In Clujul universitar si boem
- In peisajul destul de banal si de tern oferit de micul ecran, cotropit de frivolitate, esti o pata de... "viu". Te remarci pe loc nu doar prin profesionalism, ci si prin naturaletea cu care vorbesti si te misti in fata camerelor de filmat. De unde vine farmecul acesta?
- Imi place sa intampin oamenii cu un zambet. Nu e ceva studiat. E absolut natural si cred ca vine din interiorul meu. Vine din faptul ca-mi place la nebunie ceea ce fac, si dintr-un curaj, o libertate pe care ti-o permiti atunci cand stapanesti foarte bine subiectul si meseria.
- De ce ai nevoie ca sa fii un crainic bun? E vreo reteta care se invata?
- Tehnic vorbind, iti trebuie telegenie, dictie, nervi tari, cultura generala, profesionalism, responsabilitate si experienta de echipa, pentru ca meritul nu este numai al celui care apare pe ecran. Dar poti sa ai toate acestea si sa ti se intample, cum spunem noi in argoul nostru, "sa nu treci sticla". Poti fi bun, frumos, inteligent, dar sa nu treci sticla, adica sa nu ai acel ceva care sa capteze publicul, acea doza de mister, acea caldura si emotie necesare, pe care sa le transmiti. Si mai e nevoie de naturalete. Aud, deseori, spunandu-se ca un crainic ar fi mort fara prompter. Ei bine, pentru un crainic bun, prompterul de pe care citeste e o limitare teribila. De aceea, mie imi place sa aduc invitati in platou, cu care sa discut liber. Este gura de aer necesara. La ora de stiri, eu sunt si producator, si asta e grozav, pentru ca pot coordona totul mult mai bine, pot asigura o coerenta emisiunii, mi-e mai usor sa-i dau echilibru si crescendo. Cred ca de cand sunt si producator am devenit si un crainic mai bun.
- De unde vin fascinatia si pasiunea cu care lucrezi? Ti-ai dorit de mica sa faci televiziune?
- Televizorul m-a magnetizat din prima clipa. Am invatat sa citesc singura, folosind un alfabetar pe care mi-l cumparase tata si o carte de ghicitori, pe care o stiam pe de rost, intr-atat mi-o citisera ai mei. La patru ani, eram cu ochii lipiti de televizor si citeam deja subtitrarile, uimindu-i pe ai mei. La gradinita, ii strangeam pe copii in jurul meu si le citeam din carti de povesti. Atractia pentru televizor si pentru oratorie am avut-o deci de mica. Dar nu stiam ce voi face. In clasa intai, fiindca ma plictiseam sa citesc pe silabe, am inceput sa invat sa cant la chitara. Si am cantat pana in clasa a opta, cand au aparut alte interese. Am facut un liceu real, dar am pendulat mereu intre doua pasiuni divergente: matematicile si literatura, la care eram destul de buna, ajungand olimpica in faza pe tara. Asta a fost mereu drama mea. Niciodata n-am putut urma un drum fara sa trebuiasca sa renunt la alta pasiune. Pana la urma, am ales sa fac facultatea de Stiinte Economice la Cluj, si in timpul studentiei am descoperit jurnalismul.
- De pe bancile ASE-ului direct in TV?
