SELECTIA FORMULA AS

Adriana Bittel
Filip Florian, "Zilele regelui", roman, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40) 270 pag.

Se spune ca pentru un romancier hotaratoare e a doua carte. Dupa un debut oricat de promitator, ea e cea care confirma, care transforma un autor in scriitor. Al doilea roman e un fel de examen de treapta in construirea unei "opere", cu atat mai greu cu cat laudele debutului au fost mai mari. Fie ca nu mai au ce spune, fie ca procesiunea asteptarilor e prea mare in trena succesului initial, fie ca se angajeaza pe un drum mai profitabil material si social, unii debutanti remarcabili se pierd ca scriitori. Filip Florian e un exemplu de romancier care-si confirma succesul exceptional al debutului cu "Degete mici" din 2005 (care a primit cele mai importante premii literare de la noi, a avut deja doua editii, a fost tradus in Ungaria, Polonia, Germania, la edituri mari, si la anul va aparea in SUA) cu noul roman pe care va indemn azi sa-l cititi. De fapt nu e a doua, ci a treia carte pe care-si pune numele: in 2006 a mai publicat, impreuna cu fratele lui mai mic, Matei, un volum incantator, "Baiuteii", dar cred ca abia cu "Zilele regelui" isi trece examenul de treapta, fiindca al doilea nici nu-i apartinea in totalitate si era un gen hibrid, inclinand balanta spre memorialistica in evocarea copilariei la bloc, in cartierul bucurestean Drumul Taberei din anii '80. Romanul "Zilele regelui" demonstreaza ca talentul lui Filip Florian n-a fost supralicitat, ca e un scriitor de vocatie si cursa lunga, care poate crea lumi epice diverse si isi poate transporta cititorul, sub hipnoza frazelor orchestrate cu inspiratie si migala, in atmosfera unor timpuri "sterse din calendar", devenite istorie. Regele din titlu este Carol I, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen, iar "zilele" se succed in 15 ani, de la venirea lui in tara, in 1866, pana la incoronarea din 1881. Totusi nu primul nostru rege e personajul principal al romanului, ci un neamt fictiv, tanarul dentist berlinez Joseph Strauss, chemat si ramas la Bucuresti pentru a trata suferintele stomatologice ale compatriotului regal. Romanul incepe cu urmarirea calatoriilor - separate si tainice - ale celor doi germani, proaspatul monarh al Romaniei si dentistul lui marcat de o tragedie familiala, prin Europa in razboi, de la Berlin pana in capitala necunoscutei tari valahe. Joseph Strauss e insotit la drum si pe tot parcursul "zilelor" de motanul lui, Siegfried (ruda buna cu Murr al lui E.T.A. Hoffmann, cu Behemoth al lui Bulgakov, si cu motanul Theopomp din "Sara" lui Agopian"), care scrie cu ghearele pe mobile poeme pisicesti grandilocvente. Bucurestii de la 1866, vazuti pentru prima oara prin ochii acestor straini ce se vor impamanteni, cu norii de praf, gunoaiele si porcii balacindu-se in noroi sub geamurile modestei case care era palatul regal, sunt la randul lor un personaj, nu doar un decor, evoluand prin zile si anotimpuri. Instalat pe ulita Lipscanilor, unde isi deschide un cabinet, Herr Strauss se imprieteneste cu alti meseriasi de pe cosmopolita strada comerciala - frizerul Otto Huer, brutarul Peter Bykow, apoi cu bucatarul Calistrache, in timp ce-l insoteste pe Carol, tocmai atunci prada durerilor de dinti, intr-un important voiaj diplomatic la Istanbul, la sultanul Abdul Aziz, de la care trebuia sa primeasca firmanul de numire. Fiindca dentistul ii alina suferinta cu un drog puternic, tanarul principe euforizat incalca toate prevederile protocolului intr-o scena comica (mai tarziu, purtarea lui aberanta va fi elogiata ca un act de curaj patriotic in fata suzeranitatii turcesti). Sunt multe povesti legate telescopic in roman, intre care si cea de dragoste a dentistului cu sarboaica Elena Ducovici - guvernanta in casa unui baron inrudit cu spita regala a Serbiei - care ii devine sotie, sau cea a unui copil din flori al lui Carol cu o prostituata oarba, fiu despre care regele, casatorit cu Elisabeta si in doliu dupa unica lor copila, nu va avea cunostinta. Pe scheletul de fapte istoric documentate, Filip Florian pune carnea fictionala armonios modelata, atent la tot ce-i poate da viata, dintr-un atunci si acolo resuscitat cu arta. Scriitura superba e marcata (uneori pana la pastisa) de stilul unic al lui Stefan Agopian, pentru care autorul "Zilelor regelui" si-a exprimat public si repetat admiratia. De la Agopian preia nu doar volutele frazei ample, predilectia pentru enumerari, pentru nuantele subtile ale luminii si savorilor, pentru scene de voluptati carnale, ci si accentele onirice, absurde sau ironice. Faptul de a-si cizela "materia" dupa un model admirat nu-l impiedica pe Filip Florian sa fie, cu acest al doilea roman, un scriitor cum nu-s multi azi la noi si caruia sper sa i se recunoasca valoarea si prin strainataturi (am citit destui autori occidentali cu faima care nu-i ajung nici la degetul mic).