Sarbatoare intre lumi

Otilia Teposu
Sireturile tatii

Printre amintirile care ne insotesc de-a lungul vietii, pe langa cele frumoase sau triste, unele sunt extrem de ciudate. De pilda, felul in care tatal meu isi lega sireturile de la incaltari - pedant, meticulos, dar cu totul altfel decat oamenii pe care i-am cunoscut. Isi aranja atent cele doua capete de siret in cate o bucla si apoi trecea cele doua bucle, care erau egale intotdeauna, una peste alta, le strangea incet, incet, si cu mare atentie, ca sa nu le deformeze, si gata, fundita era facuta! Era perfecta si, cand era cazul, era destul sa prinzi de-un capat, sa tragi usurel si se desfacea ca la comanda. La cativa ani dupa moartea lui, intr-o dimineata de toamna, asteptam ca baiatul meu sa plece la scoala. Am ramas incremenita cand am vazut cum isi leaga sireturile: exact ca tata! Cand a apucat sa-l invete, caci nu se vazusera decat in vacante? Cum de-a deprins el metoda aceea, care pare mai complicata decat aceea pe care i-o aratasem eu? Cum de i-a ramas pana azi in obiceiurile de fiecare zi, printre acele gesturi mecanice, de rutina, pe care le facem fara sa fim atenti la ele? Nu i-am pus si lui intrebarile mele, dar dintr-o data, ziua aceea mi s-a parut o sarbatoare. Primisem un semn, inca unul, ca exista multe lucruri, marunte in aparenta, fara importanta la prima vedere, care ne leaga de cei dragi, plecati in lumea de dincolo. Un semn ca, uneori, granitele dintre lumea noastra si aceea a lor sunt, de fapt, foarte subtiri, ca o ceata, ca un abur usor de trecut, atata de straveziu, incat poti sa zici ca e doar o aripa de vis. Un semn ca legaturile dintre noi nu pot fi distruse nici macar de moarte. Ca sunt lucruri care trec dincolo de ea.

Semne de dincolo

Despre aceasta bucurie a comunicarii si comuniunii cu cei plecati in alta lume as incerca sa scriu acum, cu putin inainte de sarbatorile de sfarsit de an. Cred ca legatura dintre noi si ei este atat de fireasca si naturala, incat intra oarecum in ordinea obisnuita a lucrurilor. Trebuie doar sa ne familiarizam cu ea si s-o descoperim printre atatea alte conexiuni zilnice. Nu este de mirare ca primim un semn sau altul de la ei, pentru ca ani de-a randul am trait, ne-am bucurat si intristat impreuna, am privit aceleasi rasarituri sau apusuri de soare, am impartit acelasi aer, aceleasi dimineti, aceleasi povesti si aceleasi sperante. Este atat de subtila aceasta comuniune intre cei care apartin unei familii, unui neam, si atat de puternica in realitate, incat nu poate fi distrusa de despartirea adusa de moarte.
Sigur, aceasta legatura se atenueaza cateodata, e ca o ceata care se lasa peste lucruri si oameni, dar care nu te impiedica totusi sa vezi. Alteori, simti cum creste si cum pune stapanire peste toate gandurile tale, cum se infiripa ca o iubire de care te ingrijesti sa nu scada, sa nu se piarda, sa nu lancezeasca.
Poti sa uiti cateodata de ei, in valtoarea intamplarilor zilnice, dar brusc, ti se poate intampla din senin sa auzi in multimea de pe strada o voce cunoscuta care te striga sau sa chemi tu pe altcineva, numindu-l din greseala cu numele celui dus. Uneori iti dai seama prea tarziu ca ai pus pe masa o farfurie in plus, alteori, o umbra, o frunza miscata de vant, un fragment dintr-un cantec, felul in care e asezat un scaun langa masa, in care e agatata o haina in cuier, sau felul in care stau niste pantofi langa usa, toate acestea, banale si neinteresante la prima vedere, pot sa trezeasca amintirea, amintirile cu ei si despre ei. O vreme, dupa plecarea lor, amintirea este extrem de grea. Ruptura ti se pare de netrecut, greutatea de nesuportat, supararea de nevindecat. E ca o sfasiere fara leac. Unde sa afli alinarea? Cui sa ceri ajutorul? Cum sa-ti alini sufletul ramas olog, surd, mut, schiop, infirm, dupa plecarea unui apropiat? Apoi, dupa un timp, incep sa vina si semnele de la ei. Si din momentul acela intelegi ca sunt lucruri care nu dispar niciodata.
Te-ai gandit vreodata ca si ei ar putea fi sfasiati de durerea si supararea despartirii de noi? Te-ai gandit ca si ei sunt schiopi, orbi, surzi, ologi, infirmi, in partea aceea a lumii, in care au intrat prin moarte? Te-ai gandit cat de mult asteapta si ei un semn, un ajutor din lumea aceasta? Poate ca le e dor de aburul unei prajituri, poate de umbra unui pom pe un deal inflorit, poate ca le e dor de un asfintit in tihna, de zgomotul apei care se loveste de-un mal. Poate le e dor de licarirea primei stele printre crengi, in seara de Craciun. Cum se mai vad oare toate acestea de dincolo, din cealalta parte a lumii, de unde sunt ei? Cum sunt oare sarbatorile lor atunci cand sunt lasati singuri, cand sunt uitati?

