E preot paroh la biserica "Sfantul Stefan" din Zalau si i s-a dus vorba-n lume ca a deschis drumul catre credinta, pentru multi copii si adolescenti. O veste buna, catre care am pornit prin ceturi de toamna, in atat de indepartatul si frumosul Salaj
Om tanar si energic, la fel de firesc in reverenda, in costum cu cravata sau in echipament de sport, parintele Ioan Coste este unul dintre cei mai indragiti preoti din Zalau. Paroh al bisericii cu hramul Sfantului Stefan, si-a capatat o buna reputatie prin preocuparea sa deosebita pentru copii si adolescenti. Cu ei slujeste in biserica, face pomeni si ingrijeste de parohie, si tot cu ei merge in excursii, organizeaza tabere, joaca fotbal si danseaza la petreceri.
S-a nascut in satul lui Iuliu Maniu, Badacin, la sase km de Simleul Silvaniei, si este foarte mandru de asta, ca toti localnicii. Inainte de al doilea razboi mondial, Badacinul era sat integral de greco-catolici, dar dupa scoaterea in afara legii a Bisericii greco-catolice de catre comunisti, oamenii au trecut cu totii la ortodoxie si asa au ramas pana azi.
Parintele Ioan a avut un unchi preot si a visat de mic sa slujeasca la altar. In 1988, a fost admis la Facultatea de Teologie de la Sibiu. Dupa revolutie, s-a mutat la proaspat infiintata Facultate de Teologie de la Cluj, ca era mai aproape. A fost hirotonit inca din anul doi de facultate, la initiativa PS Ioan Mihaltan, pentru ca era mare nevoie de preoti in Episcopia Oradei. A slujit sapte ani la Horoatul Crasnei si inca opt ani la Badisor, un sat vecin. In 2004, a primit o parohie in Zalau, unde repede s-a facut iubit de enoriasi. Este tatal unei fete si al unui baiat care spune ca vrea si el sa devina preot. Bun cunoscator al "talpii tarii", parintele Ioan Coste ne-a vorbit despre credinta salajenilor si despre cum aduce cuvantul lui Dumnezeu in mijlocul tinerilor.
Numele credintei: Dragostea!
- Pentru marea majoritate a romanilor din sudul si estul tarii, Salajul pare un tinut de pe alta planeta: nevazut si necunoscut. Nu se vorbeste despre el aproape nimic, nici in presa, nici la televizor. In sensul acesta, intrebarea pe care v-o pun e fireasca: daca ar fi sa numiti cu un singur cuvant felul in care isi traiesc salajenii credinta, care ar fi acela?
- Nu stau pe ganduri: dragostea. Salajenii sunt oameni foarte buni la suflet, saritori, iubitori de aproapele. La ei credinta se manifesta prin intinderea mainii catre celalalt, fie ca sa-l scoata din necaz, fie ca sa-l imbratiseze.
- Ce va face sa fiti atat de sigur ca oamenii din acest judet transilvan isi traiesc cu mai multa dragoste credinta decat altii?
- Sa va dau un exemplu. In satele noastre, nuntile si inmormantarile nu sunt doar mari evenimente ale familiei, ci si ale comunitatii. Toti satenii traiesc marile bucurii si marile drame impreuna. Cand e nunta sau botez participa tot satul. Pentru ca e o cheltuiala mare, toti cei care vin la nunta dau o mana de ajutor, aduc alimente sau contribuie la pregatiri. Cand duci o gaina, faina, oua, ulei, zahar sau ce mai trebuie pentru o masa, se spune ca "duci cinste" - adica asa iti arati dragul si solidaritatea cu cei care sarbatoresc. La inmormantare vine, de asemenea, tot satul, si tot multime de oameni vin si dupa aceea, la masa de pomenire, la care contribuie toti. E asa de bine sa nu te simti singur intr-un astfel de moment! Iar prezenta si sprijinul celorlalti sunt o mangaiere pentru sufletul indurerat. Alt exemplu: daca cineva are in familie un bolnav sau are o alta problema grava, ii spune preotului, iar parintele anunta in biserica. Imediat se fac colecte, pentru a-l ajuta pe cel in necaz, iar oamenii se duc sa-l vada si sa-l imbarbateze.
