L-am cautat pe Sfantul Nicodim in Prilepul Macedoniei (locul lui de nastere), dar nu l-am gasit. Nici un vlah "machedon" nu stia ca monahismul romanesc are un an de inceput (1360) si un nume (Nicodim de la Tismana); ca pentru noi, Cuviosul Nicodim e un al doilea Apostol - duhovnicul luminat care l-a invatat sa scrie si sa citeasca europeneste pe Mircea cel Batran, asa cum sta zugravit intr-o fresca plina de culori la Izvorul Muresului. Vlahii Macedoniei nu ne cunosc prea bine, cum nu se cunosc nici pe sine. Degeaba am insistat sa aflu povesti sau franturi din biografia lui Nicodim. Cuviosul plecase demult din Prilep, pentru a pasi in chip miraculos pe apa Dunarii, tocmai spre Vodita si Tismana Gorjului, luand parca cu sine tot ce putea sa aminteasca fratilor sai aromani de anii petrecuti pe malurile lacului Ohrid - "Marea vlahilor" din Balcani. Retras smerit din calea idolatriei lumesti, spre capatul vietii i-a dat porunca in vis egumenului manastirii Tismana ca moastele lui sa fie duse si ingropate intr-un loc adanc si nestiut de nimeni, iar obstea sa pastreze pentru sine doar degetul de la mana dreapta (mana inchinarii si a binecuvantarii), spre mangaierea lor si a credinciosilor de pretutideni.
Un gand vechi si statornic m-a indemnat sa-l caut pe Cuviosul Nicodim printre casnicii lui, dar, asa cum spune textul Scripturii, cand aminteste ca nimeni nu e profet in tara lui, nu l-am aflat nicaieri. Nu i-am gasit chipul refugiat intr-o icoana cat de mica si nu am auzit nimic din miracolele savarsite de el (trecerea Dunarii in zbor, pe deasupra apei, sau vindecarea de epilepsie a fiicei lui Sigismund, care l-a facut pe regele Ungariei sa se boteze si sa se intoarca la dreapta credinta ortodoxa). La Prilep, Bitola, Ohrid sau Moscopole, l-am pierdut cumva pe Nicodim, dar am gasit ceva mai de pret. L-am gasit pe Cristolu (Hristos) aromanilor, neam crucificat, haituit si tragic, alungat de peste tot pentru credinta ortodoxa, pentru bogatia si teribila lui mandrie de a ramane ceea ce a fost inca de la inceputurile crestinismului - neam de pastori si oameni liberi, care, inca de la nastere, isi insemnau fetele pe frunte cu crucea farserota, pentru a nu fi cumva rapite de turci si duse la Haremul de la Stambul. Prigoana si marele masacru de la Moscopole, din Albania, au umplut cerurile cu aromani - martiri si sfinti deopotriva: Zlata, Naum, Clement, Dimitrie, Atanasie sau Cuvioasa Parascheva, cea pe care azi o cinstim cu mare fala si dragoste la Iasi, fara a sti ceva de neamul ei vlah, din care se trage.
Cu totii ar trebui sa cercetam mai atent trecutul si sa ajungem macar o data la locul romanitatii noastre primare - in Macedonia, la rudele noastre cele departate. Grabiti, neatenti sau prinsi cu alte treburi, i-am uitat prea repede, daca vom fi stiut vreodata cu adevarat de existenta lor. Vlahii, in schimb, ne-au cautat, aducand cu ei daruri din cele mai sfinte: Nicodim de la Tismana, Antonie de la Iezeru, Iosif de la Partos, Cuvioasa Parascheva, Dimitrie Basarabov. Din toata stramtoarea si saracia lor, "machedonii" ne-au dat spre pastrare tot ce aveau ei mai de pret: rugaciunea pazitorilor cei mai indaratnici ai dreptei credinte - cuviosii calugari aromani.
