Casa Silviei Kerim e ca o imbratisare. Odaile sunt insirate de-a lungul laturilor unui patrat, pastrand in mijloc, ca o surpriza, o curte interioara. In loc de iarba, Silvia a plantat in acest spatiu, care are drept acoperis cerul liber, o iedera care nu moare iarna. Se cheama "evergreen". Acum, verdele ei abia se vede - e acoperit cu un strat subtire de zapada inghetata. Casa a fost construita in 1847 si a fost mostenita de Silvia de la parintii ei: turcul Negip Kerim, care a cumparat acest imobil de patrimoniu de la un avocat bogat, si frumoasa unguroaica, Ana Orban, devenita in urma unei casatorii fericite doamna Kerim. In aceasta casa refacuta cu generozitate si cu mult bun gust de Mircea Veroiu in anii 1973-1974, pe cand Silvia Kerim si "regizorul ei preferat" faceau un cuplu de invidiat, care a durat aproape 10 ani, Silvia isi scrie povestile, cartile si articolele pentru revista noastra. Nu la calculator, ci... la o masina de scris veche de peste 40 de ani.
Acum, Silvia sta in fata mea, intr-un fotoliu urias cu "urechi", vechi de vreo suta de ani, o "berjera" cum i se mai spune. Bem, in pahare mici de cristal, cate un strop de "Amaretto di Venezia". Silvia si-a hranit, pana la venirea mea, cei doi caini salvati din strada, pe cand erau costelivi si disperati, precum si cele trei pisici salvate si ele de la abandon, in ultimii cativa ani: motanul Mota, Pis-Pis Vasilescu si superba Mau.
- Silvia draga, te-am auzit de multe ori spunand ca esti fericita. In zilele noastre, mai toata lumea se vaita... Tu nu te vaiti deloc! Chiar nu te supara nimic? Stiu ca esti singura de tot in casa asta mare, dar atat de frumoasa, ce-i drept...
- Se spune ca oamenii echilibrati sunt cei care au avut o copilarie fericita. Eu chiar am avut o copilarie fericita! M-am nascut in casa asta, din niste parinti care s-au iubit, cred eu, foarte tare. Si care s-au si respectat foarte mult. Si ne-au respectat si pe noi, copiii. Nu-mi amintesc sa se fi certat vreodata in fata noastra, in fata fratelui meu mai mare, Hill (pe numele lui adevarat Henric) ori in fata mea. Din pacate, fericirea asta a durat doar pana la moartea naprasnica a tatalui meu. Atunci s-a produs o prima ruptura in viata noastra. Numai ca a fost o ruptura care ne-a intarit.
- Ai invatat de mica una din lectiile dure ale vietii: cum te poate intari o lovitura! Si inca una cumplita: moartea tatalui iubit... Un paradox, as zice...
- Da, este - intr-adevar - un paradox. Dar el contine un mare adevar. Noi, cei trei ramasi fara marele nostru ocrotitor, a trebuit sa ne obisnuim cu ideea ca generosul Negip nu mai e. Ca degeaba il mai asteptam spre seara, pandindu-l de la geam - iernile, cand viscolea ca-n povesti - ori verile, in curte, ca sa-i sarim in fata si sa-l scotocim dupa bunatati. Mama a trebuit sa se invete cu ideea ca e vaduva si ca toata povara greutatilor casei s-a prabusit pe umerii ei delicati. Iar noi, inca adolescenti, ba chiar copii, am inteles ca trebuie sa... muncim! Chiar asa, am muncit! Atat eu, cat si fratele meu, am inceput sa dam meditatii unor elevi mai mici ca noi. Eu am dat meditatii de romana si franceza, fiind platita in... cartofi si faina (din care mama facea o foarte buna painica la "Wundertopf" - "oala-minune"), iar fratele meu a dat, cativa ani la rand, meditatii pe bani. Oricum, chiar si asa, viata noastra nu mai putea fi ca mai inainte. Tata a fost angrosist. Negustor, cum ar veni. Se ocupa de import-export de fructe, de mirodenii, de nu stiu mai ce... E mult de-atunci! Banii erau mereu la el. Noi nu aveam acasa un asa-zis "seif" unde sa-si fi tinut el "averea". In afara de afacerile lui, el se mai ocupa de aprovizionarea de iarna a casei: de umplut pivnita cu o mie de tone de lemne, cu saci de cartofi, cu morcovi, si asa mai departe. Mama, minunata de ea, se ingrijea de treburile marunte ale gospodariei. Si mai avea inca o grija: sa ne spuna povesti. De altfel, daca Dumnezeu mi-a dat acest har si aceasta bucurie de a scrie povesti pentru copii - toate astea le-am mostenit de la multiubita mea mama (careia i-am dedicat, de altfel, cartile mele). Mama obisnuia sa ne spuna, mie si fratelui meu, povesti, inca de cand eram foarte mici. Stia povestile pe dinafara, nu ni le citea din carti. Cel mai mult ne placea "Alba ca Zapada", pe care o obligam sa ne-o spuna in fiecare seara. Si daca "indraznea" sa uite sau sa schimbe un amanunt din sirul povestii, ne suparam teribil si o certam de mama focului! Asta era "il primo tempo"... Al doilea "tempo", si aici apare meritul si talentul ei, ea ne inventa, seara de seara, cate o poveste cu animalute. Povesti care trebuiau sa se termine intotdeauna foarte bine! Acel "happy end" din filmele de desen animat americane, in care animalele pierdute, disperate, infometate, isi gasesc intotdeauna cate un stapan bun. Si totul se incheia cu o mare fericire.
