa o descoperiti.