Mister Caffe

Intamplarea s-a petrecut demult.



Veneam de la bunici pe la inceputul lui septembrie, dupa o vacanta de vis. La Pitesti, am coborat sa schimb trenul. Pe peron, am vazut un catel de 5-6 luni. Indata ce m-a zarit, s-a oprit brusc si a inceput sa-si lase capul cand pe o parte cand pe alta, de parca incerca sa ma recunoasca. Ne mai vazusem candva? Un sentiment ciudat ma incerca si pe mine. Parca ne stiam de mult si, dupa o indelungata vreme, ne revedeam, iata, pe neasteptate.
Incerc un dialog: "Ce faci, ma?". Catelul latra de doua ori scurt si porneste o goana in jurul meu. Ma amuz si ma ghemuiesc in cercul descris de patrupedul care parea ca nu se mai opreste... Ii ofer unsandwich, din cele doua pe care le aveam pentru drum. Mananca cu o pofta nebuna, balansandu-si napraznic coada si privindu-ma la fiecare inghititura. Dau sa plec, el dupa mine. Ma incercau doua sentimente: unul, multumirea ca-i dadusem ceva de mancare, iar celalalt, o strangere de inima, ca ne vom desparti. Ce sa fac cu el intr-un oras strain? Mai aveam ceva timp pana la plecarea trenului, asa incat trec in spatele garii. Catelul labaia drumul pe langa mine, spunandu-mi cu o privire sfasietoare: "Nu ma lasa, vreau cu tine". Ochii vorbesc mai puternic decat gura! Vis-a-vis, o curelarie. Pe vremea aceea nu erau magazine pentru animale. Intru, cumpar o zgarda, scot o sfoara din bagaj si il legitimez ca fiind al meu. Ancorat de mine (imi asumasem raspunderea) paseam amandoi voiosi spre linia 1. In compartiment, il bag sub canapea si-i fac semn cu degetul sa fie cuminte. A inteles, a stat linistit, ba a si dormit. Era un catel maron inchis, parca scos din cafeaua cu lapte. L-am botezat Caffe!, iar la coborarea din tren, am facut pe din doua sandwich-ul care-mi ramasese. Doar facusem botezul! Acasa, bucurie mare. Parintilor mei le-a placut de el, motanul Bimbasa l-a acceptat imediat, porumbeii aterizau uneori pe cotetul lui, iar eu am scris cu litere albe, conturate cu maron pe frontispiciul cotetului: "Mister Caffe"!
N-a muscat niciodata, in schimb isi pornea soneria din coardele vocale, de cate ori la poarta batea cineva. Cand postasul intra in curte, se retragea latrand in spatele unei tufe de liliac. Tacea cand intrusul parasea curtea. Ne iubea pe toti, total si egal. Ne conducea pe fiecare de la poarta in casa si prin curte, pe la treburi. O data, o creanga semi-rupta atarna dintr-un pom. Am vrut sa o trag in jos. Caffe a inceput sa latre tare, tata a iesit din casa si mi-a facut observatie ca putea sa cada pe mine. L-am mangaiat pe Caffe si el a inteles ca l-am iertat si m-a impuns a joaca. Ne-am iubit reciproc. Ne-om fi cunoscut candva?... Parea o veche legatura. Multi ani ne-a slujit cu intelepciune si devotament. Eu il mai iubesc si astazi, cu toate ca timpul ne-a despartit pentru totdeauna.
CONSTANTIN NICOLESCU - Ploiesti

Copacul inviat

Citesc cu deosebita bucurie despre minunile pe care Bunul Dumnezeu le face prin credinta oamenilor. Am sa va spun si eu o mica intamplare care mi-a marcat viata. Dumnezeu si-a facut mare mila cu mine, pacatosul, si mi-a spus ceva prin aceasta minune.
Era in 2005. Sotia mea lucra ca administrator in centrul orasului, la niste cladiri imense, apartamente proprietate, oameni bogati. Intr-o buna zi de inceput de toamna, aduce acasa un copacel uscat. Cineva il pusese langa containerul cu gunoi. Era in ghiveci. Frunzele incanu cazusera toate, insa cum le atingeai putin cadeau. Sotia mea si cu mine, ca de altfel si copiii, eram curiosi daca pomisorul este chiar mort. Am intrebat un specialist in plante. Acesta mi-a spus sa rup mai multe ramuri din diferite parti ale lui. Daca toate ramurile se rup cu zgomot, atunci fara nici o indoiala ca este mort. Asa am si facut. Din nefericire, ramurile s-au frant ca niste surcele. Am incercat si am rupt si ramuri mai mari si ramuri mai mici, de peste tot, si acelasi rezultat: copacul era mort. In acea clipa, nu stiu cum, numai Dumnezeu stie, mi-a fost atat de mare mila pentru el, incat m-am rugat lui Dumnezeu sa-l ajute. Nu a fost o rugaciune cu cuvinte. A fost un simtamant adanc, de mila si incredere in Dumnezeu, ca poate sa-l ajute. A fost o rugaciune de 2-3 secunde, nu mai mult. In dimineata zilei urmatoare, am fost cu totii uimiti de ceea ce vedeam: copacul avea frunze verzi! Va trimit poza pe care am facut-o atunci. Mare este puterea lui Dumnezeu! Iar eu m-am gandit ca, uite, netrebnic si pacatos cum sunt, ar fi trebuit sa ma fi rugat mai bine pentru un suflet de om...
Bunul Dumnezeu sa va dea mantuire! Amin!
MIRCEA SUTA