Urmeaza, fireste, comemorarile, coroanele de flori, fanfarele si soboarele de preoti. Urmeaza sa iasa din nou in fata acei oameni politici, eroi protagonisti ai acelor zile. Urmeaza aceleasi discursuri, aceleasi reportaje si aceleasi dezvaluiri. Adica, tot ce se poate pentru ca acele evenimente sa fie ingropate din nou in banal. Si pentru ca adevaratii eroi sa fie cu totul ignorati. De 19 ani, la fiecare sfarsit de decembrie, Viorel Roventiu, un fost sofer de basculanta dintr-un sat giurgiuvean, asista cu stupoare la tot acest jalnic spectacol. El este omul care si-a distrus viata, incercand sa schimbe destinul romanilor. Astazi, nimeni nu da doi bani pe el. Iar la fiecare sfarsit de decembrie se simte mai batjocorit ca oricand.
Vizita
Inaintez nesigur prin satul asta amarat, plin de campuri uscate, in care nici buruiana nu se iteste. Vad oameni cu chipuri zdrentuite de-atata viata amara, misunand aiurea prin curti, ca niste papusi stricate. Degeaba-i salut. Tot ce se-aude e doar o mormaiala dogita. Imi arunca priviri incruntate si-apoi se-ascund repede, in casele lor prapadite. Locul asta se numeste Stanesti-Giurgiu. Aici, zice-se, ar trebui sa-l gasesc pe Viorel Roventiu, eroul unei povesti de necrezut. Inaintez insa descumpanit. Nimeni n-are chef de vorba cu mine. Aproape ca-mi vine sa renunt. Mi-e greu sa cred ca un asemenea om cu o asemenea poveste halucinanta ar putea sta ascuns la capatul asta de lume. Inca o incercare si gata. Vad iesind dintr-o curte primul chip binevoitor. "Roventiu, Viorel Roventiu, il cunoasteti? Sta cumva pe-aici, prin satul asta?" Zambetul femeii piere subit. "A, puscariasul ala? Sunteti ziarist? Da ce-aveti domle toti cu el? Uite, unde-i gardul ala gri, acolo sta. Da mai bine ati scrie chestii mai serioase decat sa-l faceti p-asta erou. Zau asa!" Las femeia bodoganind si ma indrept grabit spre gardul cu pricina. Peste poarta se intinde o curte stearpa, plina de fiare si vechituri. In stanga, aproape lipita de gard, sta parca gata sa cada o casa spalacita, fara tencuiala. Un caine jigarit ma latra tafnos de undeva, de departe. In rest, nici tipenie. Dau sa intru pe poarta, dar simt ceva care imi trage camasa. "Nene, il cautati pe tata?" E un plod de vreo opt ani, cu hainele pline de praf. Deschide poarta si o ia inainte. Intra apoi in casa, iar eu il urmez. Un miros greu, de var si vopsea imi inteapa plamanii. Trec printr-un hol stramt si intunecat si-apoi intru dupa copil in prima camera. Claie de gioarse si piese de mobila harbuita zac gramada pana in tavan. "Tata, te cauta cineva." Dintr-un colt, de dupa purcoiul de zdrente, apare chipul albit de var al unui barbat. Se ridica si se apropie cu ochi curiosi, stergandu-si mana pe pantaloni. "Scuzati, tocmai zugraveam." Zambeste timid, ca un copil. Desi complet carunt, nu pare trecut de 50 de ani. Se scuza de deranjul din casa, de tinuta lui nadusita. Abia acum a reusit sa stranga ceva bani pentru zugravit. Ma invita in curte, aduce niste scaune, o masa si un ibric cu cafea rece. Atat poate sa-mi ofere. Nu ma intreaba nimic. Nici cine sunt, nici ce vreau. Pare insa ca are o banuiala. O bucurie parca