Cum sa creezi un meniu pentru musafiri in doar jumatate de ora. Cum sa slabesti 3 kg in doua zile. Cum sa te apropii de Tolstoi prin tehnica citirii rapide. Cum sa cuceresti un barbat dintr-o privire sau - cel mult - doua...
Puse laolalta, cele de mai sus par sa sfideze bunul-simt intr-un mod jucaus. Traim noi in secolul vitezei nebune, dar nici chiar asa, sa-ti dai sufletul doar de dragul de-a te grabi. Insa indemnurile si sfaturile legate de viteza sunt mai insistente decat visele pastelate cu bunastare personala si pace universala. Ne sar zilnic in ochi, din vitrinele supermarket-urilor, din copertele revistelor glossy, din gura persoanelor care asteapta sa ne urcam in autobuz ("Hai, cucoana, ca n-avem toata ziua la dispozitie!"). Si se infiltreaza incet, cu aroma lor acra, de "nu mai am timp, hai sa ne grabim", in felul in care mancam, citim, vorbim. Bunaoara, nu mai avem timp de discutiile fata in fata. Acum vorbim pe Messenger (cu trei colegi deodata), iar - cand nu suntem in fata calculatorului - pe mobil. Si, pentru ca e bine sa ai ambele maini pe volan, s-a inventat dispozitivul prin care sa te poti conversa fara a mai face efortul de a sustine greutatea telefonului. Toata lumea stie ca in trafic se pierde timpul, iar noi... n-avem timp de asa ceva. Trebuie sa vorbim la telefon. Sau sa ascultam muzica. Sau sa fumam o tigara. Sau - cel mai bine - toate trei in acelasi timp.
Stirile se digera mai bine sub forma de sumar sau de sinteza a zilei, indesate din scurt intre doua calupuri publicitare, care iti arata cum se scot petele fara sa mai freci si cum sa ramai fara carii, chiar daca nu ai timp sa te duci la dentist. Daca ai scapat vreo informatie, o revocare de ministru sau o marire de pensii, inseamna ca nu esti la curent, ca trece timpul pe langa tine, ca iti scapa insasi esenta vietii. Nu e de ajuns ca exista McDonald's, unde chiftele din carne de origine dubioasa sunt prajite intr-o grasime pe care o pot explica doar biochimistii, ca sa se transforme in doar 5 minute intr-un pranz "rapid si delicios". In caz ca nu mai ai alte 5 minute la dispozitie, in care sa stai jos, sa mesteci si sa inghiti, s-a inventat McDrive, care iti lasa placerea sa mesteci la tine in masina, in drum spre serviciu, in timp ce vorbesti la telefonul mobil.
Mancare instant = bucurie instant
Si mie imi place mancarea rapida : un sandvis cu paine buna, un bol de supa, o salata din frunze verzi, crocante (cateodata chiar de la McDonald's, cand se apropie ora pranzului si ma trezesc dintr-o data lovita de o foame atat de crunta, incat nu pot nici sa gandesc). Nu sunt impotriva vitezei, ci impotriva alimentelor mutilate, inghetate, dezghetate, prajite pana in maduva oaselor, apoi scaldate in sosuri care expira peste doi ani. Cand ies dintr-un fast-food, ma simt de parca am postit fortat si prost. Nu doar ca am fost privata de vitamine si minerale, dar n-am primit nici iertarea pacatelor, nici purificarea mintii. Dimpotriva, foamea mi s-a umflat in cap ca un balon si singurul lucru la care ma pot gandi este ce o sa mananc cand ajung acasa.
Ce-i drept, nici acasa lucrurile nu se transforma intr-un paradis culinar. O scriitoare britanica spunea ca a gati zilnic, pentru o familie numeroasa, este ca si cum ai conduce o neincetata, istovitoare campanie militara: trebuie sa stii care sunt alimentele pe care te poti baza si care trebuie folosite in curand, ca sa nu ajunga in cosul de gunoi; trebuie sa planifici aprovizionarea (in asa fel incat sa n-ai niciodata frigiderul gol) si sa ai parte de o inspiratie culinara mereu alerta, gata sa riposteze la cea mai mica soapta de "mi-e foame". Si totusi, cand furi din timpul pentru mancare, iti furi una din marile placeri ale vietii (cam asta ar fi ideea de baza a miscarii "Slow Food", inceputa in Italia in 1989, care promoveaza cultivarea, prepararea si degustarea alimentelor intr-un ritm mai incetinit, care sa nu sece pamantul de resurse si omul de placere). Mancarea instant produce o bucurie instant, mereu plata, lipsita de nuantele asteptarii, nerabdarii, anticiparii. Da, gatitul ia timp, dar cautarea, planificarea, apoi spalarea, cojirea, taierea, macerarea, frigerea, caramelizarea sunt verbele fara de care mancarea ramane agatata intr-un copac preistoric, asteptand sa fie culeasa si inghitita imediat - cu foame si frica - de catre un om care se lupta zilnic sa supravietuiasca.
Daca, in anii acestia, beneficiem de confortul masinilor, de progresul supersonic al mijloacelor de comunicare, de cresterea sperantei de viata, ar fi pacat sa nu ne bucuram si de abundenta din piete, de retetele pentru deserturi arabesti, de existenta parmezanului italienesc sau a jambonului iberic, de coaja de brad in care se odihneste branza de burduf, de povestile cu bucatari sexy si pasionati, de restaurantele cu stele Michelin si de tavernele grecesti cu miros de peste proaspat. Hai sa nu mai alergam dupa timpul pierdut (ca nu-l mai prindem din urma niciodata) si sa ne oprim oleaca, sa gatim, sa mancam, sa visam...