- Legat de acest ultim exemplu, ne puteti povesti un episod de acest fel, la care ati participat ca preot paroh la tara?
- Da, am avut o experienta foarte placuta. Aveam la Banisor o familie cu multi copii si foarte saraca. Una dintre fetele familiei a facut cancer, la numai trei ani. Parintii se pregateau de inmormantare, ca nu stiau unde sa mearga si nici n-aveau bani ca sa incerce sa o salveze. Mi-au spus supararea lor, am vorbit in biserica despre asta si le-am propus oamenilor sa stranga bani, sa o ducem la Cluj. Fetita a fost operata cu succes, acum are noua ani si invata bine. A fost o mare bucurie si pentru mine, ca preot, dar mai ales pentru oamenii din sat, care se uita cu drag la fetita, stiind ca viata i-a fost salvata prin efortul fiecaruia dintre ei.
- Solidaritatea aceasta s-a transmis prin traditie, este rodul unei educatii religioase sau e o insusire speciala a salajenilor?
- Eu cred ca invatatura crestina este parte in plamada sufletului romanesc. Oamenii din partea Salajului sunt foarte omenosi, asa le este firea, dar peste asta a venit exemplul cristic. I-a incurajat si biserica pe aceasta cale a bunatatii si a dragostei de celalalt. Preotul este foarte prezent in viata credinciosilor, si de aceea este si respectat, si iubit. Iar cand spune preotul ceva, oamenii il asculta. Cand eram la Horoatul Crasnei sau la Banisor, aveam anumite zile de vizita pentru batrani si pentru bolnavi. Anuntam in biserica si oamenii imi spuneau pe cine au bolnav, mergeam la el, spuneam o rugaciune, stateam de vorba, si cel suferind se insenina, se vedea pe el ca are mai mari sanse de vindecare. Fiecare avem nevoie de o vorba buna, de o mangaiere, de prezenta cuiva drag, sa vedem ca ii pasa cuiva de noi. Iar preotul e primul chemat sa sustina moral pe cel cazut, sa-i dea un ajutor, dupa puteri si dupa trebuinta, cu cuvantul sau cu fapta.
- Cu toate astea, desi la tara va simteati ca intr-o mare familie, ati parasit satul pentru oras. Cum v-ati acomodat? Orasenii sunt oameni mai reci, mai pragmatici si mai indiferenti.
- La inceput m-am temut tocmai de ce spuneti. Ma tineau multe lucruri frumoase legat de Banisor si ma gandeam ca nu o sa mai fiu inconjurat cu aceeasi caldura de credinciosi, ca nu voi mai putea avea acelasi fel deschis de a discuta despre tot ce ne framanta. Mi-am dorit sa vin in oras, pentru familie, pentru copiii mei, care trebuiau sa mearga la scoala, dar am venit cu inima stransa. Am avut insa bucuria sa gasesc si aici aceeasi comuniune de iubire si de credinta. Totul este sa le arati oamenilor ca pot sa conteze pe tine ca preot si atunci si tu poti conta pe ei.
Gradinita de duminica
- Cum ati facut asta?
- Asa cum am facut-o si in sat, prin grija pentru ei, prin dragostea pe care le-am aratat-o, dar cheia principala a fost preocuparea pentru copii si adolescenti. La oras, problemele lor sunt mult mai complicate decat la tara, iar parintii au mult mai multe motive de teama. Pentru a-i putea ajuta si pe unii si pe ceilalti, trebuia sa mi-i apropii. Am vorbit cu educatoarele din parohie sa ma invite la gradinitele in care lucreaza, unde sa fac o catehizare minimala a copiilor. Am mers cu o prescura pe care le-am impartit-o acolo, le-am dat cate o cruciulita, cate o iconita, i-am invatat o rugaciune si i-am poftit sa vina duminica la biserica. Asa s-a nascut ideea de a face o gradinita in biserica. Demisolul cladirii e liber, si acolo am hotarat sa infiintam gradinita de duminica. Am comandat mobilier si material didactic. Acolo sunt difuzoare, vom instala si un ecran, iar copiii pot asculta si vedea slujba in timp ce deseneaza, invata sa scrie sau se joaca, fiecare dupa varsta sa, supravegheati de dascali si educatori din parohie. In acest timp, parintii pot participa linistiti la Sfanta Liturghie. Pana acum, multi dintre ei se plangeau ca nu pot veni la biserica, pentru ca nu are copilasul rabdare. Iata ca le-am rezolvat problema.