- Eu am fost ultima generatie care a facut cinci ani de facultate. Am studentit destul de mult si asta a fost un privilegiu, pentru ca studentia la Cluj nu si-a pierdut inca farmecul acela boem. Desi mergeam la toate cursurile, mi se parea ca-mi ramane foarte mult timp liber. Si atunci am incercat sa-mi gasesc diverse activitati sa mi-l umplu. Intai, mi-am amintit ca eu cantasem la chitara. Si mi-am zis: "Dar oare nu pot sa fac ceva muzica in orasul asta?" Si asa m-am inscris la un curs de solisti vocali, la casa de cultura a studentilor. La un moment dat, am ajuns si la niste festivaluri, unde am luat niste premii. Dar nu era visul vietii mele, nu ma vedeam facand asta toata viata. Si atunci am zis sa caut ceva mai pragmatic, sa ma angajez. O colega de camera mi-a pus sub nas o pagina de ziar, in care scria ca Radio Contact face angajari. Prima reactie a fost sa zic: "Ce sa caut eu acolo? Habar n-am de jurnalism". Dar apoi m-am gandit ce plictisitor ar fi sa fac contabilitati toata viata. Si mi-am zis: "Nu-i nimic. Pot invata". Eram 70 de candidati, dar am luat proba si am intrat intr-un stagiu de pregatire de cateva luni. M-am trezit direct pe teren, culegand stiri. N-a fost usor. La doar cateva luni, fusesem trimisa la un targ de mijloace media si acolo am vazut un stand de prezentare a TV Cinemar, lantul de mici televiziuni locale. Si am intrebat cu toata inocenta: "Stiti, eu lucrez la radio. Cam ce ar trebui sa stiu sa lucrez in televiziune?". Am primit informatii si am fost si chemata la proba peste doua luni. Nici n-am apucat sa am carte de munca la Radio Contact, ca deja ma mutasem in TV, unde m-am trezit facand de toate, fiindca in redactia postului nou lansat, eram doar o mana de oameni. Toata viata mi-au placut concursurile si mi-a placut sa-mi masor fortele. Cand s-a anuntat concurs pentru Antena 1, care se deschidea la Cluj, am mers, am dat proba si am luat. Mediul academic, universitar ma fascina enorm. Cercetarea mi se parea ceva extraordinar. Asa ca am mai dat niste concursuri si am devenit preparator la universitate, apoi asistent si, timp de cativa ani, am tinut seminarii la ASE. La Bucuresti am ajuns din intamplare. Venisem in capitala sa-mi ridic un brevet de turism si mi-am zis sa fac o vizita postului mama, pentru care aveam o mare admiratie. Chiar cu o saptamana inainte sa vin la Bucuresti, la Cluj avusesera loc niste inundatii si o explozie miniera si eu am intrat in duplex cu Bucurestiul, sa transmit in direct de la fata locului. M-am descurcat foarte bine. Asa ca atunci cand m-au vazut in birou la Bucuresti, au zis: "Ah, tu esti aia? Esti foarte buna! Uite, ni s-a eliberat un post. Nu vrei sa vii sa dai proba?". Am ramas fara cuvinte, pentru ca nu ma gandisem sa vin in Bucuresti. Dar am zis: "Hai, macar asa, sa-mi masor fortele la nivel national. Tot imi plac concursurile". Si am mai ramas trei zile in Bucuresti. Apoi, reintoarsa la Cluj, m-au sunat sa ma anunte ca am luat proba si ca ma asteapta. Atunci a fost marele moment de cotitura in viata mea.
O ardeleanca in mijlocul unui Bucuresti agitat
- Ai luat greu decizia de a veni in Capitala?
- Foarte greu. Mi-a trebuit curaj. Trebuia sa renunt la cariera mea universitara, la care incepusem sa construiesc incet si sigur. Profesorii de acolo au fost insa foarte intelegatori si mi-au dat o marja de trei luni, ca sa iau o decizie. Cred ca as fi ramas fericita, la catedra, daca nu se castiga atat de putin pe vremea aceea. Undeva, simt un regret si mi-am lasat o portita deschisa. Cine stie, poate intr-o zi ma voi intoarce la profesorat. Pe de alta parte, nu mi-as fi iertat niciodata sa nu merg la Bucuresti. Trebuia sa incerc si lucrul acesta, pentru ca toata viata mea mi-au placut provocarile. Recunosc insa ca atunci cand am anuntat decizia de a pleca din universitate am plans.
- Cum te-ai descurcat? Nu ti-a lipsit Clujul?
