Nu a trecut mult din campania electorala ca s-au ciocnit civilizatiile si, mai ales, necivilizatiile lui Becali cu a lui Orban, pe cand activistii celor doua partide incercau sa seduca pensionarele iesite in parc, sa mai prinda o geana de soare si pe strada lor. Bodyguarzii lui Becali au demonstrat ca sunt in mediul lor, punandu-i la punct pe mai putinii si intelectualizatii lor oponenti. Ba, dupa cum se pare, Ludovic Orban, ministrul transporturilor si candidat la Parlament, a aparut incercand sa-si arate abilitatile retorice, insa a devenit si el o tinta vie a citatelor sulfuroase si contondente din Becali. Pe o alta alee politica, s-au intrecut in mondenitati si abilitati alte doua contracandidate, de la Partidul Social Democrat si din Partidul lui Emil Boc. Amandoua femei aprige, la moda, grabite sa razbeasca. Nu e de mirare ca pitorescul lor dialog este de nescris. Aceste doua incidente sunt doar varful aisbergului. In spatele lor, fosgaie o intreaga clasa politica pusa pe pocit adversari si pe fermecat alegatori.
Violenta are o lunga istorie in politica romaneasca. Politicienii s-au gratulat mai tot timpul cu atribute si calificative neacademice, rostite cu pumnii si microfoanele ridicate deasupra capului. Desi brevetul violentei postrevolutie ii apartine pentru eternitate lui Ion Iliescu, cel care si-a construit o intreaga filosofie pe seama ei este Corneliu Vadim Tudor. Intreg programul sau este un elogiu cu toata gura adus violentei pe motive etnice, rasiale, minoritare si arbitrare. Adversarii sai politici au fost anihilati mereu cu invective degradante. El promitea plutoane de executie pe stadioane, tribunale ale poporului, constructia altui canal catre Marea Neagra si, de ce nu, reinstaurarea pedepsei cu moartea. Candidatii PRM-ului nu au stat la tocmeala si vrajeala cu electoratul. Si cu atat mai putin cu contracandidatii lor pe care i-au convins ca marimea conteaza. Mai ales cand e vorba despre bate. Situatia nu este alta nici cu restul partidelor. Oamenii lui Becali tind sa duca la perfectiune stilul smuls in politica romaneasca. Dar nu numai ei.
Stilistica violentei este diversa, insa agresivitatea este prezenta in toate incheieturile pumnilor si discursurilor cu care politicienii spera sa-si intimideze adversarii si sa convinga electoratul ca politica este un ring in care chiar si femeile trebuie sa dea dovada de barbatie. Preocupati sa-si traga suturi, palme si scaunul de sub fund, politicienii nu sufla o vorba despre proiectele lor din urmatoarea perioada. Suntem avertizati pe toate caile ca Romania nu a resimtit inca tsunamiul financiar si ca trebuie sa se pregateasca, pentru ca acesta va lovi in primavara. Nici guvernatorul Bancii Nationale, care le-a cerut responsabilitate, nici agentiile de rating care degradeaza economia romaneasca si nici investitorii care spun ca mai asteapta pana sa investeasca in Romania nu-i inspira si nici nu-i fac mai responsabili pe politicieni. Mai mult, pentru a castiga voturi si aplauze, unii par sa incurajeze criza, cerand ca guvernul sa cheltuiasca tot mai mult pe salarii. Cei care au crezut ca votul uninominal va aduce in competitie oameni de calitate, cu idei reformiste, tineri tinuti la alegerile trecute pe locurile neeligibile, dau un pas indarat in fata cohortelor de politruci de rang secund, prasiti pe plan local si amenintand acum sa umple arenele centrale cu sange. Iluzia ca politica romaneasca are si nuante fine, tinute la sertar de conducerea centrala, incepe sa se risipeasca. Candidatii de la alegerile actuale nu sunt cu nimic mai lipsiti de probleme, conflicte de interese, acuze de coruptie decat cei de care ne despartim cu bucurie. Nu e de mirare ca au pumnii si implicit palmele atat de mari. Cu ele poti lasa urme de nesters pe obrajii adversarilor, dar si in trezorerie.