- Cati copii aveti la gradinita de duminica?
- Avem 50, 60 de copii, si sper ca numarul va creste, pentru ca inca suntem la inceput. Si vin cu drag! Abia asteapta sa mearga duminica la biserica, pentru ca e ceva deosebit, intalnesc alti copii, au un program mai relaxat si asculta si slujba.
- Cu cei mari v-a fost mai greu?
- Pentru cei de scoala generala sau de liceu am organizat diferite excursii si tabere. Asta vara, la manastirea Stramba, a fost o tabara la nivel de episcopie. Si ne-am dus si noi acolo, eu si sotia, impreuna cu 25 de copii din parohie. O tabara spirituala de o saptamana, in care i-am invatat sa cante, sa spuna rugaciuni, sa bata toaca... Cand ne-am intors, aveau lacrimi in ochi ca nu mai stam. Anul trecut am mers pentru prima data in tabara impreuna, iar parintii erau putin ingrijorati, pentru ca nu le mai fusesera plecati pruncii niciodata singuri sau cu altcineva, in afara de ei. Au venit sa-i vada pe copii si au fost foarte multumiti de cum erau ingrijiti, iar copiilor le-a placut mult.
Copiii cantareti
- Ce v-a determinat sa va ocupati de copii?
- Bunica m-a dus la biserica de mic. La un moment dat, a venit in parohia noastra un preot, Gheorghe Turcas, caruia ii placea sa implice copiii in activitatile bisericii. De exemplu, eram cativa copii pe care ne chema sa cantam la strana. Ne invata cantecele in timpul saptamanii, si duminica ne punea sa cantam. Pentru enoriasi a fost o mare bucurie sa auda voci de copii cum ii aduc slava Domnului. Mult m-a castigat preotul Gheorghe cu acest gest. Am indragit Biserica datorita acestui preot si m-a facut sa-mi doresc si mai tare sa fiu preot si eu. Fratele meu, Alexandru, care e preot in Iaz, a fost primul copil care a mers la strana, eu am fost al doilea, si ne-am si preotit. Dupa noi, inca noua copii au intrat la strana si apoi au devenit preoti. Parintele Gheorghe a facut un lucru mare pentru noi. Si mi-am zis ca si eu trebuie sa fac pentru altii.
- Acum, aduceti si sfintia voastra copii la strana?
- Da, si inca mai mult: in fiecare duminica, imbrac cate doi copii in ipodiaconi, care ies in fata preotului cu lumanarea in mana la cadit, la citirea Evangheliei, la binecuvantari. Abia asteapta sa le vina randul. Dar dincolo de datoria aceasta pe care am inteles-o dupa experienta mea cu parintele Gheorghe, am constatat ca timpul petrecut cu copiii este timp castigat. Bucurie. Copiii iti risipesc orice mahnire, cu felul lor nevinovat de a fi, nu au atatea framantari ca adultii, ca sa te incarce cu ele, te fac mai intelegator, mai bun. Vin acasa cu sufletul luminat, de la intalnirile cu ei.
- Sunteti un preot indragit de adolescenti, desi din pricina tulburarilor varstei, ei sunt greu de inteles si de stapanit. Care va este secretul?