- Tot de la mama ta ai mostenit si aceasta iubire pentru animale?
- Da. Ea ne-a invatat sa le iubim, sa le ocrotim, sa ne pese de ele. Si tata le iubea. Iubea si cainii, si pisicile. Inca de cand eram mici l-am avut pe superbul Rudy, botezat asa de mama, mare admiratoare a lui Rudyard Kipling, mai ales pentru superbele sale "Carti ale junglei". Rudy era un "spitz" alb ca zapada, un fel de lup polar, nespus de afectuos si de credincios. Nu stiu de ce rasa asta minunata a disparut de pe la noi. Am avut si multe pisici in vremea lui Negip. Cel mai mult l-am iubit pe Pepi, un motanel negru patat cu alb. Sau invers. Apoi, de-a lungul anilor, am tot avut animale - caini, pisici, toate iubite si ocrotite, chiar si in cele mai negre vremuri.
- Sa revenim la acea "ruptura" produsa in viata voastra tihnita de moartea tatalui tau...
- O moarte naprasnica. Cum iti spuneam mai inainte, banii pentru afaceri si pentru casa tata ii tinea la el, asa incat, dupa venirea comunistilor la putere, l-a "ucis" ziua in care s-a facut "Stabilizarea". Adica, s-a trezit intr-o clipa cu toti banii facuti praf, fara posibilitatea de a-si continua treburile, si acasa cu pivnita goala. A murit in 24 de ore "de inima rea". Asta a fost momentul in care, din pricina unei tragedii, a trebuit sa-mi iau soarta in maini. Am inceput sa muncesc mai intai din obligatie, dar apoi am descoperit ca imi place sa muncesc. Am dat doua clase intr-un an ca sa-mi termin liceul mai devreme, ca sa pot da mai devreme examen de admitere la facultate. Am luat admiterea "din prima" la Facultatea de Litere, sectia de Limba si Literatura Franceza. Am invatat sa bat la masina pe un Remington - o fosila din primul razboi mondial!, cred. Traduceam "direct" din limba maghiara pentru revista "Urzica", texte umoristice din "Ludas Matyi". Si cam tot atunci, adica pe cand eram in anii intai si doi la facultate, m-am angajat secretara la o "Scoala Tehnica de Administratie Economica", o scoala care pregatea ospatari si bucatari pentru restaurante. In plus, iubind de atunci, ba chiar din copilarie, teatrul si filmul, si documentandu-ma cat de cat - m-am apucat sa scriu pentru ziarul "Informatia Bucurestiului" mici cronici de teatru si de film. Sa-ti spun ce bucurie insemna pentru mine si pentru mama faptul ca le vedeam tiparite intr-un cotidian de mare tiraj? Munca a fost pentru mine o mare iubire. Am vorbit despre iubirea pentru copilarie, pentru parinti, pentru casa, pentru povesti, vreau sa vorbesc acum si despre iubirea mea pentru Munca. Pentru ca ea, munca, mi-a "asigurat" in cele mai diferite perioade ale vietii mele, mult dorita mea independenta. Muncesc si acum, cu aceeasi placere, si sunt sigura ca voi soca multi cititori prin ceea ce afirm acum: si anume, daca un sponsor mi-ar da 10 mii de euro pe luna, cu conditia sa nu muncesc deloc, ei bine, eu l-as refuza. Desi nu-mi place sa ofer amanunte despre viata mea sentimentala, vreau sa-ti spun ca mi-am oferit aceasta independenta, incepand chiar cu prima mea casatorie. E vorba, desigur, despre o independenta materiala.
