JOHNNY RADUCANU
"O lumina inmultita in mii de scantei"
- Maestre, v-ati nascut in prima zi de iarna. Iubiti anotimpul acesta?
- Da, mult, pentru ca in sufletul meu am ramas copilul de odinioara. Pe atunci, cel mai frumos anotimp pentru toata lumea era iarna. Iarna aducea pentru fiecare om, indiferent daca era singur pe lume sau avea o familie, indiferent de varsta sau nivelul social pe care se situa, o mare bucurie. Asta e, de altfel, si diferenta dintre felul in care inteleg oamenii astazi sa petreaca o sarbatoare, si felul in care o petreceau atunci: impreuna, fara ca nimeni sa fie uitat sau exclus, intr-un mod egoist. Cei saraci coceau o poala de cartofi in spuza sobei, ii tavaleau prin mujdei de usturoi si ii mancau cu pofta. Erau multumiti si fericiti cu viata lor. Sau terci de mamaliga. Iar Craciunul era, pentru toti, o bucurie mare. O imagine foarte clara din Ajunul Craciunului o am de cand eram mic. Stateam in bucatarie, langa masina de gatit a mamei si, pe fereastra, vedeam cum cad fulgii mari si pufosi, cum se asezau pe pamant, strat dupa strat, intr-o liniste care acum ar parea nefireasca. In casa era bine si cald, iar pe soba, intr-o oala mare, fierbeau sarmalele pentru masa de Craciun.
- Cum se sarbatorea Craciunul in vremurile de atunci?
- Braila era un oras cosmopolit, cu lume de toate neamurile, care traiau in pace, impletindu-si armonios obiceiurile si traditiile. De Craciun, se bucurau si evreii, si turcii, si tatarii, pentru ca daca vecinul lor roman, sau grec, sau armean, sau lipovean petrecea, erau si ei daruiti cu ceva, macar de sufletele mortilor. N-am mai vazut nicaieri relatii asa de stranse si un asemenea respect interetnic, ca in Braila copilariei mele. Poate la New Orleans, in America. Era un spectacol feeric orasul meu de Craciun, cand nu se putea sa nu ninga, iar pe stradute, printre casele cu cusme de zapada, rasunau chiote vesele de copii care se bateau cu bulgari si se dadeau cu sania. Trasurile, carutele si saniile umblau incolo si incoace pe bulevarde in clinchet de zurgalai, pentru ca toti caii erau impodobiti cu clopotei si cu ciucuri rosii in coama si pe dupa gat. Zapezile nu se topeau cel putin doua luni pe iarna, iar cand se topeau, era o mare tristete. Ei, dar unde sunt zapezile de altadata? Intreb la propriu. Nu le mai vedem, din cauza poluarii, si daca se intampla asa, numai noi suntem vinovati. Revenind, trebuie sa spun ca tot orasul se pregatea pentru sarbatoarea Craciunului. Patronii de localuri si de pravalii si le decorau cu beteala si globulete din sticla colorate, fiecare in functie de avere si de statut. Si mai scadeau preturile, nu le cresteau, cum se intampla acum, ca fiecare sa simta ca e sarbatoare. Oricum, faceau vanzare buna. Chiar si patronii celor mai mici pravalioare si ateliere, de Craciun le dadeau angajatilor cosuri intregi cu daruri si bani. Fiecare trebuia sa simta bucuria sarbatorii, bunatatea semenilor. Primaria punea un brad urias in Piata Mare a orasului, din care nu se terminau portocalele si bomboanele. Iar armatorii greci ai orasului nu pridideau cu actele caritabile, pe la copii orfani, pe la vaduve de razboi, pe la familiile sarmane din mahalale, cu daniile pe la biserici. Toti marii industriasi ai tarii erau implicati, de altfel, in comitete de binefacere, fundatii si asociatii pentru sprijinirea copiilor si a batranilor fara ajutor. Era o burghezie stabila, omenoasa. Gratie celor o suta de ani si mai bine de cultura filofranceza, aveam un rege, o biserica, o morala crestina care functiona foarte bine si nimeni nu le ignora. Credinta stramoseasca era la mare cinste, pentru ca oamenii isi dadeau seama cat de mare ajutor le era, in viata de zi cu zi. Si se ingaduiau unii pe altii, se tolerau, nu erau atat de teposi ca acum si atat de degraba saritori la harta, la aruncarea cu vorbe grele. Aveau simtul masurii, lumea nu era atat de destrabalata, morala functiona in societate, lucru greu de imaginat pentru romanii de astazi. Era mai usor de trait atunci decat acum, tocmai de aceea, ca oamenii erau mai buni.