- Fiecare am trecut prin adolescenta si stim ca e o perioada de razvratire, cand copiii nu mai asculta de parinti, pe care deseori ii considera dusmani. Insa, tot au nevoie de un reper, de cineva in care sa aiba incredere si care sa-i poata indruma. Preotul este chemat sa joace si acest rol de prieten mai mare si povatuitor. Dar nu-i castigi tinandu-le predici, ba a doua oara nici nu-i mai prinzi. Daca insa ii implici in ceva ce le place, poti sa ai o relatie buna cu ei. Am gasit sponsorizari pentru excursii la manastiri aici, in Transilvania. Iarna am organizat o tabara de schi in Maramures. Asa am creat un grup de tineri cu care ma intalnesc periodic la biserica, unde spunem cateva rugaciuni si apoi discutam pe o tema pe care o consider interesanta pentru ei. De trei ani, merg cu un grup de 60 de fete si de baieti in excursie in Europa, gratuit, doua saptamani. Mergem la manastirea Taize, in Franta, de fiecare data pe alt traseu, ca sa vedem cat mai mult. Sa-i vedeti cum umbla copiii nostri prin Paris, asa cum umblu eu prin Cluj. La manastirea Taize se organizeaza anual o tabara a tinerilor crestini din toata lumea. Vin 5000-6000 de tineri pe saptamana, toata vara. Sunt impartiti pe grupuri, citesc din Scriptura, discuta, se cunosc, petrec mult timp impreuna, e ceva folositor pentru toti. La varsta asta, liceenii nu mai vor sa mearga in vacanta cu parintii, ci singuri, dar singuri nu-i lasa ai lor, ca se tem; e o varsta foarte pacatoasa, si se pot intampla lucruri pe care apoi sa le regrete. In aceasta excursie, copiii sunt impreuna cu cei de varsta lor, dar sunt totusi supravegheati. In plus, invata lucruri frumoase. In timpul lung pe care-l petrecem impreuna, capata incredere si imi spun lucruri pe care altminteri nu ar avea curajul sa mi le spuna, iar eu pot sa le dau un sfat, sa-i ajut. S-a creat intre noi o legatura speciala, am depasit faza institutionala: mergi la biserica, asculti slujba, il vezi pe parintele imbracat in vesminte si pleci acasa. Sunt prietenul lor mai mare, sunt invitat la toate majoratele. Ma duc, le spun cateva cuvinte, le amintesc o intamplare mai hazlie cu ei, ciocnesc un pahar si, dupa un ceas de vreme, plec acasa. Si ma bazez pe ei la orice. Inainte de marile sarbatori, facem colecta de la credinciosi si oferim cate un dar - in bani si alimente - la 40-50 de familii nevoiase din parohie, sa simta ca le suntem alaturi. Copiii le distribuie darurile. Dupa aceea, ne adunam la biserica si imi povestesc ce au vazut, ce i-a impresionat si se simt foarte bine ca au facut o fapta buna. Ma bucur mai tare pentru bucuria lor, pentru ca Sfanta Scriptura spune: "mai fericit a da, decat a lua". Pe de alta parte, e bine sa stie de micuti ca sunt pe lumea asta multe familii necajite, care au nevoie de ajutor. Acesta e castigul cel mai mare, bucuria de a oferi, nu ca am dat noi o punga cu alimente si niste bani.
- Credeti ca modelul acesta ar putea avea succes oriunde, sau salajenii sunt altfel alcatuiti sufleteste si rezoneaza mai usor la astfel de initiative?
- Am convingerea ca ar da rezultate peste tot. In strainatate am stat de vorba cu preoti din toata lumea si am aflat ca peste tot tinerii sunt indepartati de Biserica, dar si ca este o mare preocupare a bisericilor de a si-i reapropia. Eu am gasit un mod, dar pot fi gasite si altele.
Pelerinaj la Nicula
- Largind din nou cadrul discutiei noastre, stiu ca salajenii sunt foarte legati de manastiri si ca, anual, pleaca de aici multi crestini in pelerinaj, la Nicula, pe jos, o suta de kilometri.