Foarte curand, dupa terminarea facultatii (o facultate in care am avut profesori ca Tudor Vianu, Ion Frunzetti, Edgar Papu si Valentin Lipatti) m-am maritat cu un tanar arhitect si grafician foarte frumos, G.P., care traieste acum in Franta, la Paris si la Nisa, si este insurat a treia oara. Sa stii ca sunt foarte buna prietena cu amandoi, cu el si cu sotia lui, Anita, si-i vizitez de cate ori ajung pe malurile Senei sau ale Mediteranei. Fiind arhitect, salariat la un muzeu, avea si un atelier la care lucra grafica. Era talentat, facea lucruri minunate, pe care le vindea cu bani frumosi. Asa ca ma rasfata in toate felurile, ca pe o papusa multiubita, dar... casnica! Vreo doi ani am stat acasa, in aceasta calitate neobisnuita pentru mine, iubita si de sot si de soacra, o soacra extraordinara, de altfel, fosta profesoara de romana la Galati si la Braila. O chema, ca intr-un roman romanesc interbelic - Janeta Stamatescu. Am iubit-o nespus. Ii spuneam Janetel. Iar cand am divortat de sotul meu, Janetel si mama mea, au suferit cel mai mult. Dorinta mea de independenta materiala se accentuase, intre timp, si cu faptul ca relatia noastra - care nu izvorase dintr-o dragoste "la prima vedere" - nu mai semana cu starea de "jar" aprins, mistuitor. Viata de zi cu zi tocise destul de mult din emotia traita in primii ani de casnicie, asa incat, intr-o zi m-am trezit ca-i spun sotului meu: "Vreau sa lucrez!". El, avand ceva relatii la Radio, dupa cateva telefoane a obtinut pentru mine postul de redactor la "Teatru la microfon". Si astfel, am ajuns pe un taram pe care, apoi, l-am iubit nespus! Dupa un an de la angajarea mea la Radio, am divortat - un divort foarte "tandru", intrucat ne-am dus de mana la tribunal si mai apoi am sarbatorit divortul la restaurantul "Ambasador". Si astfel mi-am asumat, cu buna stiinta, acel tip de singuratate pe care ti-l da starea de femeie divortata. Dupa cum vezi, nevoia de libertate merge mana in mana cu unele sacrificii. Dintre ele, cea mai teribila e singuratatea. Nu mi-a fost usor sa ma intorc acasa, in strada Parfumului, alaturi de mama, profund nemultumita de faptul ca divortasem. Norocul meu a fost din nou munca, faptul ca Radioul ma solicita teribil. E un loc care-ti cere mult efort, multa disciplina, rigoare. Iar in cei unsprezece ani in care am lucrat eu acolo, pe vremea lui Ceausescu, munca asta a presupus si mult risc. Adevaratele valori culturale trebuiau aparate in fata cerintelor cenzurii, chiar si asumandu-ti unele riscuri majore.
- Singura sau ne-singura, stiu ca ai fost adorata si curtata de multi barbati. Dar marea dragoste cand te-a lovit? Pentru cine?