"Cristolu su ierte"
Patina medievala a strazilor din Ohrid si casele de piatra iti amintesc ceea ce deja stiai - ca aromanii sunt teribil de bogati, ca au turme cu mii si mii de oi, paftale grele de argint si salbe imense de aur, dar nu vor sa se laude cu avutia lor niciodata. Fala e pentru altii, pentru cei naivi si fara minte. Jefuiti si alungati din casele lor in mai multe randuri, vlahii machedoni tin ceea ce au mai de pret in ascuns - turmele in varf de munte, aurul in oale de lut afumate de untura. Chiar daca vremurile de bejenie au trecut, vlahii s-au obisnuit sa traiasca mai cu fereala. Asta se vede in portul lor sobru, in frumusetea femeilor tainuite de un batic legat strans intr-o parte, in arhitectura caselor si a bisericilor coborate doi-trei metri sub pamant, ca nu cumva sa se inalte mai sus decat minaretele musulmane din preajma.
Din strada, nu observi mare lucru - un gard inalt si o turla scunda, ca un tumul dacic. Trebuie sa te opresti si sa intri, pasind atent si negrabit, in varful picioarelor, sa nu tulburi cu nimic tihna locului. In cartierul Vlascamala din Ohrid, singura biserica vlaheasca a orasului apare sfioasa si rasfranta cumva asupra ei insisi, ca o batrana ingenuncheata smerit in fata icoanei Maicii Domnului. Acoperita de nuci si castani domestici, nu-i vezi decat intrarea temeluita in blana de stejar si chenar ornat cu flori discrete de gresie, de piatra lisa si lucitoare de rau. Comoara e in adanc, in semiobscuritatea altarului, acolo unde stau ascunse la vedere icoane vlahesti, vechi de sute de ani - chipuri neclintite si darze de sfinti luptatori, deosebiti intre ei doar de vesminte si de numele fiecaruia, insemnat in cea mai curata rostire romaneasca: Samtul Dimitrie, Sfant Stefan - intaiul martir, alaturi de Milostivul Haralambie sau Intemergatoarea noastra (Maica Domnului).
Privesti indelung si compari. Le admiri sau le cantaresti forta, te preumbli cu multa luare aminte si te inchini la fiecare icoana, in timp ce insotitorul tau, preftul Valentin Tascovschi, lamureste, explica, iti deschide soptit ochii mintii. Sunt multe lucruri ascunse, unice si uimitoare in bisericile vlahesti, pe care nu le-ai fi observat niciodata de unul singur: Sfantul Gheorghe cu fustanela ciobaneasca sau o teribila Maica a Domnului insarcinata, cu Pruncul in pantece - lucruri simple si uimitoare ca vorbirea machedonilor pacurari, cu limba lor plina de alinturi vocale si isonuri cronicaresti: Stavinirea (Sf. Vineri), Mama lui Cristolu (Maica Domnului), Miloasa Petca (Sf. Parascheva). Pentru vlahi, numirile sfintilor sunt aidoma cu ordinea si simplitatea vietii lor de oieri insingurati. Asa cum barbatii stau in biserica aparte de femei si copii, cum turmele nu se amesteca niciodata la imas sau cum bunicii se deosebesc dupa parinti (maia pentru bunica de pe mama si dada pentru buna de pe tata) si Cuviosii din icoane se separa dupa particula de inceput: Sta pentru sfinte ("Sa te ajute Stamaria") si Aiu pentru sfinti ("Aiunicola sa hie cu tine").