- Intr-adevar, pleaca organizati cam o suta de oameni din tot judetul, si din zona care imi este familiara: Iaz, Plopis si Valcau. Salajenii cred ca o rugaciune catre Dumnezeu se poate implini daca faci o jertfa, iar un pelerinaj este o jertfa: cateva zile te ostenesti, canti, te rogi si I te dedici numai lui Dumnezeu. Oamenii merg in pelerinaj, fiecare cu un gand al sau; fie cauta sa-si dobandeasca sanatatea, fie isi doresc cu ardoare ceva pentru care se roaga. Am mers si eu, inainte de a intra la teologie, trei ani la rand in pelerinaj la Nicula. E o mare bucurie cand ajungi acolo, cantand. Te asteapta tot satul, cu preotul in frunte, norodul intra in biserica, parintele spune o rugaciune de calatorie impreuna cu pelerinii... Satenii se aduna la biserica si ia fiecare cati pelerini poate sa adaposteasca. Si in satele din Salaj, si in cele din Cluj, pelerinii au parte de aceeasi primire si aceeasi dragoste. Cand ajungi acasa dupa o saptamana de drumuri, esti frant de oboseala, dar cuprins de o mare fericire. Pelerinii sunt asteptati de intreg satul, ca toti au pe cineva plecat in pelerinaj, si primesc apa sfintita sau icoane de la manastire, astfel ca se impartasesc si ei din bucuria sarbatorii. Pelerinajul este cu atat mai important cu cat, de-a lungul anilor, multi au marturisit ca li s-au implinit rugaciunile.
- Cum se explica aceasta dragoste a salajenilor pentru manastiri, intr-un judet unde ele erau destul de putine?
- Manastirea este pentru noi locul unde se traieste cel mai intens credinta, unde Dumnezeu este cel mai aproape de oameni. Salajenii au avut mereu o mare evlavie fata de calugari, caci acestia si-au dedicat toata viata slujirii lui Dumnezeu, spre deosebire de noi, ceilalti, care facem prea putin pentru Cel de Sus. Si au mentinut legaturile cu manastirile, chiar daca au avut de mers mult pentru asta, la Nicula sau la Rohia. La noi, cand ai o problema mare si te plangi cuiva, esti indemnat: "Du-te la preot! Du-te la manastire!". Dar sa stiti ca si bisericile asa numite de mir sunt pretuite. In Zalau au fost doua biserici pana la revolutie, iar dupa aceea s-au mai construit inca cinci. Toate sunt arhipline duminica. Si mai trebuie ridicate altele, chiar daca acum sunt plecati la munca, in strainatate, foarte multi locuitori. In vara am oficiat zeci de cununii ale tinerilor plecati din tara, care au venit in vacanta, doar ca sa se casatoreasca ortodox. Va veni vremea cand se vor intoarce de tot.
- Stiu ca si sfintia voastra ati vrut sa va calugariti.
- Da, la Rohia. Rohia mi-a fost mereu la inima. Am aflat despre manastire de la niste colegi, si cand mi-au povestit despre Rohia, m-am indragostit inainte sa o vad. Eram in anul intai de facultate, cand m-am dus prima oara acolo, si m-am intors cu gandul de a ma calugari. Alti trei colegi, impreuna cu care am mers, mi-au marturisit ca si ei vor sa fie monahi. Pacea si rugaciunile din Rohia, viata aceea plina de ceva nedefinit, care ne entuziasma, ne chemau sa ramanem pentru totdeauna acolo. Ma intreb mereu cum ar fi fost daca..., desi imi place viata de familie si sa fiu in lume, sa ajut lumea. Am ramas indragostit de Rohia si, pe cand eram paroh la sat, organizam in fiecare an, de Izvorul Tamaduirii, cand e hramul manastirii, pelerinaj cu enoriasii, iar acum merg cu tinerii din parohie. N-a fost sa fie pentru mine viata de calugar, dar am ramas cu amintirea aceasta, ca una dintre cele mai dragi.
Imagini din albumul "Bisericile de lemn din Salaj", Editura SILVANIA