- De... "lovit", m-a lovit de mai multe ori! Cel putin asa mi s-a parut mie. Pe cand aveam vreo cincisprezece ani, incepusem sa patinez in Cismigiu. Un spatiu pe care l-am iubit foarte mult, inca de mic copil, pe cand mergeam cu mama la plimbare prin orasul atat de drag mie. Nu aveam ghete cu patine, cum aveau toti copiii din jurul meu. Eram tare saraci in acea vreme, dupa moartea tatei, asa ca mama imi cumparase de la "vechituri" niste "patine cu cheie". Plecam de acasa bine infofolita, foarte mandra de patinele mele cu cheie, purtate pe umar (erau legate una de alta cu o sfoara), in fiecare dimineata, pe la unsprezece, si stateam acolo pana ma uita Dumnezeu - asta in vacanta de iarna ori duminica. Asa l-am intalnit pe Pompy! Asa m-a... lovit prima mare dragoste! Una... tragica! Da, tragica, pentru ca eu eram topita dupa Pompy, iar el nu m-a observat niciodata! Nu mi-a vorbit niciodata! Era cel mai frumos patinator de pe Cismigiu, era elev in clasa a opta de liceu la "Mihai Viteazu", purta un costum de sport care mie mi se parea foarte elegant, un sal tricotat din lana rosie care-i falfaia intruna in jurul gatului. Pe gerul cel mai naprasnic era cu capul gol! O iarna intreaga m-am chinuit sa-l fac sa ma vada - nu mi-a reusit! Incepuse o boare de primavara, gheata incepuse sa se topeasca pe lacul Cismigiu si, spre induiosarea mamei si a lui Hill, eu tot ma mai duceam la Cismigiu, doar-doar ma va observa si pe mine "multiubitul meu Pompy". Iubirea asta mi-a trecut deodata, atunci cand mama mi l-a prezentat pe... Lulu, baiatul colonelului Pravila din vecini, elev falnic la "Matei Basarab" si care, din prima clipa, mi-a sarutat mana! Revenind la treburi mai serioase, stiu sigur ca ma vei intreba despre Mircea Veroiu! Cum altfel?...
- Cum v-ati cunoscut? Pe ce era construita relatia voastra atat de comentata si de invidiata?
- Si in acest caz, foarte fericit pentru mine, revin la ceea ce am vorbit la inceputul discutiei noastre. Si anume, la faptul ca dintr-o mare lovitura se poate trage, in timp, un mare noroc! Sa ma explic: dupa unsprezece ani de lucru pasionat la Radio, a trebuit sa parasesc aceasta multiubita institutie, pentru "simplul" motiv ca nu eram membra de partid. Din redactor ajunsesem in cativa ani realizatoarea unor emisiuni importante, de cultura, si, in cele din urma, "Seful sectiei de Arte". Cum se stie, pe vremea lui Ceausescu, ca sa fii sef, trebuia sa fii membru de partid, si inca unul vajnic. Am facut cerere dar, dupa o sedinta urata, nu m-au primit, datorita "vaditei mele admiratii pentru tot ce inseamna civilizatia si cultura occidentala". Mi s-au propus unele compromisuri, nu le-am primit, mi-am cerut transfer si, dupa doua luni de "targuieli", am ajuns la Casele de Filme, atunci infiintate, ale Ministerului Culturii. Asa l-am cunoscut pe Mircea. Mai intai, am vazut "Nunta de piatra". Am fost socata de splendoarea si de rigoarea clasica a acestui film antologic. Filmul avea o estetica mai degraba japoneza, si de aceea am crezut ca este facut de doi regizori in varsta si... cand colo, m-am trezit in biroul meu cu doi barbati tineri si frumosi: Dan Pita si Mircea Veroiu. Asadar, a fost mai intai socul intelectual. Si-apoi, cand am descoperit omul, barbatul, Artistul, a fost si cel de-al doilea soc. S-a produs acea adevarata "lovitura" de care aminteai. Nu a fost ceea ce se cheama dragoste la prima vedere. Ea, aceasta dragoste, a aparut abia dupa ce ne-am cunoscut mai bine, dupa ce ne-am dat seama ca avem aceleasi ganduri despre Viata, aceleasi idei in materie de arta. Si apoi, ne-am si placut foarte tare. Asa incat totul s-a transformat, foarte curand, intr-o dragoste foarte puternica. Reciproca.
- Erati foarte frumosi amandoi, se intorcea lumea dupa voi pe strada...
- Asa se spune. Pentru mine, si poate ca si pentru el, important a fost nu numai ca am trait o mare iubire - si asta timp de aproape zece ani! - ci si faptul ca ne-am fost parteneri. Am lucrat cu el cateva filme - de la scenariu pana la premiera -, pe unele le-am si semnat pe generic ca "producator delegat"... Am facut impreuna nu numai filme, ci si, iata, aceasta casa pe care, cu multi bani din contractele lui si cu ceva bani de la mine, am refacut "Parfumeria". (Despre care am si scris intr-o carte - "Vedere din Parfumerie" - premiata de Uniunea Scriitorilor si tradusa in engleza, ajunsa intre timp la un tiraj de vreo 12.000 de exemplare.)
