Varsta a treia = sfarsitul vietii?

Cititor Formula AS
Ecouri pe marginea textului cu acelasi titlu (F. AS nr. 852), publicat sub semnatura cititoarei noastre din Cluj, CODRINA BRAN

Desi traim in mileniul trei, problemele sufletesti sunt tratate ca-n evul mediu. De pilda: femeile de varsta a treia, trecute de pragul "dramatic" de 50 de ani. "Batranele" pentru care nu mai exista nici oferte de munca si nici de dragoste. Batalioane intregi de fapturi inca tinere si adesea frumoase, sanatoase si simtitoare, maturate cu brutalitate de pe scena vietii, fiindca "au depasit varsta". Femei singure, dornice si capabile de afectiune, de tandrete si de iubire, dar scoase pe tusa de copii, de nepoti, de rude, de o societate incremenita in prejudecati. Si, adesea, de propria lor neputinta de a-si exprima cu sinceritate asteptarile sufletesti si trupesti. Exista solutii? Pot iesi, oare, din izolarea si incremenirea in care stau zidite de vii? Se poate depasi varsta a treia? Poti iesi din singuratatea in care te zidesti de viu? Textele pe care le publicam sunt un prim raspuns la intrebare. Asul de inima isi tine paginile deschise si pentru alte marturisiri si pareri.

"Am 60 de ani si vreau sa fiu fericita"

Sunt o femeie divortata, dupa 30 de ani de mariaj. N-am murit de suferinta, nici de umilinta, nici de rusine, dar mi-am jurat - dupa o lunga depresie - sa nu mai am de-a face niciodata cu un barbat. Mi-a ajuns cat am tras. Un sot pe care il crezi fidel si care te paraseste fara drept de apel, pentru o femeie mai tanara si mai frumoasa, asta te face sa imbatranesti brusc. De altfel, de la o vreme trebuie sa te obisnuiesti sa traiesti cu aceasta fata ridata, cu parul carunt vopsit, cu trupul care incepe sa se deformeze si sa se lase. Cu toate astea, activitatea mea profesionala, care ma pune mereu pe drumuri, mi-a scos in cale un barbat care are aceeasi profesie ca si mine si aceeasi varsta: 60 de ani. El mi-a facut avansuri si, spre mirarea mea, in loc sa le refuz, le-am acceptat. Sa fi fost razbunare la mijloc, un fel de a plati tradarea indurata? Cert este ca a doua zi dimineata, m-am trezit intr-un pat strain, de hotel, dupa o noapte de dragoste emotionanta. In plus, mai tanara cu 20 de ani, dupa aceasta infuzie de tandrete si mangaieri. Prietena mea cea mai buna, careia i-am povestit totul, m-a aprobat. In schimb, sora mea, s-a aratat deosebit de socata. Dar eu stiu ca voi merge mai departe pe noul drum. Mi-am regasit increderea-n mine. Noul meu prieten imi telefoneaza regulat, imi spune vorbe de dragoste pe care le crezusem uitate, vrea sa ne casatorim. Nu sunt pregatita pentru pasul acesta. O prietenie temporara si la distanta e mai potrivita cu starea mea. Ma tem, de altfel, ca rabufnirea aceasta neasteptata de tinerete va trece asa cum a aparut. Ar fi cumplit! Imi doresc enorm sa fiu fericita, chiar daca am 60 de ani.
ANTONIA

"Sa-mi fie rusine?"

Mi-e foarte greu sa va scriu. Cu toate ca nu-mi dau numele adevarat, ma simt de parca as merge pe strada in pielea goala. Dar nu vad de unde mi-ar putea veni ajutor. Am incredere in Asul de inima. Stiu ca sunt ascultata cu drag. Povestea mea este urmatoarea: in cazul meu, varsta a treia s-a transformat in suferinta si boala: ameteli, oboseala, frisoane, stari depresive, ganduri de sinucidere etc. Femeia care fusesem disparuse fara urma, lasand in locul ei o dublura oribila: fata posomorata, ochi umflati, retentie de lichid in tot corpul. Dar dupa trei ani, chinul s-a sfarsit. Cu cateva riduri in plus pe fata si 4-5 kilograme adaugate pe solduri, m-am pomenit iarasi tanara si dornica de viata. Mi-e dor de mangaieri si tandrete, la fel ca la 20 de ani, spre fericirea sotului meu, caruia i-am intors spatele multa vreme. Rabdarea i-a fost rasplatita. Sa-mi fie rusine ca se intampla asa?
MAGDALENA

"Tu, mama? Un prieten la varsta ta?"