- Mai tineti minte bucuria copilului care-ati fost?
- Ooo! Mare bucurie era. Nu o bucurie din asta, de azi, exaltata, cand toate sloganurile publicitare te indeamna "distreaza-te" sau "noi iti oferim distractie", "distractie la maxim". Ce prostii! Era o bucurie tihnita, o sarbatoare de familie, intima, nu o foame de senzatii colectiva. In Ajun mergeam sa colind pe la unchii mei, fratii mamei, la prietenii familiei, imi placea foarte mult "Trei crai de la rasarit", un colind minunat. Era o imagine grozav de frumoasa, intotdeauna de Craciun ningea, si din centrul orasului pana in cea mai indepartata mahala, in Ajun rasuna zvon de colinde. Fratii mei mai mari coborau din pod cutiile cu globulete si beteala si impodobeau bradul. Erau niste turturi din sticla subtire, suflati cu argintiu si auriu, niste globuri foarte delicate, importate din Franta si din Germania. Ce de mancaruri grozave pregatea mama de Craciun! Sarmalute mici, cat degetarul, Doamne, ce gustoase erau, se faceau cateva sute. Si carnati, si caltabosi, la antreuri. Si bors a la grecque, acrit cu lamaie si dres cu smantana, si prajituri, si cozonaci... Craciunul era, de fapt, o sarbatoare petrecuta cu toata familia. Si cred ca in familiile traditionaliste a ramas la fel. De oriunde ai fi fost, de Craciun, veneai acasa. Asa era si la noi. Ne reintalneam cu fratii, cu unchii si matusile, reintaream legaturile si sentimentul de apartenenta la un neam, la un set de tipare de viata, de traditie crestineasca. In copilaria mea, la noi acasa, in prima zi de Craciun, luam masa cu familia, iar mama avea grija, cum v-am spus, sa puna pe masa bunatati de-ti lingeai degetele. Se discutau, cu calm, problemele familiei, tinerii erau indrumati si sfatuiti de batrani, si chiar mustrati cu blandete daca mai calcau pe alaturi. De a doua zi a Craciunului si pana la Boboteaza, ne vizitam unii pe altii, tinerii se adunau separat, dansau si ascultau muzica la radioul cel mare, marca Philips, pe care-l aveam in camera din fata, sau la patefon cu placi, ehei, lucru mare!... Prea mic fiind ca sa pricep, ma miram de ce fratii mei mai mari apareau de fiecare Craciun mereu cu alte fete.
La patinaj, pe Dunarea inghetata
- Ce gaseati sub brad in dimineata de Craciun?
Ce primeam era in functie de cat de cuminti fusesem in timpul anului. Era si asta o forma de educatie. Daca iti dezamagisei parintii, profesorii, primeai putin, asa, ca sa simti ca puteai sa fii mai bun. Nu ca acum: cu cat e mai obraznic copilul, cu atat caruciorul cu care ii cara jucariile din hipermarket e mai mare. Sarbatorile crestine au ajuns o ocazie comerciala pentru negustori, o isterie consumista pentru cumparatori. Dar, pe vremea noastra, nu era asa. Mama stia ce ne trebuie fiecaruia. Eu primeam ghete de la Lafayette, cu catarama lucioasa si buton, si treninguri grozave, tot de la Lafayette, si fular lung, de lana, si pulovar pe gat, tricotate de fabrica, foarte frumoase, erau la mare moda, cum vazusem in filmele americane. Ma-mbracam cu treningul cel nou, imi infasuram fularul in jurul gatului si plecam sa patinez pe Dunare. Dunarea era inghetata bocna, se mergea cu saniile pe ea, iar de Boboteaza, tragea artileria cu tunul ca sa faca copca si sa arunce preotii crucea in apa. Zece, cincisprezece flacai voinici se aruncau dezbracati in apa rece, dupa ea.