demult uitata i se dezlantuie in priviri. Se misca si vorbeste cu o verva ametitoare. Se scuza intruna. Zugravea de zor acolo, in coltul ala de camera, ascuns dupa gramada de zdrente. Asta face de vreo saptamana. Nici urma de gand n-avea de o asemenea vizita. Cine sa mai vina la el, cine-l mai baga in seama? Se asaza in fata mea, pe un scaun. Ofteaza cu naduf. Apoi, deschide o punga de plastic si scoate din ea niste carti, reviste si cateva ziare vechi. "Uite", imi zice bucuros ca un copil, "aici scrie de mine." Imi arata o carte pe care scrie: "Duplicitarii - o istorie a Serviciilor Secrete de Informatii si Securitate ale regimului comunist din Romania." O rasfoiesc si vad undeva poza lui. Incerc sa citesc, dar n-am timp. Imi pune in fata alta carte pe care scrie in franceza: "La Roumanie Insolite". Si-aici ii vad poza. Un capitol intreg despre el. Apoi o revista, inca una, un ziar, altul, si altul. Toate pline de poze cu el. Pagini intregi care ii pomenesc numele. Uite, aici zice c-a fost acuzat de terorism. Aici povesteste despre arestarea lui, despre condamnarea la moarte, iar mai jos, despre cum a fost torturat. Aici, despre cum a stat in aceeasi puscarie cu cel care l-a arestat, adica cu Tudor Postelnicu. Da, si uite, aici numele lui apare langa cel al Doinei Cornea. Omul din fata mea rade mandru ca un copil. Apoi se opreste, isi trage adanc rasuflarea si zambetul i se stinge usor. Pune la loc, in punga lui de plastic, cartile si revistele alea si ramane asa, cu chipul incremenit si privirea pierduta aiurea. Varul uscat ii zbarceste fruntea si ii ingroasa nemilos ridurile de sub ochi. Copilul plin de verva de adineauri e acum un batran trist. Ochii lui zambesc cu amaraciune, iar varul ala uscat de pe fata ma duce cu gandul la chipul vopsit al unui clovn singur si obosit. Il cheama Viorel Roventiu. In 1983, acest om a fost la un pas de a schimba destinul meu, al tau, al nostru, al romanilor.
Racolarea
"Cum a fost?", il intreb. Brusc, ochii lui zambesc din nou. Aseaza punga cu hartoage pe coltul mesei si, cu un aer usor timid, incepe sa povesteasca. Treptat, entuziasmul lui se reaprinde. Sare de la una la alta, amesteca anii, personajele, incerc sa-l opresc, da stie si el ca s-a incins prea tare cu vorba, asa sunt ei, giurgiuvenii, iuti la vorba, si mai ales el, pentru ca are atatea de povestit! Si toate ii dau navala in minte si n-ar vrea sa uite ceva. Da, ar fi pacat sa uite ceva, pentru ca orice amanunt e important in povestea lui. Se scuza din nou, tuseste, isi drege glasul si o ia de la inceput.
Era in 1981. Pe atunci lucra ca sofer la o autobaza din Craiova. Undeva, la o terasa, l-a cunoscut pe un anume Raul Volcinschi, profesor la Facultatea de Drept din Cluj si fost detinut politic. Desi pare ciudat ca doi oameni atat de diferiti sa gaseasca un limbaj comun, intre ei s-a stabilit o stransa prietenie. Pentru profesorul Volcinschi insa, apropierea asta n-a fost deloc intamplatoare. El facea parte dintr-un grup de intelectuali care puneau la cale o actiune care ar fi ingrozit mintea oricarui roman al acelor ani: asasinarea dictatorului Nicolae Ceausescu. Grupul de