Am observat ca, atunci cand viziteaza castele si case memoriale ale unor personalitati istorice sau culturale, turistii zabovesc mai mult in dormitoare, bai si bucatarii decat in birouri, biblioteci, saloane. Asta se leaga si cu faptul ca topurile de librarie arata ca cititorul de azi e mai interesat de viata scriitorului decat de cartile lui: memoriile, jurnalele, corespondenta, biografiile se vand mai bine decat literatura de fictiune. Fascinatia pentru intimitatea unui om faimos, asemanatoare in esenta cu a tuturor, e mai puternica decat admiratia pentru inzestrarile ce l-au facut diferit: inteligenta superioara, imaginatie creatoare, forta psihica de a munci fara recompense imediate, curajul aventurarii in teritorii necunoscute etc. Pentru omul obisnuit e reconfortant sa judece confesiunile unor persoane publice, experientele acestora si reflexul lor in constiinta individuala, dupa propriile criterii si in raport cu ceea ce i-a fost dat lui sa traiasca. Azi, exhibitionismul narcisist si dorinta de a perpetua o anumita imagine de sine, cu vanitatea ca viitorul are de ce sa fie interesat de amanuntele existentei tale face ca librariile sa fie pline de jurnale intime si memorii publicate antum, unele de o banalitate ucigatoare (de ce m-ar privi frustrarile, bolile, ce a mancat, a citit sau pe unde a voiajat un mediocru grafoman care se crede buricul lumii?). In schimb, atunci cand omul care vorbeste la persoana I in asemenea carti confesive are talent de povestitor si deprinderea de a reflecta, de a extrage din intamplarile biografiei lui intelesuri general omenesti, cu alte cuvinte cand ideile devin solubile in text si asimilabile usor prin placerea lecturii - citesc cu nesat o asemenea literatura "personala". E si cazul cartii lui Gabriel Liiceanu, pe care va indemn sa o cititi fiindca satisface nu doar curiozitatea privitului prin usa anume deschisa spre spatiul lui privat, ci te ghideaza spre zone in care te regasesti: povestirile de sine, atat de eficace literar, te invata cate ceva despre adevarurile lumii, cum face de fapt toata proza de valoare. Caci Scrisori catre fiul meu "nu e un documentar despre mine ci, pornind de la cateva experiente de viata de obicei transfigurate, este una despre noi toti. Problema intalnirii cu celalalt sex, de pilda, sau problema sensului pe care-l dai unei vieti nu sunt doar ale mele. Ale mele sunt raspunsurile si ele pot fi confruntate cu raspunsurile celor care citesc", spunea autorul intr-un interviu. Adresarea catre fiul real, de departe, e si ea o conventie literara, de vreme ce scrisorile n-au ajuns la destinatar prin posta, ci au fost publicate, cu gandul la toti cititorii potentiali, de azi si de mai tarziu. "Fiul meu nu trebuie perceput "biografic", ci generic. S-ar fi putut la fel de bine ca eu sa nu am un fiu si el sa fie in intregime fictiv. Ceea ce presupune ca oricine, citind, ii poate sau imi poate lua locul." Ceea ce se si intampla, va garantez: orice cititor va rezona la ceea ce i se ofera, dupa mintea, sufletul, firea si experienta lui, dar nu va putea ramane indiferent. Desigur, propria persoana e un subiect despre care mai toata lumea vorbeste cu pofta. Dar recrearea in scris a unor momente autobiografice in asa fel incat ele sa poata fi "traite" si de cititor nu e la indemana oricui. Gabriel Liiceanu are talentul, spiritul de observatie si farmecul scriitorului capabil sa transmita emotia "traitelor" proprii in scene vii, cu personaje, decoruri si atmosfera pe care le vezi ca intr-un cineverite si carora le extrage apoi semnificatiile. Asa sunt multe secvente din scrisorile grupate sub titlul "American Story", evocarea apartamentului parintesc din Cotroceni si a mamei ce a facut din el "un adapost al istoriei", cu pretul sacrificiului de sine, caci i-a fost dat sa traiasca vremuri urate. Sau atrocele "scene de casnicie" cu care ilustreaza erodarea vietii de cuplu, sau povestirea primelor intalniri cu Noica, din 1967... Pe langa aceste nuclee si flash-uri epice, pe langa sublimari abstracte si sistematizari filosofice ale unor probleme esentiale, Gabriel Liiceanu are curajul de a sparge cliseul imaginii sale publice de justitiar intransigent, de "boier al mintii" si de profesor pe care catedra ne lasa sa-l vedem doar de la brau in sus. El isi asuma, cu un strop de autoironie, si placeri din zonele mai frivole ale intimitatii, precum cochetaria masculina, irationalul sexualitatii, abilitatile si satisfactiile bucataresti, ritualurile domestice, predilectia spre confort... Bineinteles ca detractorii lui s-au oprit doar la acestea, comentandu-le malitios si ignorand faptul ca tocmai ele dau veridicitatea autoportretului, ca tusele acestea au fost anume puse de un scriitor cu simtul pozei si experienta efectelor.