- Care erau cele mai mari bucurii ale copiilor, iarna?
-
- Patinajul si bataia cu bulgari de zapada. La inceput n-aveam patine, ci doar niste ghete speciale, cu tinte, care aveau in talpa mai multe cuie cu floare si in toc o potcoava speciala. Te duceai la cizmar si-i spuneai: "Bate-mi cuie cu floare sa pot patina si potcoave la toc sa ma dau cotita...". Cand imi luam avant pe Dunare, alunecam cate treizeci de metri. Daca nu observai copcile facute de pescari, nu te mai scotea nimeni de-acolo! De aceea, baietii mai mari patinau inaintea grupului, cu o tapina in mana, un bat cu un cui ascutit, cu care intepau gheata, si daca dadeau de vreo copca, ne faceau semn s-o luam pe alaturi. Mai tarziu, ne asociam cate trei-patru baieti sa ne cumparam toti o pereche de patine, ca erau scumpe. Facute din lemn de nuc, tare, cu lama lata. Patinam pe rand, cu cate o patina. Asta mi-a fost de mare ajutor, cand m-am angajat mai tarziu la Clubul din Gradina Publica. Vara, acolo se juca tenis, iar iarna era patinoar. Angajatii clubului se ocupau de doamnele sau domnisoarele neinsotite, fiindu-le parteneri de dans pe gheata la vals, tango, foxtrot, in mijlocul patinoarului. Iar pe margine, noi, pustii, plimbam un fel de fotoliu pe talpici, ca o sanie, in care se urcau cate doua doamne mai in varsta si faceam cu ele cateva tururi de patinoar, desigur, nu prea repede. In timpul asta ele sorbeau tacticos, cu paiul, ceaiuri aromate englezesti si se uitau la tineri cum dansau. Doamnele si domnisoarele se imbracau foarte elegant, cu pulovere pe gat, de lana alba, stil Greta Garbo, si taioare scurte, din stofa, cu palarii sau caciuli de vulpe argintie. Doamna Mihailopol era clienta mea favorita, pentru ca imi dadea bacsisuri grase. Dupa ce patinam de ma "dezintegram", cele mai bune prajituri le mancam la cofetaria grecului Papacanaris, decorata cu oglinzi venetiene si stucaturi aurii. Dar ce baclavale aveau acolo, fereasca Dumnezeu! Dar ce cataifuri, ce bomboane fine de socolata!... Pentru ca grecul, istet, cand a deschis cofetaria, a adus maestru cofetar de la Paris, si de acolo, nu de la orice cofetarie, ci de la cofetariile "Fouchet", firma cu traditie inca de la Revolutia franceza.
Craciun eliberat
- In ce s-a schimbat, mai tarziu, sarbatoarea Craciunului?
- Razboiul ne-a saracit si ne-a risipit prin lume. Parintii mei, impreuna cu fratele meu mai mare, Victor, abia venit din razboi, s-au mutat la Campulung Moldovenesc, iar eu am plecat la Iasi, la Scoala de Muzica. Dar vacantele mi le petreceam acolo, printre bucovinenii aceia gospodarosi, oameni inalti ca brazii si frumosi, care stiau sa faca din sarbatoarea Craciunului o uriasa bucurie, chiar daca traiam, cu totii, tare stramtorati. La Ateneul Popular din oras se injghebase o mica orchestra semisimfonica, in care am intrat si eu, tata si fratele meu, Victor. Imi placea tare mult, mergeam acolo de trei ori pe saptamana si cantam Mozart si valsuri de Strauss. De Craciun, imi placea sa merg si sa cant colinde nemtesti, cu organistul Ziegler, la biserica catolica din oras, si sa ma plimb cu saniile trase de cai mici, hutuli, pe dealurile din jurul Campulungului. La inceputul anilor '50 eram deja in Bucuresti, student la Conservator, dupa ce terminasem la Cluj colegiul de muzica.In '53, tin minte, a fost o iarna grozava, cu nameti cat casele, care au blocat Bucurestiul timp de aproape doua luni. Eram ca rupti de lume, dar la "Mon Jardin", acolo unde eu debutasem ca pianist, lumea tot continua sa vina, sa petreaca, sa asculte jazz si sa bea sampanie fina, frantuzeasca. In gradina era un