Sunt vaduva de la 39 de ani. Am avut un sot minunat, pe care nu l-am putut uita nici macar dupa moarte. Inconjurata de amintirile si fotografiile lui, am crezut ca voi trai pentru totdeauna in singuratate. M-am dedicat cu totul profesiei si celor doua fete ale mele, pe care le-am ajutat sa tina drumul drept al vietii, desi cu chinuri si greutati. Sunt amandoua absolvente de facultati si, de curand, maritate. Cat au stat cu mine in casa, mi-a fost usor. Nu exista loc pentru singuratate. Dar de cand au plecat, viata mea seamana tot mai mult cu un pustiu. Nu mai stiu cine sunt, ce destin ma asteapta, incotro ar trebui s-o apuc. Si, tot mai mult, simt nevoia sa am alaturi pe cineva. Un barbat. Desi ideea este aberanta, ea persista in mintea mea. Iar barbatul exista. Este un coleg de birou, pe care il cunosc de-o viata, alaturi de care am imbatranit. N-am complexe fata de el. Nu-l iubesc, dar il simt foarte apropiat sufleteste. Problema mare sunt fetele mele. Cum vor reactiona, afland ca vreau sa am din nou pe cineva langa mine? Ca am si eu dreptul, in ciuda celor 57 de ani ai mei, la o farama de fericire? Nici vorba de o noua casatorie, as vrea doar sa imi "legalizez" prietenia, sa o port deschis, in fata lumii. Am incercat sa ii marturisesc fiicei mele mai mici acest gand. E mai sentimentala ca fata cea mare. Reactia a fost: stupefactie. "Tu, mama? Un prieten la varsta ta? Ce-o sa zica lumea de tine? Ai fost toata viata un exemplu moral!". Am inceput sa plang, ea a plecat trantind usa. Un gest pe care ar trebui, poate, sa-l fac si eu cu viata mea. Sa trantesc usa peste izolarea mea tot mai rece si cenusie, peste dorul meu de afectiune, peste dorinta de-a intrezari un viitor. Oare visul de fericire e ceva imoral?
DOINA