- Cum ai suportat despartirea de Mircea Veroiu, dupa niste ani atat de bogati in bucurii si realizari de tot felul?
- Din pacate pentru mine, despartirea de el a venit dupa o alta teribila despartire. Despartirea de mama mea. Dupa moartea mamei mele, aproape jumatate de an nu am putut trai decat cu Cavit si cu Diazepam. Rastimpul pe care l-am mai trait alaturi de Mircea si de fiinta lui ocrotitoare a fost de numai un an. Dupa ce a trebuit sa ma despart si de el - dintr-un motiv pe care nu l-am inteles si nu l-am admis niciodata! - mi-a fost indoit mai greu. Casa a devenit brusc pustie. Noroc ca m-au salvat de la un fel de moarte, care se traduce prin dorinta de a nu te mai trezi dimineata..., cainii mei. Pentru ei a trebuit sa vin in fiecare seara acasa (dupa o zi de munca la Casele de Filme), ca sa le dau de mancare, ca sa le dau dragoste. Si s-o primesc, inzecita, de la ei!
- Dragostea pentru animale iti umple si singuratatea ta de acum...
- Nu i-as spune singuratate... Nu ma simt defel singura in aceasta casa plina de amintiri, pe care sunt atat de indreptatita sa le iubesc, chiar daca nu sunt intotdeauna trandafirii. Dar ele sunt ale mele, sunt momente din viata mea atat de tumultuoasa - zic unii! Cum vezi, casa e plina de fotografii, de multe carti, de manuscrise si... de animalute. Ce-i drept, prieteni mi-au ramas foarte putini, majoritatea au plecat in lumi "de dincolo", ori in lumi... europene. Nu ma simt singura, si pentru ca ma "populeaza" tot soiul de personaje pe care as dori sa le plasez in carti de-ale mele, pe care le plasez in articole de-ale mele, in povestile si piesele mele pentru copii. Da, Corina, sunt fericita, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipa pe care o apuc!
- Traim vremuri grele. Totusi, tu exprimi prin tot ceea ce faci si prin felul tau de a fi bucuria de a trai. De unde-ti vine forta asta?
- Viata este un lucru unic, irepetabil, dupa cum se stie. Datorita mamei mele, am descoperit de copila ceea ce se cheama bucuriile mici: bucuria de a te trezi dimineata acasa, in patul tau (si nu intr-un spital), bucuria de a avea prieteni, bucuria de a calatori si de a vedea cat de frumoasa e lumea aceasta creata de Dumnezeu, bucuria de a munci, de a face ce-ti place, bucuria de a manca ceva bun - chiar daca un fel foarte simplu -, bucuria de a bea un pahar de vin rosu, de a chicoti cu o prietena, de a dansa "in draci" ca-n tinerete... Bucuria de a da si de a primi iubire, capacitatea de a ierta. Prieteni ori barbati care te-au dezamagit. Asa e ca am dreptate? La Targul International de carte pentru copii de la Bologna, unde am fost invitata anul trecut in aprilie, am descoperit o carte pe care am iubit-o din prima clipa foarte mult. Am si cumparat-o, din fericire. Din fericire, pentru ca atunci cand ma simt... singura, atunci cand nu-mi mai vine nici sa zambesc, nici sa rad, sa mi-o pot aseza sub ochi. E scrisa de un englez, John A. Rowe, desenata superb - tot de el! -, si se cheama "Doresc o imbratisare!". E tradusa in italiana si de aceea, titlul ei suna: "Voglio un abbraccio!". Eroul ei este un arici micut, Riccardo, ocolit, din cauza tepilor lui, de toata lumea. Asa ca el umbla disperat ca sa gaseasca pe cineva care sa-l indrageasca asa cum e. Si, aratandu-i dragostea, sa-l si imbratiseze! Dupa multe cautari, micutul arici il gaseste pe Cirillo, un puiut dragalas de... crocodil, ocolit, de asemenea, de toata lumea, datorita infatisarii si dintilor lui. Si astfel, isi vad amandoi visul cu ochii, in clipa in care isi ofera acea mult dorita imbratisare... Ma recunosc in povestea asta cand ma simt singura si cam... tepoasa, ma gandesc ca o fi existand, undeva pe lume, un fel de Cirillo, care sa ma asigure ca nu e chiar totul pierdut!