brad mare, din care puteai lua ciocolata, sticle mici de bautura, chiar si pachete, tigari. Toata noaptea se auzeau pocnind dopurile sticlelor de sampanie: poc, poc. Doamnele purtau toalete Chanel. Dar asta n-avea sa dureze prea mult. Dupa ce a venit nationalizarea si comunistii au inceput sa-si arate coltii, s-a schimbat totul, fulgerator. Ne adunam si in comunism in jurul bradului, colindam cu prietenii, numai ca atunci Nasterea Domnului era numita "sarbatorile de iarna", pentru ca paganii comunisti nu admiteau credinta in Dumnezeu. In anii '80, in iernile cand nu eram plecat cu contract in strainatate, nu simteam chiar intr-atat lipsurile, pentru ca sotia mea, Geta Costin, stia, ca si acum, sa transforme Craciunul intr-o adevarata sarbatoare de familie. Cand am auzit la televizor pentru prima data, in preajma Craciunului anului 1989, colindele neamului cantate necenzurat de corul "Madrigal", am plans. Atunci am avut cu adevarat sentimentul libertatii castigate, cu pretul atator vieti sacrificate, si cred ca sentimentul acesta l-au avut toti cei care am trait zilele acelea nebunesti. Daca le spui tinerilor ca acum treizeci de ani, singurele produse din "Alimentara" erau "adidasii" (picioare de porc) si "tacamurile" de pui, nu le vine a crede. Iti venea sa plangi! Ca sa pui o masa de Craciun, trebuia sa improvizezi, daca nu aveai parinti la tara care sa-ti trimita porcul gata taiat si preparat. Te multumeai cu unt si salam, luate dupa ce stateai la cozi interminabile. Ceva mai usor gaseai scobitori si vin la 12 lei litrul. Eu am cantat timp de doi ani la Cafe Einstein, in Berlinul de Vest, ca pianist. Cand plecam acolo, cate sase luni pe an, imi luam cate trei geamantane. Unul pentru haine, doua pentru mancare. Pentru ca atunci cand ma intorceam, in preajma sarbatorilor, mai ales, le burduseam cu ce gaseam prin supermarketurile lor. Casieritele deja ma cunosteau si nu se mai mirau, pentru ca stiau de unde vin. Odata, in timp ce stateam la rand la casa, doua doamne din spatele meu au comentat: "Dar unde pleaca domnul acesta cu atata mancare, in Africa?". Iar casierita, cu o figura ingandurata, gen "Ehei, ce stiti voi?!", le-a spus: "Domnul acesta e roman si pleaca la Bucuresti!". Iar cele doua doamne au dat din cap, intelegatoare, compatimindu-ma sincer. In timpul acesta, in majoritatea oraselor europene apusene, pe unde m-am mai nimerit de Craciun, in mijlocul pietelor tronau brazi uriasi, din care toata lumea putea sa ia bomboane, portocale si tot felul de dulciuri. Am petrecut o data Craciunul si in Statele Unite. Americanii sunt familisti rau de tot. Craciunul are o taina deosebita. Planeaza o bucurie in aer, e ceva "exciting".
- De ce va e dor acum, inaintea Craciunului anului 2008?
- Chiar de spiritul acesta pierdut al Craciunului. Protocolul acela profund firesc si plin de umanitate al sarbatorii, asa cum l-am cunoscut in vremurile bune ale Romaniei, cand deasupra fiecarui om parca plutea o lumina. As vrea sa vad si acum ca lumea se bucura mai mult, ca are mai multa speranta si incredere pentru viitor. Ca Nasterea Mantuitorului, promisiunea lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra, chiar e primita ca o lumina si inmultita in mii de scantei. Ca oamenii isi impartasesc bucuriile izvorate din lucruri marunte: un colind cantat la geam, o urare facuta din suflet, un zambet adresat trecatorilor grabiti si infrigurati. As vrea sa vad ca poporului acestuia nu-i mai este teama sa se ridice la maretia pe care a atins-o odata, in vremea Romaniei Mari. Daca nu si mai sus, dupa potentialul pe care-l are!