Iertaciunile

Unchiasul Vasile a fost fratele bunicii mele. A trait nouazeci si sapte de ani. Cand a implinit optzeci, si-a ales hainele cu care dorea sa fie imbracat pentru calatoria cea mare si le-a dat in grija fiilor lui. A inceput apoi sa-si scrie iertaciunile, insirandu-i pe toti din neam, adica sa puna pe hartie tot ceea ce a crezut el ca ar putea fi greseala fata de cei apropiati, pentru care ar trebui sa-si ceara iertare. Timp de saptesprezece ani a tot adaugat la lista fie numele unui nou nascut in neam, fie cine stie ce vina, suparare, jignire nedorita, de care isi amintea sau pe care doar banuia ca ar fi comis-o fata de unul sau altul dintre cei printre care a trait. Timp de saptesprezece ani si-a tot cernut amintirile, ca nu cumva sa-i scape ceva. A avut timp sa invete sa-si astepte moartea, nu cu spaima si groaza, nu cu teama si disperare, nu cu resemnare, ci cu intelepciune senina, care vine din credinta ca moartea nu este o disparitie definitiva, o intrare in neant. Ca legaturile intre cele doua lumi nu se pot rupe niciodata. Si poate din aceasta credinta vine si un vechi obicei de inmormantare, pe care l-am intalnit tot acolo, in Maramures. Este vorba tocmai despre aceasta "Clipa a iertaciunilor", care in desfasurarea unei inmormantari are un loc aparte, bine stabilit, chiar inainte de scoaterea sicriului din curte si pornirea pe drumul catre cimitir. Dupa ce toate cele ale slujbei religioase s-au incheiat, preotul se adreseaza celor prezenti, vorbind in numele celui disparut. Vorbeste la timpul prezent si la persoana intai: "Eu,... (si aici rosteste numele celui mort), ma adresez voua, celor pe care v-am cunoscut in viata aceasta pe care acum am incheiat-o. Vreau sa ma dezlegati si sa ma iertati de orice suparare pe care v-am pricinuit-o, ca sa pot merge mai departe, in ceea ce ma asteapta...". Rand pe rand, preotul, care a preluat astfel, printr-un fel de transfer, rolul defunctului, trebuie sa se adreseze apoi direct rudelor si celor apropiati, individual, separat, spunandu-le fiecaruia pe nume: "Imi iau ramas bun de la tine, mama Ioana, si te rog iarta-ma daca ti-am gresit. Imi iau ramas bun de la tine, frate Ion, de la tine, cumnata Ana..., de la tine nepoate..." si asa mai departe, pana cand sunt pomeniti absolut toti cei din familie si cei apropiati, de la cel mai mare, mai batran, pana la cel mai mic. Si fiecare dintre cei pomeniti, numiti de preot, il iarta pe cel care pleaca, se impaca simbolic cu el, daca i-a gresit vreodata cu ceva. Abia apoi se pune in miscare convoiul. Numai dupa acest moment, poate iesi mortul din curtea casei in care a trait. Moment de purificare pentru el, dar si pentru cei care raman, caci fiecare vrea sa-l ajute intr-un fel pe cel plecat intr-o asemenea calatorie si nu poate face asta decat prin iertarea totala a greselilor facute "cu voie si fara voie". Numai asa, cel care este dus pe umeri de apropiati este dezlegat de orice urma de suspiciune, invidie sau rautate. Numai prin iertare, lumea viilor se impaca cu cealalta, a celor plecati. Numai iertat de toti poate mortul sa inceapa calatoria cea mare si numai curatat de amintirile lumii pe care o paraseste, poate incepe viata in lumea de dincolo.