Reteta cronofaga
Daca cititi aceasta pagina, inseamna ca aveti ceva timp la dispozitie, ca frigiderul va e cat de cat plin si ca v-ati refacut deja dupa stresul culinar al Craciunului (cand, chiar daca nu ati pregatit toba si caltabosul, macar ati fiert niste sarmale sau ati framantat niste aluat; iar, daca le-ati achizitionat pe toate gata preparate, tot v-ati expus la stresul cozilor lungi din piete si hypermarketuri. Si, daca nici macar atat nu ati facut, atunci in mod sigur ati fost invitati intr-un loc unde pana si cu privirea v-a fost greu sa atingeti toate mancarurile de pe masa). Asa ca un fel de mancare usor cronofag n-o sa va taie apetitul pentru gatit.
Peste reteta englezeasca de "fish pie" am dat intamplator, cand imi pierdeam timpul pe Internet, in cautare de idei pentru o mancare cu destula grasime si carbohidrati, cat sa-mi tina de cald intr-o zi geroasa de ianuarie. Mi-a atras atentia, pentru ca includea doua dintre alimentele mele preferate (pestele si cartofii), dar si pentru ca avea un aer nepasator, de mancare pe picioarele ei (adica gustoasa si satioasa), pe care o trantesti la nimereala intr-un vas mare, pe care il aduci apoi la masa, ca sa se serveasca fiecare. O data, apoi inca o data.
Deci, un amestec de peste (in unele retete se adauga si fructe de mare) scaldat intr-un sos alb, indulcit cu praz si ingrosat cu ciuperci, peste care se toarna un piure atat de pufos, incat iti vine sa iti odihnesti obrazul in el. In final - o crusta sarata de parmezan. O placinta care mi-a mancat jumatate de zi (bineinteles ca am facut pauze lungi si dese: ca sa admir prima ninsoare de anul asta, ca sa termin de mancat pastele cu masline si rosii care ramasesera din ziua precedenta, ca sa trag un pui de somn, ca sa ma mir cat de repede se intuneca iarna...), dar, pe la opt seara, am mancat-o si noi pe ea! Si, va spun, atunci am simtit ca mi-am pierdut timpul exact asa cum trebuia.
Placinta cu peste
Ingrediente (pentru 6 persoane sau pentru o familie de 3, care vrea sa rezolve de cu seara problema gatitului pentru a doua zi la pranz):
* 3 fileuri (in jur de 500 g) de peste alb, curatate de piele (eu am folosit salau);
* 200g peste afumat (am ales butterfish, dar macroul si somonul merg la fel de bine);
* 1 praz;
* 6-7 ciuperci champignon de marime medie;
* 6 cartofi marisori pentru piure (adica fainosi, din aceia care au coaja alba)
* 50g unt;
* 2+1/2 cani lapte;
* 4 linguri ulei de masline;
* 4 linguri faina;
* 50 g parmezan;
* sare, piper proaspat macinat.
O tava adanca sau un vas termorezistent din sticla sau ceramica (eu am folosit unul din ceramica, 36x27 cm)
• Cartofii se cojesc, se spala, se taie in bucati, apoi se fierb in apa cu sare pana devin moi (cand o furculita ii strapunge cu usurinta, atunci sunt gata!); se scurg si se pun deoparte.
• Se pune laptele la incalzit si se rade parmezanul (il puteti inlocui cu un cascaval mai bun).
• Prazul se spala si se taie in rondele subtiri (doar partea alba); ciupercile se spala si ele, dupa care se taie in felii. Intr-o tigaie antiaderenta, se incinge uleiul de masline si se adauga prazul (e bine sa amestecati din cand in cand - cu o lingura de lemn - ca sa nu se arda).
• Dupa ce prazul a devenit usor galbui, se adauga ciupercile si faina. Cand tot uleiul a fost absorbit, se toarna incet laptele cald (2 cani); se amesteca si se lasa la fiert cateva minute. Dupa ce s-a ingrosat sosul, se ia de pe foc si se adauga piper proaspat macinat si sare dupa gust (pestele afumat e - de obicei - foarte sarat, asa ca nu exagerati cu sarea in sos).
• Fileurile se taie in bucati egale (cam de 1,5 cm latime) si se distribuie in mod egal pe fundul vasului. Pestele afumat se cojeste de piele si de oase, se rupe in bucati mici si se presara printre pestele crud. Peste se toarna sosul de ciuperci.
• Cartofii se zdrobesc, se adauga untul, jumatate de cana de lapte, sare si piper. Se amesteca pana cand se transforma intr-un piure pufos.
• Piureul se toarna peste ingredientele din tava, se niveleaza usor (nu va straduiti prea mult, aici e vorba de un preparat rustic) si se presara parmezanul ras.
• Se baga in cuptorul incins (la aprox. 2000C) timp de 30 min. sau pana cand branza se transforma intr-o crusta galben-aurie.
• Noi am mancat placinta cu salata verde, dar se potriveste si cu un amestec de legume (fasole verde, mazare, morcovi) fierte sau sotate cateva minute in ulei de masline.