Ca orice vlah obisnuit cu tacerea si izolarea muntelui, pretul Valentin nu vorbeste mult. Nu se grabeste sa raspunda la intrebari si nici nu se pierde cu firea cand insisti pe ceva anume. Spune ce are de spus, direct si fara alte ezitari sentimentale, multumindu-se doar sa constate: "Escu arman. (Sunt aroman.) Escu crestin al lui Cristolu. (Sunt crestin al lui Cristos.)". Se schimba brusc, tresare, ofteaza, si o roua de lacrimi ii apare intre gene, doar cand vine vorba despre anii copilariei si despre bunici. Repeta de mai multe ori, nostalgic, "Paplu mleu" si amintirile incep sa apara ca intr-un film tacut, in alb si negru, haotic si intens, fara o actiune anume. Imagini doar - imagini, umbre si franturi cu doi batrani senini si nemiscati ca intr-o icoana. Paplu, sprijinit in boata lui ciobaneasca - celebrul "carlig" aromanesc, cu maner valurit, facut anume sa primeasca linia curbata a palmei si sa traga la nevoie oaia cazuta neatent in rapa. Maia, cu tipca (baticul negru) pe cap, legata sus, pe partea stanga, intr-un nod vizibil, dezvaluind crucea desenata inca de la nastere pe frunte, asemenea crucilor marunte de pe incheietura fiecarui deget. In Bitola si Ohrid, crucea se numeste "cruta". E prima si ultima marturisire solemna de credinta - cu ea mergi in pamant, cu ea alaturi te desparti de toate necazurile si placerile lumii.
Crescut de bunici, preftul Valentin si-a trait copilaria printre "crute" - cea de pe fruntea batranei, de la gat si incheietura mainii, de la capul patului si din coltul de ruga al casei, cu icoana numelui (patronul familiei) deasupra, si candela niciodata stinsa alaturi. Daca a luat drumul preotiei, scolindu-se teologic la Skoplje sau Bucuresti; daca s-a casatorit si a zamislit prunci de foarte tanar, refuzand o viata flusturateca si fara griji, toate acestea le datoreaza bunilor cei batrani. Doi evlaviosi si drepti in toate. Un model si o porunca vie, rostita nu prin cuvinte sau voce aspra, ci chiar prin ravna si faptele lor. "De la ei am invatat totul - rugaciunea si buchea cartii, postul si sarbatorile sfinte de peste an: Zadusnita (ziua mortilor), Pastele sau Craciunul, cu frumoasele lui colinde melinde. Am avut profesori buni si intelepti, ca o carte vesnic deschisa. Singura mea lauda sunt bunicii. Ma falesc cu ei, cu intelepciunea lor, cu obiceiurile si limba lor, mai dulce ca mierea, cu care, stand lu plangu mortu (la priveghi), repetau de mai multe ori, ca o tanguire: Cristolu su ierte, in timp ce pregateau ponada (pomana), pita si iaunomati (tocanita de berbec), langa furnu, cuptorul incins din spatele casei. Niciodata nu i-am auzit rastindu-se sau vorbind de ocara pe cineva. Doar la mare suparare, Paplu, care nu stia nici macar sa injure, spunea numai atat: "Lasa-l ca e chirut (chierit, pierdut)". Pentru ei, cuvantul era ceva sfant, parte din lucrarea lui Dumnezeu - ascutis de sabie, ce se cuvenea a fi folosit atent, cu grija mare. Nu aveau multa carte si nu se pierdeau in cugetari filosofice, dar simteau ca slobozind o vorba, slobozeau ceva si din ei insisi, din camara inimii lor. Nu de putine dati, vorbirea lor era teologica, purtatoare de semnificatii spirituale adanci. Multi ani de facultate mi-au trebuit sa inteleg de ce vlahii nu spuneau niciodata, ca romanii: "Dumnezeu sa-L ierte", ci "Cristolu su ierte". Cristos e Dumnezeul nostru. Pe el il marturisim in orice clipa, in orice loc, parca nevrand sa uitam ca noi, vlahii, ne-am increstinat primii, inaintea tuturor romanilor dunareni, prin chiar Apostolul Pavel, venit pentru un timp in nordul Greciei, langa Veria, Metzovo si Ianinna."
