Stimata d-na Sanziana Pop,
Trebuie sa ma scuz pentru ca nu-mi pot da numele, dar ceea ce am sa va povestesc ma determina sa procedez astfel. Va scriu din disperare. Am 24 de ani si sunt studenta. Viata mea de pana acum nu a fost prea fericita. Parintii mei nu s-au inteles niciodata si au ajuns in cele din urma, cand eu aveam varsta de 12 ani, sa se desparta. Eu am ramas cu tatal meu. Divortul a fost lung si fiecare din cei doi parinti - care se iubisera mult odata - incerca sa aduca din ce in ce mai multe dovezi impotriva celuilalt. A fost o lupta murdara. Atunci nu-mi dadeam prea bine seama ce se intampla, abia acum realizez faptul ca dreptatea nu mai conta, nici macar nu exista. Parintii mei se "luptau" si atat. Dar eu? Eu ce am ajuns? O biata unealta. Mama mea a sustinut la divort ca eu si tatal meu intretinem raporturi sexuale. La 12 ani!... Am urat-o mult, mai mult decat isi poate cineva imagina. Ma simteam umilita, jignita, distrusa sufleteste. Durerea mea nu se putea explica si, poate, nici intelege. Incercam sa ma izolez de intreaga lume. Cei din jur ma hartuiau necontenit, inclusiv profesoarele mele, care fusesera "atentionate" de mama. Invatam foarte bine. Era singurul scop: sa ajung "cineva". Atunci nu stiam ce drum lung si sinuos trebuie sa parcurgi, infruntand viata, si cata putere si incredere in tine iti trebuie. Anii au trecut. Oamenii au uitat. Ranile sufletului s-au inchis. Am luat bac-ul si examenul la facultate, fara meditatii. Am luptat cu viata si cu mine insami. Tatal meu, omul care m-a iubit enorm, a fost foarte dur cu mine. Am fost foarte singura. Mi-era teama sa ma apropii de oameni. Dar iata, acum termin facultatea. Am trait cu speranta in suflet ca viata mea va fi mai buna. Am intalnit un om bun, pe care stiu ca ma pot baza la bine si la rau... dar... tocmai acum, tatal meu a inceput sa bea foarte tare. Are si cardiopatie ischemica si asta il doboara. Intr-o zi, am fost instiintata ca tatal meu a cazut din picioare si ca este la spital. L-au dus la clinica de boli psihice. Avusese o criza de alcoolism. Era foarte turbulent. Voia sa ne omoare pe toti, inclusiv pe mine. A revenit acasa partial refacut. Apoi, totul a reinceput. Acum bea din nou. Este in camera alaturata, baut. A venit si mi-a spus: "Sunt beat. Nu mi-e prea bine". Stiu ce va urma. Ce sa fac? De ce sa mi se intample mie toate astea? Vreau sa traiesc linistita, atat. Mai vreau inca sa ajung "cineva", dar nu stiu daca nu cumva o sa ma pierd pe drum. Mi-am pierdut orice credinta. Va cer cu disperare ajutorul. Ce sa fac? Il iubesc mult pe tatal meu. E omul datorita caruia sunt ceea ce sunt (buna sau rea). Ce se intampla cu el, in organismul lui, la ce sa ma astept, ce pot sa fac pentru el? Este abia inceputul, nu-i asa? Asta este viata? Mai merita ea traita?
Cu mii de multumiri si cu speranta ca ma veti ajuta, inchei aici,
ALEXANDRA
Draga Alexandra,
Esti un soldat prea incercat de viata ca sa mai pierzi ultima batalie. Ai obosit putin si boala tatalui tau te-a luat prin surprindere. Erai la un pas de izbanda. Suferintele prin care-ai trecut si pe care ai izbutit sa le depasesti arata ca Dumnezeu este de partea ta. Ai o constitutie morala cu totul deosebita. Curaj, tenacitate, putere de munca. Multe fete aflate in situatia ta ar fi esuat, inghitite de strada. Vei vedea in curand cum fiecare din sacrificiile tale se va transforma intr-un avantaj. Vei fi de-a lungul vietii un om integru, puternic, pe picioarele lui. Un "cineva", asa cum visezi. Nu te pierde cu firea din pricina tatalui tau. Esti putin speriata pentru ca noua imprejurare te depaseste, iti cere calitati pe care nu le-ai exersat pana acum: rabdare, devotament, tandrete, dar si multa severitate. Aproape intotdeauna, parintii "sacrificati", divortati, care isi inchina viata copiilor lor, se simt tradati atunci cand acestia ajung la maturitate, cedeaza psihic, crezand ca nu mai sunt de nici un folos. Nu stiu daca tatal tau e batran sau mai este inca-n activitate, oricum ar fi, pentru el este extrem de important ca acum, cand viata ta se desprinde si intra pe o traiectorie independenta, sa-si gaseasca un rost mobilizator (profesie, familie etc.). Imi lipsesc datele necesare ca sa-ti dau o solutie in problema aceasta, dar nu face greseala sa-l tratezi ca pe un om bolnav. Nu cumva sa-l compatimesti. Dimpotriva, va trebui sa fii la fel de dura (iubindu-l pe mai departe) si de intransigenta, dupa cum a fost si el cu tine, in toata adolescenta ta. Si atunci, ca si-acum, compasiunea, excesul de sentimente v-ar fi pierdut. Trebuie sa fii foarte ferma ca sa-l scoti din impas. Momentele grele nu se depasesc cu plansete si cu vaicareli. Explica-i repetat ca este sub demnitatea lui sa devina un betivan, sa piarda meciul cu existenta, tocmai acum cand telul vietii sale e la un pas de a se fi implinit: tu, fiica lui, ai ajuns cineva. O victorie pe care ati castigat-o impreuna si care trebuie celebrata ca o victorie. Atentie: pericolul de a te lasa coplesita de mila e foarte mare. In loc sa-l tragi tu pe tatal tau afara din apa, s-ar putea sa te traga el inauntru si sa va inecati amandoi. Viata ta trebuie dusa in campanii deosebite: facultatea, dragostea pe care o traiesti (parerea mea este ca o casatorie ar fi o solutie optima), tatal tau. Numai castigandu-le pe primele doua o vei castiga si pe-a treia. Nu inversa aceste prioritati. Dar fii linistita: experienta pe care o ai te va ajuta sa duci lucrurile la bun sfarsit. Esti mult mai puternica decat crezi.
