Liuba

In toamna asta am trait o intamplare miraculoasa: o intalnire de gradul III cu o vulpe! Poate ca astfel, Dumnezeul vulpitelor a vrut sa-mi arate si mie un ciob din raiul lor pamantesc nestiut...



Am facut "cunostinta" la mare, la 2 Mai. Cand am ajuns eu acolo, vremea plajei trecuse de mult, dar ma simteam mai bine asa, stapan peste mare si peste satucul pustiu. Intr-o zi, m-am hotarat sa fac o plimbare la cherhanaua care e ascunsa intr-un golf linistit. Soarele apunea, era un amurg rar de toamna, asa cum numai marea iti poate darui: razele pareau ca "ciupesc" valurile, topindu-le in irizatii de jar stins. Si cum ma plimbam pe digul golas, am vazut la un moment dat un catel roscat. Statea incovrigat pe promontoriul pietros care inchide golful. La inceput, nu prea i-am dat importanta, caci ma furase joaca pescarusilor care roboteau prinapa. Dar dupa un timp, cand m-am uitat iar la catelul care se sorea linistit in lumina amurgului, mi s-a parut ca avea botul prea alungit... un bot ca de vulpe. "Ba e chiar vulpe!", mi-am zis. "Dar cum de sta asa tacticoasa si nonsalanta pe malul marii?!". Eram la vreo 15 de metri de animalul bland si incovrigat, dar tot nu-mi credeam ochilor. M-am gandit sa scot un zgomot si mi-am facut mobilul sa sune, dar vulpita nici nu se sinchisea! Atunci am prins curaj si coborand incetisor pe stancile digului, am inceput sa ma apropii. Eram inca indoit. "Daca-i vulpe, o fi bolnava, de nu reactioneaza in nici un chip?", ma intrebam. Animalul m-a lasat sa ajung pana la un metru de el, s-a ridicat usurel in patru labe, parca dinadins ca sa-l pot admira (si era o frumusete de vulpe!) dar nu s-a speriat, n-a fugit nici atunci, nici mai tarziu, dupa ce ne-am imprietenit! Nu stiam ce sa fac, asa eram de emotionat. I-am vorbit si vorba mea n-a speriat-o, ba parca a inceput sa se alinte mai tare. Imi parea rau ca nu-mi luasem aparatul de fotografiat, mai ales ca dupa ce m-a lasat s-o admir vreo jumatate de ora pe indelete vulpita a inceput sa execute niste giumbuslucuri incredibile!Mai intai a gasit printre pietre un papuc abandonat, pe care l-a luat in gura si a inceput sa mi-l aduca, sa-i dea drumul din gura si sa-l aduca iar!... (la fel ca si cockerul meu, cand intru in casa). Dupa care, roscovana a luat in gura o sticla mare si goala de plastic si a inceput s-o smotoceasca si s-o arunce la picioarele mele... Am inteles: micul animal voia sa se joace, asa ca am luat sticla si am aruncat-o cat de departe am putut. Vulpea alerga dupa sticla, o prindea si... retur! Parea ca nu se mai satura! Din pacate, venise seara si aproape ca nu mai vedeam nimic in jur.
A doua zi, m-am dus dis de dimineata la cherhana. I-am gasit acumsi pe pescarii lipoveni. I-am intrebat imediat de vulpita. "S-a aciuat in golf, inca din primavara. Era un puiandru atunci. Si nici ca mai pleaca! Are o vizuina sub stanci, unde se ascunde de caini" - mi-a spus atamanul pescarilor. Vazand-o blanda si dragastoasa, lipovenii au inceput sa indoape vulpea cu peste si au botezat-o Liuba. Chiar de a doua zi, orfana care-si gasise parinti a invatat repede sa astepte barcile cand vin de pe mare, ca sa-si primeasca pestele direct din mana pescarilor!...
L-am lasat pe ataman si am fugit la vulpita. Liuba ma astepta cuminte la locul ei. Imi luasem aparatul foto cu mine si parca ghicindu-mi intentia, a stat la pozat rabdatoare si experta, ca un topmodel. La sfarsitul vacantei, m-am despartit greu de Liuba. Ea mi-a aratat ca vulpitele se poarta la fel ca femeile: daca stii cum sa le iei, preiau ele apoi initiativa apropierii.
Fotografiile autorului