Nevestele zidite in pilonii podului de la Arteea
Vlahii machedoni au "multu cultu la morti", pe care ii pomenesc macar de patru ori pe an (Zadusnita), intr-o litanie a celor raposati, inscrisi cu numele lor (de acum 300 de ani si pana astazi), pe un acatist pastrat in piele de vitel, ca o tacuta si amarnica istorie a familiei. Trecuti prin multe incercari, vlahii nu se inspaimanta de moarte. Cumva ca dacii din vechime, o privesc in ochi, o masoara nemiscat si demn, ferindu-se totusi discret din calea ei si spunand numai atat, cand vine vorba de ea: Shiba pearada - sa fie pe rand (cei din familie sa moara in ordinea in care s-au nascut). Darzenia si vitejia vlahilor poate asa se explica. Pentru ei, moartea nu e ceva implacabil si inspaimantator. E o usa despartitoare intre doua lumi, un loc obligatoriu de trecere, pe care se cuvine a pasi cu sufletul iertat si pregatit, insotit de lacrimile familiei si, daca se poate, de cantul bocitoarelor din Bela Deaspura (de Sus), care, la mormant, stiu a spune toata bana mortului, toata viata si faptele lui bune.
Inchisi in sine si taciturni, vlahii machedoni au ceva din duritatea si resemnarea ciobanului roman. Se lupta pentru avutul lor si sar sa apere credinta ortodoxa de pagani, cum a facut-o Golu Pitu sau alti eroi aromani. Cum spune Valentin Tascovschi, vlahii sunt jertfelnici din fire si, nu intamplator, o ciudata legenda a podului de la Arteea povesteste ca mesterii vlahi si-au zidit nevestele in fiecare pilon al podului, ca el sa dainuiasca prin sacrificiu de sange. "Viata vlahilor e in multe privinte asemenea ciobanului din "Miorita"", zice Valentin Tascovschi. "Tatal meu era la stana lui din muntele Nijepole cand doi musulmani albanezi i-au batut la poarta, spunandu-i ca vor sa cumpere niste oi. Tata i-a primit in casa, i-a omenit cu mancare si bautura, dupa care, stiind limba albaneza, i-a auzit cum discuta intre ei sa-l omoare, sa-i fure banii si toata turma de 7000 de oi. Nu a zis insa nimic, nu a plans si nu a cerut indurare. In fata lor si-a facut cruce pana la pamant si, cu glas tunator, a inceput sa rosteasca rugaciunea cea de pe urma, dand slava lui Dumnezeu si cerand iertare pentru toate greselile vietii. Cei doi talhari au incremenit, vazand ce face tata. S-au speriat si l-au lasat in pace. Au plecat rusinati de credinta lui crestina, dar si de faptul ca parul tatii albise instantaneu, intr-o secunda, sub ochii lor. De la 30 de ani si pana a murit, tata a avut parul dalb ca neaua."
Sfinti furati din altarele vlahesti
Student cinci ani la Teologia bucuresteana, Valentin Tascovschi vorbeste bine romaneste, nefiindu-i greu sa schimbe drum cu cale, hora cu sat, preot cu preft. Chiar si rugaciunea imparateasca "Tatal nostru" e aceeasi, cu mici modificari: "si nu ne duce pre noi in ispita" (nu ne da carteala) sau "precum si noi iertam gresitilor nostri" (iert vecinilor mei). In ciuda departarii si a muntilor pusi succesiv in cale, credinta si "multu cultu" sfintilor se arata la fel si pentru romani, si pentru vlahi. Cristolu (Hristos) e unul singur si Cuviosii zugraviti in icoane, asemenea. Difera doar numele si micile intamplari biografice. De pilda, aromanii nu-l au pe Sfantul Trifon - ocrotitorul animalelor domestice de boli si paguba, cum e la noi. Il au in schimb pe Sfantul Haralambie - marele patron al ciobanilor, cel ce facea vindecari nenumarate in numele lui Hristos si, la 114 ani, a rabdat atat de senin martirajul, batele si ghearele de fier ce-i sfasiau carnea, incat a intors la credinta pana si pe Galina, fiica imparatului Septimiu Sever. Vlahii nu o cunosc pe Cuvioasa Tecla (data fiarelor salbatice). O stiu insa pe smerita Filofteea (fecioara fara de prihana, ucisa cu barda de tatal ei, pentru ca facea milostenie celor saraci), si mai ales pe Sfanta Zlata (Hristi sau Meglena), jupuita de vie si taiata in bucati zile la rand, pana cand un fier inrosit i-a fost trecut dintr-o ureche in alta. Ascultand sinaxarul fiecarui sfant aroman in parte, te uimesti si te cutremuri, gandind ca din martiriul lor ai recompune un intreg dictionar de orori si schingiuiri atroce, greu de imaginat - suferinte si dureri specifice neamului vlah, un neam suit mereu pe cruce de turci, albanezi sau bulgari.