Un tacam in plus

Sa tragem linie acum. Mi-a murit tatal, mi-a murit copilul, mi-a murit barbatul, mi-a murit singura sora, mi-au murit prieteni, vecini, apropiati. Stiu ca sunt si altii in situatia aceasta. Nimic nu e nou sub soare. Nu pot sa spun ca sunt mai nefericita sau mai fericita decat altii, din acest motiv, pentru ca nu exista unitate de masura pentru fericire, dar nici pentru nefericire. Ar fi usor sa spun ca mi-a murit speranta, ca mi-au murit asteptarile, increderea. Ca mi-a murit rabdarea si perseverenta. Si-atunci, ce-ar mai fi de facut? Imi dau seama insa ca sunt atatea lucruri pe care le stiu despre ei, cei plecati, si ca trebuie oarecum sa le fac sa traiasca in continuare, macar prin pomenirea lor. Si cu acest gand, pornesc la pregatirea sarbatorilor.
Si, dintr-o data, imi aduc aminte de felul in care isi lega tata sireturile, si sunt multumita ca gesturile lui au trecut in obiceiurile baiatului meu, revad chipul primei mele copile si-l recompun ori de cate ori imi iese in drum un copil care poarta ochelari, ma gandesc la barbatul meu si-l simt aproape, atunci cand mi-e dor de el, ma gandesc la sora mea si parca-i vad zambetul ironic-jucaus in coltul gurii, si tocmai pentru ca ii am atat de aproape, si tocmai pentru ca vin sarbatorile, nu se poate sa nu ma gandesc la cele de altadata, la toti dragii mei plecati acum. Si pot sa fac acest lucru, pentru ca atunci, in clipa iertaciunilor, i-am dezlegat pe toti, i-am iertat pentru orice vina pe care ar fi avut-o fata de mine atunci cand am trait impreuna, cand am fost cu totii in aceeasi parte a lumii, m-am impacat cu ei inainte de marea calatorie pe care au inceput-o prin moarte.
Pun masa de sarbatori, asez pe ea mai multe farfurii decat ar trebui, pun si-un pahar in plus pentru cel dus, care ar vrea sa bea un vin bun, asez si-o cutie de culori pentru un copil, pun si o floare, pentru ca stiu ca le placeau florile, si-aprind si-o lumanare. Si langa toate acestea, incape si sarbatoarea noastra, a celor care am ramas. Si ne intoarcem cu totii in vremea aceea in care am fost impreuna si ne cerem iertare unii de la altii ca sa putem intra curati in aerul de sarbatoare.
Si ne bucuram, ne bucuram ca suntem impreuna, ne bucuram ca avem amintiri, si ne mai bucuram pentru ca sarbatorile sunt aceleasi in orice lume am trai, sunt date pentru toti, si nici macar moartea nu le poate pune granite.