Craciun fericit si multi ani cu sanatate pentru toti romanii, de orice culoare sau etnie ar fi ei!
_____________________
TIA SERBANESCU
Serbare la gradinita
- Stiu ca te-ai nascut intr-un sat sarac de campie. Care erau acolo traditiile de Craciun?
- Amintirile mele de Craciun nu sunt de la tara, cel putin in prima copilarie, pentru ca, fiind infiata pe la varsta de trei ani, am fost adusa in Bucuresti si de aici am cele mai vechi si mai puternice impresii. La tara m-am mai dus uneori in vacantele de iarna, dar eram deja mai mare, asa ca importante mi-au ramas Craciunurile bucurestene, din familia parintilor adoptivi, pe care i-am considerat intotdeauna adevaratii mei parinti. Sarbatoarea imi era sfasiata, ca sa spun asa, si am sa-ti explic imediat de ce. Tatal meu, care fusese comunist in ilegalitate, dar apoi fusese exclus din partid si se lamurise inca din primii ani de dupa 1946 ce e comunismul real, ramasese ateu, fiindca asa apucase. El a crezut de cuviinta sa-mi deschida ochii din frageda pruncie, asa ca mi-a explicat pe la vreo 4-5 ani ca nu exista Mos Craciun, ca parintii impodobesc bradul si cumpara cadourile, ca sa faca o bucurie copiilor, prin urmare, sa nu-mi fac iluzii desarte. Pe de alta parte, mama, care era femeie de la tara, cu frica lui Dumnezeu, imi spusese ca Mos Craciun exista, stie tot ce fac bun si rau si ma rasplateste daca merit. Tot ea ma invatase Tatal Nostru si ne rugam impreuna, ingenuncheate la icoane, cand tata fusese arestat. Prin urmare, eram sfasiata intre luciditatea de a crede argumentele tatei si dorinta vie ca adevarul sa fie cel al mamei. Si mai era ceva: nu voiam sa fac opinie separata fata de ceilalti copii, prietenii mei de joaca de pe strada, care erau convinsi cu totii de existenta lui Mos Craciun. Si pentru a-l face sa vina, trebuia indeplinit neaparat ritualul colindatului, care grozav imi mai placea. Ne adunam grupuri de tanci, inotam prin zapezi pe la toate casele de pe strada noastra, si eu, fiind afona, cantam cel mai cu foc, cel mai tare si mai fals dintre toti. Vecinii, induiosati, ma luau in casa, imi incalzeau mainile si picioarele si imi umpleau traista cu mere, nuci, placintele... In focul exercitarii acestui ritual, primit cu atata caldura de oamenii mari, uitam ce-mi spusese tata, chit ca undeva, in mintea mea, ramasese, dar treceam peste, asa cum se intampla ca toti stim ca o sa murim, dar nu ne gandim la asta, sunt lucruri pe care preferam sa le ignoram... Asa au fost Craciunurile mele, un fel de balans intre banuiala ca e o inventie si dorinta de a-l crede adevarat.
- Probabil ca tatal tau voia sa te scuteasca de o dezamagire, voia ca mai tarziu sa nu-l acuzi ca te-a mintit.
- Sigur ca da, de aceea, cand cumpara bradul, ma si asocia la impodobirea lui. Faceam impreuna jucarii de hartie, destul de saracacioase daca stau acum sa ma gandesc - avioane, vapoare, pasari, stele, pe care le agatam seara in bradul atat de frumos mirositor. Asta nu insemna ca in dimineata de Craciun, cand ma trezeam, nu gaseam sub pom niste pungi cu dropsuri sau niste portocale, ceea ce ma facea sa cred ca Mos Craciun trecuse totusi si pe la mine si poate tata nu stia nici el tot adevarul. Alta data, fiindca in curtea noastra cresteau niste arbusti de tuia, tata n-a mai cumparat brad, ci mi-a facut surpriza sa impodobeasca cel mai impozant tuia din fata casei cu lumanarele si globuri. Era feeric, ninsese, toti copiii din vecini au venit sa vada minunea asta si m-au invidiat: nimeni n-avea un pom de Craciun viu, in curte. I-am fost recunoscatoare tatei pentru acel moment de triumf, care ma situa deasupra tuturor.
- La gradinita nu te-au dat?