Dusmaniti si alungati de peste tot, vlahii se agata de ceea ce le-a mai ramas - singuratatea muntelui, credinta crestina si sfintii. Multe s-au pierdut ori au fost jefuite de straini. Altele s-au ruinat, disparand pentru totdeauna in pantecul lacom al pamantului: biserici si scoli, chilii si schituri insingurate, carti si potire aurite, policandre si icoane fara pret. Timpul le-au dat uitarii, jefuind pana si amintirea celor mai mari metropole crestine din Balcani: Moscopole, Bitola, Ohrid. Pentru aromani, sudul Macedoniei e asemenea Tarii Sfinte. Aici e Zidul Plangerii si Muntele Capatanii, locul in care s-a savarsit in 1780 primul pogrom, prima crima colectiva din istoria Europei, pe care rapsozii aromani o amintesc si astazi, intr-o balada taraganata si trista: "Plangute tri Voshopole".
Preftul Valentin a cunoscut bine Romania, a vizitat biserici si manastiri, a discutat cu preoti sau monahi vestiti, si nu se mira nici o clipa ca vlahul Nicodim de la Tismana e considerat a fi de neam sarb. Toti marii sfinti aromani au fost furati de alte popoare: Zlata si Stavinirea Parascheva de bulgari, Atanasie de greci, Maica Tereza de albanezi. Pana si patronul aromanimii, Sfantul Naum, a fost pus in fruntea celor mai ilustri macedoneni sarbi. La doi pasi de Ohrid, pe malul stang al lacului, o manastire mica si frumoasa ii poarta numele si-i adaposteste moastele. Ucenic direct al lui Kiril si Metodiu, i-a crestinat pe cehii din Moravia, l-a facut pe papa Adrian al II-lea sa-l primeasca ca pe un trimis al lui Dumnezeu, iar macedonenilor le-a dat, dimpreuna cu fratele sau, Clement, primele carti de invatatura in limba slava. Dar in manastirea de la Ohrid, Cuviosul Naum intampina zi de zi multimea neostenita a credinciosilor vlahi, le asculta pasul si-i vindeca miraculos pe fiecare, mai ales "pe partea de minte" - epilepsii, depresii grave, demonizari sau nebunie. Imaginea lui pictata pe varul bisericii (imblanzind un urs sau vindecand de duhuri rele un posedat) nu mai poate fi acum furata de nimeni. Sfantul a revenit acasa, printre ai lui, savarsind miracole fara numar si aducand liniste sufleteasca celor de un neam cu el.
Valentin Tascovschi evita discret sa ne vorbeasca despre istoria si credinta vlahilor machedoni. Ne indeamna doar sa privim cu atentie icoanele si frescele zugravite in altar, sa le iscodim povestea si talcul. Intr-adevar, asa cum se intampla cu marile intelesuri ale vietii, raspunsul e chiar sub ochii nostri. Deasupra intrarii, batut in decupari marunte si viu colorate de mozaic, pazeste neclintit si aspru intruchiparea Sfantului Gheorghe. E cu neputinta sa pasesti mai departe, sa nu ramai inclestat in pardoseala pridvorului, incercand o clipa sa treci dincolo de duritatea liniilor adancite pe fruntea lui. Sfantul pare a iesi din propria sa imagine, rezumand ca intr-o solemna efigie statala, o alta povestire eroica, cea a darzeniei unui neam crucificat la Moscopole, Prilep sau Ohrid, in incendii si prigoniri nedrepte, in rapiri si jafuri, fara a renunta insa vreodata la lupta, la speranta ca odata, candva, Dumnezeu isi va intoarce privirea asupra lui: neam fara tara - ciobanii vlahi din Balcani.
Foto: Andrei Cheran