temerari era format numai din profesori universitari: Tudor Bugnariu, fost primar al Clujului dupa 23 august 1944 si fost decan al Facultatii de Filosofie din Cluj; Mircea Stoica, fost sef al catedrei de Drept la Academia de Studii Economice din Bucuresti, decedat ulterior in urma unui incident consemnat ca fiind o sinucidere; Simion Pop, fost decan al Facultatii de Drept din Cluj. Toti acestia aveau convingerea ferma ca singura solutie pentru salvarea tarii de la dezastru era suprimarea lui Ceausescu. Iar pentru asta, pregatisera, intr-un secret absolut, mai multe variante si planuri. Aveau insa nevoie de niste oameni de nadejde, cu un curaj iesit din comun. Asa au ajuns sa-l racoleze pe el, un biet sofer de basculanta. Atunci avea doar 26 de ani, dar deja trecuse prin multe incercari, iar teama nu era pentru el decat o vorba goala. Facuse armata la tancuri, avea o experienta militara rezonabila, era inventiv, spontan, vanjos si, in plus, avea o ura infocata si cronica impotriva regimului Ceausescu. Profesorul Volcinschi a intuit repede toate calitatile astea si a inteles ca el era omul potrivit. Racolarea s-a petrecut treptat si cu o mare discretie. L-au invitat la Cluj, l-au studiat indeaproape, l-au vizitat acasa, i-au cunoscut familia, i-au studiat cu atentie calitatile si naravurile. Apoi l-au chemat la cateva intalniri secrete. Nu i-au spus nimic despre planul lor. I-au dat sa citeasca teancuri de carti: despre atentatul impotriva Papei, despre luptatorii Ninja, despre gangsteri si mafie, despre Brigazile Rosii. Da, ii placeau mult povestile astea, le citea pe nerasuflate, asa, ca si cum era si el acolo, in miezul actiunii. Dintotdeauna visase sa devina un erou. Inca nu banuia ca tocmai asta i se pregatea. L-au chemat tot mai des la intalnirile lor, i-au dat un nume conspirativ, Victor, apoi, dupa ce le-a castigat total increderea, i-au dat de inteles, mai in gluma, mai in serios, cam ce vor de la el. Apoi, intr-o zi, la una din intalnirile lor secrete, i-au spus pe sleau. Da, el era unul din cei alesi pentru a-l lichida pe Ceausescu. Nu, nu l-a speriat deloc vestea asta. Dimpotriva, visul lui era pe cale de a se implini. Avea sa fie cu adevarat un erou. Chiar daca ulterior avea sa moara ciuruit de gloantele Securitatii, toata omenirea ar fi aflat ca el, un amarat de sofer, a pus capat unei cumplite dictaturi, omorandu-l pe Ceausescu. Iar asta ar fi ramas pentru totdeauna, in orice manual de istorie. Se opreste brusc din povestit, iar privirea ii aluneca din nou pierduta undeva, aiurea. Cateva lacrimi ii umezesc varul de pe obraji. Stanjenit, se scuza pentru a nu stiu cata oara. Amintirile astea sunt ciudate pentru el. Ii trezesc o mare bucurie, dar si o amara tristete. "Stiti cate nopti am visat momentul ala in care apas pe tragaci? Probabil ca m-ar fi impuscat chiar atunci, dupa ce-l omoram. Si ce daca! Tot apucam sa simt si eu cateva secunde de glorie. Asa, uite, am ajuns in satul asta uitat de Dumnezeu, sa zugravesc o sandrama amarata." Duce mana pe fata, se sterge si varul se intinde mai rau. Rusinat ca un copil, se ridica si intra in casa, pesemne pentru a se spala.
