Era o zi mohorata de decembrie, cu cer intunecat si aspre rabufniri de vant.
Copacii din cimitirul Bellu pareau fiinte scheletice, cu bratele ridicate spre cer a rugaciune de iertare. La ora aceea matinala, nu prea intalneai oameni vii, veniti la cei plecati in vesnicie. Ma indreptam, coplesita de durere, spre cripta in care sotul meu iubit isi dormea somnul cel fara de sfarsit, inceput nu cu mult timp in urma. Cand am cotit pe aleea care ma ducea spre destinatie, am simtit langa mine o prezenta vie, o atingere usoara, ca aripa unui inger. La inceput, n-am vazut nimic, din cauza lacrimilor care imi impaienjeneau ochii, dar treptat, am deslusit silueta unui caine a carui blana bej-aurie parca lumina tristetea locului. Mergea
alaturi de mine, apoi o lua cu cativa pasi inainte, isi intorcea capul sa se asigure ca il urmez si asa am ajuns, curand, la mormant. Nu stiu de unde aparuse acel patruped, daca avea un nume, nu stiu daca avea un stapan sau era un caine de pripas. Eram prea cufundata in durerea mea, pentru a medita atunci la aceste intrebari. Am inceput sa ma ocup de mormant. Am aprins candela, lumanarile, apoi m-am asezat pe bancuta de la marginea criptei, pentru a ma reculege si a vorbi in gand cu sotul meu iubit, cu sufletul meu pereche, plecat in lumea de dincolo. Am simtit imediat o apasare usoara pe picior, iar cand m-am uitat in jos, am vazut un capsor bej auriu asezat gratios, pe o gheata, si doi ochi frumosi si umezi, aproape omenesti, privindu-ma cu infinita tristete si compasiune. Brusc, am avut senzatia ca nu mai sunt singura si parasita, ca exista un suflet cald langa mine, care desi nu ma cunoaste, imi impartaseste durerea. "Ce faci scumpule?", l-am intrebat. "Ai si tu pe cineva drag inmormantat aici?" Evident, nu avea cum sa-mi raspunda. Nu am indraznit sa-l ating, sa-l mangai, imi era teama ca as fi descoperit o silueta imateriala, o fiinta care nu era decat rodul inchipuirii mele. Cat timp am stat la mormant, cainele nu s-a miscat de langa mine. Dupa o vreme, m-am ridicat sa plec spre casa. M-a insotit pana la locul in care ne intalnisem, dupa care a disparut brusc, la fel cum aparuse. Ajunsa acasa, m-am intrebat daca il voi mai intalni vreodata si cum as putea sa-mi arat recunostinta pentru prietenia si gingasia de care daduse dovada simtindu-mi durerea si singuratatea. In urmatoarele saptamani nu l-am mai vazut in cimitir si nici ingrijitorii de acolo n-au putut sa ma lamureasca de unde aparuse sau cui ii apartine. Abia peste o luna, tot intr-o zi trista si mohorata, cainele si-a facut din nou aparitia. Ne-am intalnit in acelasi loc, m-a insotit pana la cripta si a stat cuminte la picioarele mele, cat timp m-am odihnit pe banca. De aceasta data, am indraznit sa-l mangai pe blanuta
matasoasa si i-am oferit cativa biscuiti, de care, insa, spre parerea mea de rau, nu s-a atins. L-am privit in ochii lui aproape omenesti si am zarit lacrimi. Nu stiu daca animalele plang, dar acest prieten deosebit si-a infratit lacrimile cu ale mele si am simtit din nou ca nu sunt singura in durerea mea coplesitoare. I-am multumit calduros pentru prietenie si compasiune si m-am ridicat sa reaprind candela pe care o stinsese vantul. Cand m-am intors, el disparuse, si de atunci nu l-am mai intalnit.
Nu stiu daca a fost un caine adevarat sau un inger care a imbracat acest chip, dar stiu ca niciodata pana atunci nu am simtit o comuniune mai desavarsita, o participare atat de profunda la suferinta mea. Acel bland si sensibil patruped mi-a devenit in clipa de restriste cel mai bun prieten, prietenul necunoscut.
OLTEA M. - Bucuresti
Inapoi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