(P.S. In legatura cu boala tatalui tau, asteptam la redactie o noua scrisoare, in care sa ne comunici exact diagnosticul si medicatia care i s-a recomandat.)
"Pot sa iubesc "pe nimeni"?"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Ma numesc R. D. si am avut, doi ani si jumatate, un prieten cu sapte ani mai mare, pe care l-am iubit din tot sufletul. Dupa noua luni de prietenie, am facut dragoste prima oara. Nu mi-a parut rau si nici acum nu imi pare, pentru ca eu am fost sincera si am facut-o din toata inima. Dar dupa o buna perioada in care am inceput sa am indoieli, in iarna ne-am certat. Punandu-l in situatia de a fi respins, mi-a aratat o fata pe care nu i-o cunosteam. Am descoperit in el, la un loc, minciuna, lasitatea, mojicia, o gelozie feroce, absurda. Nu credeam ca poate fi adevarat. Nu voiam. Dar una era ce voiam eu, iar alta era realitatea. Mi-am dat seama ca hotararea de a ma indeparta de el era cea mai buna. A urmat o perioada ingrozitoare, care m-a adus aproape de limita. Ii daruisem totul. Acum mai am putin pana implinesc 21 de ani. Durerea cea mai mare a trecut, dar se intampla altceva. Am ramas singura. Nu am un grup de prieteni (m-am izolat pentru el, era gelos). Am cunostinte, dar nu e suficient. Eu sunt sociabila. Dar desi sunt vesela din fire, cad uneori intr-o stare de melancolie. Ma simt tot timpul de parca as fi indragostita. Dar nu am pe nimeni, nu iubesc pe cineva anume, nici macar nu mi-a atras cineva atentia. Nu stiu ce inseamna asta in realitate, nici ce sa fac. Pot sa iubesc pe nimeni? Iubesc in subconstient? Tot pe el? Nu simt asta. Nu stiu ce se intampla cu mine, daca iubesc sau nu, sau tot pe el, sau am luat-o razna. E ca si cum as avea niste sentimente de daruit si nu am cui sa le dau. E o stare pe care nu pot sa mi-o explic. Imi puteti vorbi despre asta?
Pentru stropul din timpul dvs. acordat mie, va multumesc din suflet.
RODICA - Iasi
Draga Rodica,
Starea asta de "indragostire" pe care o descrii excelent e generata de un preaplin sufletesc, de o disponibilitate afectiva care n-are nevoie, neaparat, de un obiect. Ea exista in sine. O iubire de unul singur. Cineva care trece prin lume, impovarat de belsugul simtirii lui: fericit de atata luxura, nefericit ca nu e cine sa primeasca atata dar. Nimeni n-a descris mai bine ca Eminescu acest sentiment nesigur si miscator al purtatorului de iubire neimpartasita: durerea-dulce. Realitatea cumva cam bizara ca esti indragostit fara sa iubesti anume pe cineva, ca siroiesti de dragoste "pentru nimeni".
Starea aceasta, care este si-a ta, n-are explicatii prea sigure. Vine si trece ca o boare de lumini si de umbre prin sufletul unui om. Cert este ca apare numai la oamenii inteligenti si sensibili (ca tine), care pot sa-si perceapa si sa-si constientizeze starile sufletesti. In orice caz, nu ai nici un motiv de a te teme. Dragostea prin care ai trecut (dezamagitoare, dar nu in toate privintele) te-a starnit fara sa te implineasca. (Era si normal. Varsta pe care o ai este a primelor, nu a marilor iubiri). Ea te-a ajutat sa-ti descoperi posibilitati afective mai mari decat cele puse in joc, si un alt ideal de iubire decat cel pe care crezusesi ca l-ai gasit. E alta femeia pe care o descoperi in tine si alta iubirea pe care o astepti. O revelatie care iti da o usoara stare de exaltare (senzatia ca ai sentimente de daruit), dar si o stare de melancolie si de singuratate, provocate de faptul ca nu exista un beneficiar pentru arderea ta. Nu te teme. Se va ivi repede. Alura asta de permanenta "indragostire" se vede cu ochiul liber. Semnalizeaza asemenea unui far. Sunt sigura ca esti mai frumoasa ca inainte, ai un aer electric, o fluorescenta magnetica. Vor aparea foarte repede fluturii atrasi de lumina, totul este sa nu te grabesti. Parerea mea este ca la varsta pe care o ai, sa incerci sa transferi aceasta stare de acuitate senzitiva si psihica pe un teren creativ: scoala, examene, o indeletnicire artistica, facultate. Orice vei atinge va "invia". Cu toate aparentele ei de deruta, starea prin care treci e benefica. Mai tarziu, la varsta sentimentelor "clasice", iti va fi dor de ea.