Atentatul
Asadar, dupa racolare, grupul de profesori de la Cluj a pregatit in cel mai mare secret un plan de asasinare a dictatorului in plin centrul Capitalei. Zile in sir au studiat traseul matinal al escortei prezidentiale. Undeva, pe Calea Victoriei, se afla si astazi o casa veche, boiereasca, situata aproape de Piata Victoriei. De-acolo, de la o fereastra mica de la etaj, urma sa se traga. Foc automat, o rafala de gloante care nu putea rata tinta. Viorel Roventiu avea insa serioase indoieli. Riscul era prea mare. In zona misunau intruna palcuri de securisti si militieni. O fi fost el un simplu executant, dar parerea lui era lege. Asadar, s-au gandit la alt plan. In Piata Comitetului Central urma sa aiba loc un mare miting insotit, fireste, de o cuvantare a dictatorului. Roventiu nici nu voia sa auda. Nu, acolo in nici un caz. Securitatea ar fi ripostat fara doar si poate. Ar fi urmat o baie de sange. Toate discutiile astea aveau loc in cadrul unor intalniri ultrasecrete, la Cluj, dar mai ales la Bucuresti, intr-o casa de pe cheiul Dambovitei, aproape de caminele studentesti din Grozavesti. Fiecare membru al grupului avea o agenda pe care isi nota cifrat toate datele: ora si locul in care urma sa dea sau sa primeasca un telefon, ora si locul unei viitoare intalniri conspirative. Orice convorbire telefonica era codata. Fiecare om avea alt nume, fiecare loc din Bucuresti avea alta denumire. Au pus la cale apoi un plan de procurare a unor arme. El, tanarul erou, avea misiunea de a gasi alti doi oameni de nadejde, cu care urma sa sparga un post de Militie. I-a gasit repede, erau doi colegi de munca, Nicolae Stanciu si Petre Nastase. Si-au luat toti trei concediu. Profesorul Volcinschi le-a impus un nou plan, insa au refuzat, cerand sa fie lasati sa aleaga ei locul si momentul spargerii. Timp de cateva saptamani au cutreierat prin satele din judetul Olt, oprindu-se in comuna Osica de Sus, acolo unde se afla un post de Militie mai vulnerabil. Au urmat nopti in sir de panda, nopti grele, in care stateau ascunsi intr-o tufa, la vreo 50 de metri de post, pe marginea unui drumeag infundat. Nici ziua nu era usoara, stateau tot ascunsi. Intr-un sat amarat ca ala orice strain e suspect. Dupa mai multe nopti, au observat ca postul de Militie era pazit doar de un civil. In apropiere era o halta unde la ora cinci dimineata oprea un tren care lua navetistii. Dupa plecarea trenului, zona ramanea pustie, iar paznicul pleca si el acasa. Era momentul ideal in care puteau actiona. Cu o zi inainte, au furat din Slatina o masina pe care au lasat-o ascunsa undeva, la marginea satului. Apoi, in dimineata de 9 septembrie 1983, dupa plecarea trenului si a paznicului, au trecut la treaba. In doar zece minute, au reusit sa fure doua pistoale mitraliera cu pat rabatabil, 500 de gloante si opt sectoare de mitraliera. Pentru a deruta anchetatorii, au furat si un teanc de dosare pline cu procese verbale si declaratii. Voiau sa lase impresia ca autorii erau doar niste amarati de infractori cercetati in acele dosare. Au incarcat totul in genti si au luat-o la fuga spre iesirea din sat, acolo unde aveau ascunsa masina. Era deja ziua cand au reusit sa iasa din judet. Pe un camp, au aruncat masina intr-un canal de irigatii si s-au intors la sosea pentru a lua o ocazie spre Bucuresti. Insa la scurt timp, capitala era un oras inchis. Povestea armelor furate se raspandise imediat, iar Militia si Securitatea erau in alarma de grad zero, isi aminteste Roventiu. "Ne-am intors la Giurgiu si l-am sunat pe profesorul Volcinschi, care era foarte speriat. Ne-a zis sa renuntam pentru moment la orice miscare." Au stat cateva zile ascunsi intr-o padure. Apoi au aflat ca pe 17 septembrie, Ceausescu urma sa faca o vizita de lucru la un C.A.P. din comuna Gostinu, judetul Giurgiu. Nicolae Stanciu era chiar de-acolo si cunostea bine zona. Au hotarat sa actioneze pe cont propriu, fara sa se mai consulte cu grupul de la Cluj. Cateva zile au stat ascunsi, ieseau numai noaptea sa cerceteze zona. Au gasit apoi locul ideal: o curba dubla de 90 de grade, cu drum in panta, pe care coloana oficiala nu avea cum s-o parcurga cu o viteza mai mare de 30 de kilometri pe ora. Undeva, la capatul curbei, ascunsa de niste tufe, se afla o mica ridicatura de pamant, un loc de unde cei trei puteau domina usor toata zona. Cu munitia pe care o aveau, era imposibil sa dea gres. "Si astazi visez momentul ala, domnule. Locul era perfect. O sa va duc sa-l vedeti. N-aveam cum sa ratam. Uite, si-acum mi se furnica pielea cand ma gandesc." In scurt