- Nostalgia Clujului o s-o am probabil toata viata, desi eu de fapt am copilarit in Baia Mare. La noi in familie insa exista aceasta traditie de a face facultate la Cluj. M-am trezit singura in Capitala, nu stiam pe nimeni. A fost foarte greu in primul an. Mi se parea ca peste tot oamenii sunt nervosi si agresivi, fie ca eram in tramvai sau in taxi. Ma simteam stinghera, si week-end-urile stateam in casa si plangeam. Dar am avut noroc cu colegii de la Antena, vedetele lor de varf chiar, care m-au adoptat foarte repede. Si am organizat diverse petreceri, iesiri la iarba verde, tot felul de actiuni, incat incet incet am inceput sa ma destind. Acum s-au scurs deja 8 ani. M-am obisnuit. Capitala are un dinamism care Clujului ii lipseste, in schimb, firii mele i se potriveste foarte bine.
- Ti-ai gasit locul, cu felul tau ardelenesc de a fi? Nu te simti straina printre bucuresteni?
- Marile aglomerari de oameni in loc sa te apropie, te alieneaza. Bucuresteanul este un om izolat, in propriii 50 de metri patrati de spatiu de locuit. Vecinii nu se cunosc, nu se viziteaza. Sunt niste instrainati. In Ardeal, toata scara blocului e o familie. Imi lipseste mult legatura asta dintre oameni si sinceritatea. Ardeleanul este prost de sincer cateodata. Eu aici mi-am dezvoltat un adevarat talent de a fi atenta la detalii si nuante zilnic, pentru a-mi da seama ce vrea fiecare sa spuna de fapt si pentru a ma feri sa judec gresit. Alt ardelean ar fi obosit de mult in locul meu.
- Cat de usor este sa apari in fiecare zi zambitoare in fata telespectatorilor? Nimeni nu e bine dispus tot timpul. Cum negociezi cu trairile tale, ca ele sa nu te tradeze in direct?
- E greu! Foarte greu! Poate intr-o zi ai o drama. Sau poti avea trei zile la rand o problema. Sau o luna. Am trait situatii de acest fel, dar m-am mobilizat foarte tare si am tras de mine sa nu se observe, sa nu afecteze emisiunea. Dar nu pot spune ca e usor. E o dedublare pe care cei care o fac cu frecventa mare o fac bine si le iese. Exista in meseria noastra o anumita rutina care prinde bine. Doar avand-o si stapanind foarte bine tehnicile, poti ajunge sa iti iei mici libertati, sa tasnesti ici colo cu nuante, sa lucrezi la acord fin, sa mai pui o gluma, sa mai faci un banc. Pentru mine, important e sa fiu de folos prin ceea ce fac unei mase largi de oameni, chiar daca asta inseamna amanarea unor proiecte ale mele. N-am pus niciodata mai presus de meseria pe care o fac planurile personale. Cred ca sunt un om fidel si serios la munca.
Cand bate fericirea la usa
- Dar asta nu aduce dezavantaje vietii personale? Cum reusesti sa le impaci pe amandoua?
- Secretul ca sa pastrezi echilibrul e sa gasesti omul care sa te inteleaga. Si, mult timp, n-am stiut daca o sa-l gasesc vreodata. Am dat de el tarziu, ce-i drept, dar am facut o echipa care functioneaza foarte bine. E la fel de serios si muncitor ca mine si sunt in situatia fericita in care, chiar daca ajung la 10 seara acasa, nu urmeaza o criza, ci din contra, ma asteapta un zambet larg. De altfel, are o meserie la fel de acaparanta si de multe ori se intoarce la aceeasi ora. El, culmea, e tot baimarean, dar ne-am cunoscut la Bucuresti. Din mai, anul acesta, suntem casatoriti si ne merge bine. Iar daca va fi ceva ce nu va merge bine, nu-mi fac griji. Totul poate fi discutat si reparat. Sunt un om foarte tonic si optimist. In rest, ne dorim un copil. Un copil aduce continuitate si perspectiva, fara de care cuplul se erodeaza in timp.
Foto: TVR (2)