Calea Regala

Am vazut candva un film despre viata unui popor ce traieste la poalele Himalayei. Intr-o anumita zi din an, socotita cea mai importanta, pornesc toti locuitorii sa-si cinsteasca si sa-si intalneasca trecutul. Ceasuri in sir urca unul in spatele altuia coastele abrupte ale muntelui, de cele mai multe ori maturati fiind de vantul naprasnic ce coboara dinspre varf. Ajung undeva, intr-un loc indepartat de sat, si acolo intind sfori intre tarusi, sfori de care leaga fasii colorate de panza subtire, rupte din hainele purtate candva de cei care nu mai sunt. Sforile acestea delimiteaza un fel de drum pe care sunt asteptati cei plecati in lumea de dincolo la marea intalnire. Si ei vin intotdeauna, coboara dinspre culmile inghetate, spulberate de zapezi, ajung pe drumul marginit de bucatile acelea de panza ce falfaie fara incetare. Se intorc tematori sau triumfatori pe aceasta adevarata cale regala, pentru ca in panzele acelea colorate sunt ascunse tristetile si bucuriile vietii de altadata. Uneori iau chipul unei pasari singuratice, ca un semn ciudat pe albul zapezii, alteori vin sub forma unui fuior de fulgi dezlanati, cateodata sunt ca vantul de nestapanit, sau firavi si stingheri, precum clopoteii de gheata.
M-am gandit de multe ori la drumul pe care urca oamenii aceia ca sa-si intalneasca trecutul. Si ori de cate ori ma intorc in propria mea viata, revad spatiul acela creat de panzele lor colorate, miscate de vant, pierdute undeva in imperiul nesfarsit al zapezii. Si inteleg ca dincolo de tot ceea ce se intampla pe lumea asta, grav sau glumet, pregatit indelung sau neasteptat, dincolo de tot si de toate, lumina fiecarei vieti ramane pana la urma iubirea. Duioasa sau navalnica, sfioasa sau coplesitoare, agitata sau doar tremuratoare, precum fasiile acelea miscate de vant. Ea este singura in stare sa anuleze teritorii, spatii si timp, sa treaca triumfatoare peste aceste granite artificiale, pe care le numim varsta si anotimpuri. Ea nu poate fi oprita si este la fel de suverana la optzeci de ani, ca la douazeci.
In momentul acesta in care scriu, nu mai sunt de multa vreme la prima tinerete. Poate nici la a doua, sau nici la a treia. Dar cred ca nu sunt nici la ultima din cate or fi ele pe rabojul vietii. De aceea, poate ca ar fi cazul, poate ca as putea mai mult acum decat altadata, poate ca ar trebui sa incerc sa scriu despre limite si delimitare, despre granite, margini si teritorii sufletesti. Despre limite reale si despre altele imaginare, despre garduri ce marginesc prejudecati si despre tabu-uri ce limiteaza existente. Iar printre ele, cel mai trist si mai sarac este acela ca, dupa ce-ai implinit un anumit numar de ani, existenta se reduce doar la cateva tabieturi de pensionar.
Daca din punct de vedere medical stiintific, biologic adica, pot sa stiu si sa simt uneori cati ani am, cum sa ma judec si cum sa judec eu din perspectiva mai diafana a viselor, dorintelor, asteptarilor si trairilor sufletesti, care se supun altor legi decat acelea guvernate de Regele Timp? Cum sa judec visul, care este la fel de neingradit si de neoprit, atat la cinci, cat si la cincizeci, ori la optzeci de ani? Se pot oare opri vreodata speranta si asteptarea? Poate cineva opri nevoia de tandrete si alintare? Poate cineva interzice iubirea la amurgul vietii? De unde pana unde parerea ca dupa ce-ai trecut de o anumita varsta nu mai poti sa fii decat victima a singuratatii? Cine poate opri visul? Dar iubirea?
Nu-mi aduc aminte de primul meu vis. Poate sa fi fost inca inainte de a ma naste. Poate ca atunci am visat prima oara cum este sa privesti asfintitul. Sau poate am visat ciresi infloriti de-a lungul unui drum nesfarsit. Nu-mi aduc aminte de visele de demult, pentru ca stiu ca acelea s-au implinit fiecare in felul in care le-a fost dat sa traiasca. Si nu incerc sa le tin minte nici pe acestea de acum, pentru ca stiu ca va veni o vreme si pentru ele. O vreme in care ele, visele, vor lua forma cea mai potrivita. Si asta, pentru ca in curgerea unei vieti, nimic nu vine si nu pleaca fara un rost, fara un temei. Visul si iubirea sunt singurele care strabat fara retinere varste si anotimpuri, ele vin si pleaca nestingherite, implinesc sau rapun pe cine vor. Cu gandul la ele, visez uneori calea regala pe care va trebui sa leg si eu fasii colorate de panza subtire, drumul iubirii mai presus de zapezi. Aceasta este reteta pentru alungat tristetea si singuratatea batranetilor: gandul ca zi de zi, ceas de ceas trebuie sa construiesti o cale de impacare cu trecutul, cu visul si cu iubirea. O cale a ta, pe care s-o marginesti cu amintirile colorate ale fiecarei zile. Nimic nu te poate rapune daca reusesti asta. Nici vanturile inghetate ale singuratatii, nici aripa rece a bolilor, nici corul cartitorilor de pe margine, nici tacerile care pun stapanire pe casa ta.
OTILIA TEPOSU