timp insa, planul lor a cazut. Speriat de furtul armelor de la Osica, Ceausescu si-a amanat vizita. Visul tanarului erou s-a naruit. Au urmat cateva zile grele, de teama si resemnare. Stateau tot timpul ascunsi, sperand ca lucrurile sa se mai linisteasca. Apoi au aflat ca Ceausescu ar urma sa faca o vizita undeva, in judetul Calarasi. Sperantele lor incepeau sa se dezmorteasca. S-au mobilizat imediat, au furat o masina si au pornit spre Calarasi. Intrarea in oras era insa blocata de militie. Cei trei au fortat toate barierele si au reusit sa ajunga aproape de centrul orasului. Au oprit pe o strada mai ascunsa, au luat din portbagaj gentile pline cu arme si au acoperit masina cu o prelata. L-au sunat apoi pe Volcinschi si au aflat de la el ca Ceausescu sistase toate vizitele. De data asta, totul era pierdut. Cel mai speriat era Nicolae Stanciu, care s-a hotarat sa se intoarca acasa. N-a fost o decizie inteleapta. Taica-sau aflase ca el furase armele si-l turnase. Pe 24 septembrie 1983, Nicolae Stanciu a fost arestat. Din acest moment, povestea atentatului s-a sfarsit si odata cu ea si visul nebunesc al unui biet sofer de basculanta.
Haituiala
"Da, domnule, istoria asta si-a cam batut joc de viata mea. Din tot ce-am visat, nu m-am ales decat cu casa asta amarata, cu o familie necajita si cu punga asta plina cu hartii in care scrie de mine. Doar cu atata pot sa ma mandresc." Zambeste amar si lasa privirea in jos. Pare sa-i fi pierit cheful sa mai stea la povesti. Da, pentru ca ce-a urmat dupa arestarea camaradului lor e un capitol trist, mult prea trist. E ca atunci cand cade cortina, lumea pleaca si sala ramane goala. Asa a ramas de atunci si viata lui. Cu chiu, cu vai, se urneste din nou la vorba. Sobru, potolit, fara elanul de pana acum. Asadar, au ramas ei doi, el si cu Petre Nastase. Au hotarat sa porneasca pe jos spre Constanta. Stiau ca deja sunt cautati in toata tara. Au luat-o prin locuri ferite. In prima noapte, au poposit intr-o liziera de langa Facaieni. A doua zi, Roventiu a intrat in sat sa cumpere ceva de mancare. Simtea in jurul lui numai priviri banuitoare. A cumparat paine si niste salam, apoi s-a intors in liziera. Petre Nastase i-a povestit ca in lipsa lui trecuse pe-acolo un cioban care l-a intrebat daca n-a vazut niste miei. S-au asezat sa manance, dar n-au apucat sa inghita primul dumicat. Sapte insi inarmati cu ciomege s-au napustit peste ei. Printre atacatori, ciobanul si seful de post din comuna. Credeau ca ei sunt cei care furasera mieii. Seful de post le-a cerut buletinul. Roventiu s-a aplecat spre una din genti si, in loc de buletin, a scos unul din pistoalele mitraliera. L-au legat pe militian de un copac si pe ceilalti i-au lasat sa plece. N-au tras nici un foc, nici vorba de-asa ceva. L-au lasat pe seful de post legat de copac si au rupt-o la fuga. Dupa un drum chinuitor, au ajuns langa Dunare, la Borcea, de unde au furat o barca si au pornit spre Delta. In urma lor s-a dat alarma, sute de militieni si securisti au pornit sa-i caute. Dupa ore in sir de vaslit, cei doi au ajuns la o stana, au furat doi cai si au luat-o asa, calare, pe un camp. Cineva a trecut pe langa ei cu o masina si i-a vazut. S-au intors din nou pe Dunare, au iesit la sosea si au luat o ocazie spre Constanta, de unde sperau sa poata fura o barca si sa fuga in Turcia. Insa toate intrarile in oras erau impanzite de filtre de militie. Au coborat din masina si au luat-o pe jos, pe camp, paralel cu soseaua. Undeva, langa Ovidiu, au ascuns gentile cu arme. Apoi au furat doua biciclete si au reusit sa intre in Constanta. Ajunsi la capatul puterilor, au hotarat sa se ascunda intr-o cladire parasita, unde au adormit bustean. Spre seara, o voce i-a trezit nauciti: "Stai ca trag!". Erau doar niste copii care jucau pe-afara "hotii si vardistii". Pe la miezul noptii s-au gandit ca, inainte de a fugi din tara, n-ar fi rau totusi daca s-ar intoarce la Ovidiu, ca sa ia armele. Au ajuns la o cale ferata, pe la Valul lui Traian. Doi soldati i-au vazut, i-au somat si apoi au inceput sa traga. In cateva secunde, tot campul ala era impanzit de militari si caini lupi. Fugarii au incercat sa sara un gard, in timp ce soldatii trageau foc dupa foc spre directia lor. Un glont a ricosat din gard fix in tampla lui Roventiu. Gata. Totul era pierdut. Au fost luati in primire de un colonel de armata care i-a transportat la Inspectoratul Judetean de Militie din Constanta. Acolo au fost preluati de catre un grup de civili condusi de Tudor Postelnicu, pe atunci sef al Directiei Securitatii Statului.