- O, ba da, si am de acolo o amintire speciala, pe care merita sa o povestesc. Ma dadusera la o gradinita de cartier, unde eram invatati cantecele si poezii cu care ne produceam la serbari, cand erau invitati toti parintii si bunicii. La una din aceste serbari, de Mos Gerila - cred ca aveam 5-6 ani, era prin 1951 - mi s-a intamplat un lucru deosebit. Mi se repartizase sa recit eternul Catelus cu parul cret sau Pasarea-n timpul iernii sau ceva de genul asta. "Interpretam" cu gesturi, cu mimica si multa convingere (facusem repetitii acasa, sub supravegherea mamei), ce mai, o adevarata demonstratie de arta actoriceasca. Tata si mama n-au venit sa-si vada odrasla producandu-se, erau ocupati in ziua aceea, dar sala era plina de vecini de-ai nostri din cartier. Bucuroasa ca ai mei nu erau de fata, ca sa ma boscorodeasca apoi daca m-as fi incurcat, n-aveam emotii, si cand mi-a venit randul, mi-am recitat cu atata aplomb si dezinvoltura poezia, incat asistenta a fost impresionata, m-a aplaudat tare si mi-a strigat bis. M-am conformat si am spus inca o poezie, cu si mai mare abundenta de gesturi si variatii de ton. Lumea, amuzata de ce faceam eu acolo, striga din sala "inca o poezie, Tia, mai spune una", asa ca, imbatata de succes, mi-am luat la rand repertoriul: am spus cu sentiment o poezie despre un orfan care a rupt inimile, apoi o piesa de rezistenta a educatoarei: "Cu manutele-astea doua/ o sa fac o tara noua/ tara noua-nfloritoare/ pentru clasa muncitoare", dar lumea tot nu ma lasa sa plec, aplaudand si cerand sa-mi continui recitalul. Educatoarea exulta, o vedeam cu coada ochiului cat de mandra era de succesul vedetei sale, de aplauzele tot mai infierbantate. Imi simteam obrajii dogorind, eram intr-un fel de transa actoriceasca, de betie a atentiei tuturor asupra mea, dar nu mai stiam nici o poezie. Cum sala continua sa ma roage "inca una, Tia, mai spune", mi-am adus aminte ca mai stiu ceva, singura poezie invatata de la mama si nu de la gradinita, si am inceput sa spun raspicat, cu un aer mai sobru si foarte patruns: "Tatal Nostru carele esti in ceruri/ Sfinteasca-se numele Tau/ Vie imparatia Ta...". Imi unisem palmele in rugaciune, inchisesem ochii, asa cum faceam ingenuncheata la icoane, dar pe masura ce recitam, am simtit ca se petrece ceva. Sala pana atunci galagioasa si vesela amutise, inghetase, o mare incordare plutea in aer, si cand am deschis ochii, descumpanita, n-am priceput expresiile lor speriate, unii aveau lacrimi pe fata, nu intelegeam de ce nu mai aplaudau, dupa parerea mea, recitasem mai frumos "Tatal Nostru" decat celelalte poezii. Educatoarei i se topise si ei incantarea, parea disperata, s-a repezit din coltul scenei, m-a luat in brate si m-a dus repede in culise. Plangea, ma strangea la piept si imi soptea: "Sa nu mai spui niciodata, niciodata poezia asta". Repet, era 1951. Simteam ca ceva grav s-a intamplat, dar nu intelegeam cu ce gresisem, ce-i speriase in asa hal pe toti. Educatoarea m-a imbracat repede cu paltonasul, mi-a pus fularul si manusile si m-a trimis acasa. Cand m-a intrebat mama cum a fost la serbare, am inceput sa plang si i-am reprosat printre lacrimi: "O poezie m-ai invatat si tu, si aia a stricat serbarea!". "Ce poezie te-am invatat?", s-a mirat mama. "Pai, "Tatal Nostru"." "Aualeo!", s-a speriat si ea, "ai spus "Tatal Nostru"?!" "Dar ce, nu-i frumoasa, ce are?" Cert e ca dupa aceea gradinita s-a inchis, nu stiu daca din cauza mea, si pana la scoala, am ramas acasa.
ADRIANA BITTEL