Pedeapsa
Din acea noapte a inceput cosmarul, un cosmar lung de 16 ani. "Nu cred ca exista om care sa inteleaga infernul prin care am trecut. M-am gandit sa scriu o carte, dar n-am deloc talent la scris si, va rog sa ma credeti, trebuie sa fi genial ca sa poti povesti cat mai bine tot ce-am patimit." Au urmat zece zile de ancheta, adica de batai crancene si tortura. Tot chinul dura 18 ore pe zi si era meticulos coordonat de catre vestitul Tudor Stanica, fost sef al Directiei de Cercetari Penale. "Nu stiu cine-ar putea sa mai creada povestile astea. Ma snopeau cu bataia pana lesinam. Ma puneau pe rotisor, adica ma legau de maini si picioare si ma atarnau de-o bara fixata intre doua birouri. Apoi urma o ploaie de pumni, suturi si bastoane. Intr-o zi Stanica s-a ridicat de pe scaun si, furios ca un taur, a luat de sub birou o bata de baseball si m-a izbit cu ea peste sira spinarii. Am lesinat. M-am trezit dupa o ora, in celula, legat cu catusele de pat." Si totusi, nici unul din ei n-a suflat o vorba despre atentat sau despre grupul de profesori de la Cluj. Inainte de a trece la actiune, facusera cu totii un juramant sfant sa nu vorbeasca niciodata, cu nimeni, despre planul lor, iar daca vor fi prinsi sa declare ca au furat armele pentru a sparge o unitate C.E.C.. Cu toate astea, dupa doar zece zile de ancheta, prin sentinta nr.63 din dosarul 391/1983, Tribunalul Municipiului Bucuresti il condamna pe Viorel Roventiu la moarte pentru furt calificat cu consecinte deosebit de grave, iar pe Nicolae Stanciu si Petre Nastase la cate 20 de ani de inchisoare. Au urmat 80 de zile negre, in care Roventiu a stat inchis in celula condamnatilor la moarte. Zi de zi, fiecare zgomot de pe culoar, fiecare clinchet de chei sau fiecare deschidere a usii insemna pentru el sfarsitul. Apoi, pedeapsa i-a fost comutata la 25 de ani de inchisoare, iar mai tarziu, printr-un decret semnat chiar de cel pe care ar fi trebuit sa-l lichideze, pedeapsa i-a fost redusa la numai 20 de ani. A trecut prin toate puscariile din tara, a stat ani de zile la izolare, in carcera, cu catuse la maini si picioare. "Mi-e imposibil sa va povestesc prin ce-am trecut. As putea scrie volume intregi, desi nu stiu pe cine-ar mai interesa asa ceva. Tin minte ca la Aiud am gasit un pui de pisica. Cand eram la izolare, l-am tinut in celula. Seara, cand veneau gardienii la apel, il lasam cu un cearsaf pe fereastra ca sa nu-l vada. Timp de un an, pisicul asta a fost singurul meu prieten." Apoi, imediat dupa revolutie, sub supravegherea unui colonel de armata, a scris un memoriu de trei pagini adresat celor care preluasera puterea. Trei pagini in care spunea cine e el si de ce e inchis. Era prima dezvaluire a atentatului. Cerea procurorului general promovarea unui recurs extraordinar pentru cei trei condamnati. De la Cluj, profesorul Volcinschi cerea acelasi lucru, facand pentru prima oara publica intreaga poveste a tentativei de asasinat. Nimeni insa nu i-a luat in seama. Cei trei erau inchisi pentru fapte care duceau cu gandul la actiuni teroriste, iar acest cuvant starnea fiori pe vremea aia. Disperat, pe 15 august 1991, Viorel Roventiu evadeaza dintr-un tren care urma sa-l transfere la alt penitenciar. A fost repede prins si condamnat la inca doi ani de inchisoare. 50 de zile a stat la "metrou", adica la carcera grea, la doi metri sub pamant. Evadarea asta i-a adus multe belele. Din acelasi motiv, nimeni n-a mai vrut sa intervina pentru a-l elibera. Asa a ajuns cel mai vechi puscarias din tara. Tocmai el, cel care putea sa schimbe soarta romanilor. Toti detinutii de drept comun, chiar si cei cu crime grele, fusesera demult eliberati sau gratiati. Pe el l-au lasat acolo inca noua ani! Asta e cea mai grea durere a vietii lui. Ca o amara ironie, s-a intalnit la Jilava chiar cu cel care l-a arestat, cu Tudor Postelnicu, si el tot detinut. "Muream de ras. De cate ori ma vedea, o rupea la fuga si se ascundea. N-aveam nici un gand sa ma iau de el. Era speriat ca un iepure. La Aiud l-am intalnit pe Nicu Ceausescu. Era tare de treaba, dadea mancare si tigari la toti amaratii. Tin minte ca o data l-am ajutat sa sara gardul, sa se ascunda in cladirea cadrelor, ca-l fugareau detinutii sa-l linseze." In februarie 1998, Nicolae Stanciu a fost eliberat din motive medicale. In iunie 1998, dupa 15 ani, a fost eliberat si Petre Nastase. Roventiu a iesit asadar ultimul, pe 15 martie 1999, in urma unui decret de gratiere dat de Emil Constantinescu. S-a intors in comuna lui, Stanesti. Nimeni insa nu mai vroia sa-l cunoasca, pentru tot satul nu era decat un puscarias. Unul periculos. Ani de zile a tot incercat sa-si gaseasca ceva de lucru. In zadar. Desi se pricepe la orice, nimeni nu da doi bani pe el. A trimis un memoriu catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului, incercand sa dea statul roman in judecata pentru cei noua ani de democratie pe care i-a petrecut degeaba in puscarie. Nu voia bani, ci doar o meritata reabilitare. I-au raspuns insa ca mai intai trebuie sa epuizeze toate demersurile aici, in tara. Pentru el asta ar insemna un calvar pe care nu l-ar mai putea suporta. Ii e sila sa mai iasa chiar si acolo, prin satul lui. Aproape toti se uita la el cu dispret sau cu teama. Dupa cativa ani s-a casatorit. Serban e baiatul lui si are sapte ani. Danut e copilul sotiei din prima casatorie. Pe amandoi ii iubeste la fel de mult. Acolo, undeva, in spatele casei, au un petic de gradina. Mai merg la piata sa vanda legume, doar din asta traiesc. Acum au strans ceva bani si s-au gandit sa zugraveasca, sa nu-i prinda Craciunul cu casa murdara. Mai e un pic si se implinesc 19 ani de la revolutie. Zambeste trist, cu privirea pierduta. Da, o sa fie iar cuvantari si coroane de flori. Aceleasi fete, aceleasi vorbe. Pe cine mai intereseaza toate astea? Pe cine mai intereseaza cine sunt eroii nostri? Nu, el nu-i un erou. Si-a dorit mult sa fie, dar istoria si-a batut joc de el. Punga asta cu hartoage, doar cu atat s-a ales dupa atatia ani de chin.