...Cuvintele, numele, isi au, toata lumea e de acord, muzicalitatea lor. In cazul Adelei Marculescu, nasii ei au avut o extraordinara intuitie! Adica au gasit un nume potrivit viitoarei ei frumuseti: A-de-la. E un nume care suna ca un mic refren. Un refren care evoca o feminitate anume - poate din alt timp - o feminitate ne-agresiva, dulce, dar puternica. Adela este un nume care se potriveste de minune unei fiinte nu numai frumoase, nu numai inzestrate cu un har miraculos - care a dus-o spre luminile rampei - ci si cu o voce de violoncel. O voce menita sa starneasca in mintea si in inima barbatilor neasteptate fantasme.
Pe Adela am vazut-o pentru prima data acum cateva decenii, la mare, pe plaja. Eram tinere amandoua. Nu ne cunosteam. Eu stateam la soare pe "clasicul" cearceaf, inconjurata de un grup de prieteni. Inotasem mult cu totii, eram uzi, cu parul lipit de cap, eram arsi de soare, ne simteam bine in acea uniformitate pe care ti-o acorda, vrei-nu-vrei, bronzul avansat si costumele de baie sumare, din panza decolorata de atata stat pe plaja, veri de-a randul, in lungi vacante romantice... Si, deodata, chiar la malul apei, acolo unde spuma valurilor este inghitita de nisip, a aparut ea! Ea, adica o fata tanara, de o frumusete izbitoare, socanta chiar, prin contrastul pe care-l producea cu lumea dimprejur intreaga fiinta a ei. Nu era atenta la cei de pe plaja. Avea aerul ca se uita in departari, dupa cineva pierdut printre valuri. Un cineva pe care nu-l gasea de mult. Purta o palarie alba, de panza, cu boruri largi, ridicate in sus, asa incat i se vedea foarte bine chipul, cu trasaturi perfecte, ca de Madona. Nu era deloc bronzata, asa incat ochii ei pareau neverosimil de negri, ca si buclele, multe-multe si razlete-razlete, care se iteau de sub palaria cu borurile ridicate in sus. Era imbracata cu un "baby-doll" (adica una dintre acele rochite scurte, vaporoase, lansate in anii '60 de Sue Lyon, in filmul lui Stanley Kubrick - Lolita). O rochita scurta-scurta, din tulle transparent, trandafiriu, care lasa sa se intrevada trupul frumos, de tanara femeie. O femeie cu aer si zambet de copil. Nu parea constienta de frumusetea ei. Mai degraba nelinistita de absenta cuiva. M-a starnit aparitia asta neobisnuita, asa ca am intrebat, plina de un interes ne-vecin cu invidia: "Cine o fi papusa asta?" - "Cum, nu stii? E Adela Marculescu, o tanara actrita de la Teatrul National din Bucuresti." Asa am cunoscut-o.
...Aveam s-o intalnesc mult mai tarziu, prin 1974, cand Mircea Veroiu s-a apucat sa faca filmul "Hyperion". Un film de o valoare speciala, pentru ca era neobisnuit ca "mesaj" in acel timp. Un film care a fost prin minune acceptat de "cenzura", intrucat nu era nici "de actualitate", nici "istoric", nici "de actiune". Filmat de Veroiu dupa un scenariu de Mihnea Gheorghiu, "Hyperion" vorbea despre incompatibilitate, despre o iubire imposibila dintre un personaj "de dincolo" si o femeie din viata de zi cu zi, dar inzestrata cu o frumusete fizica si a sufletului menite sa provoace pana si iubirea unui... extraterestru! Rolul acestei tinere femei a fost jucat cu brio de Adela, care a trait pe ecran, cu emotie bine controlata, tragedia acestei iubiri ne-pamantene. Alaturi i-au fost George Mottoi si Emmerich Schffer. Cu ei si cu Damian Crasmaru a facut roluri memorabile. In acel timp, eu lucram la o Casa de filme. Asa ca s-a intamplat sa fiu ceea ce se chema pe atunci "producatorul delegat" al acelei pelicule. Ca functie, asta insemna ca raspundeai ca scenariul aprobat de cei in drept sa fie redat "cu fidelitate artistica" pe pelicula. Erai un fel de partener, si al regizorului, dar si al statului care, prin Casele de filme, finanta productia respectiva. Ca atare, am stat pe la filmari de dimineata pana seara. Ca si pe la micile petreceri pe care ni le ofeream intre noi, in putinele zile sau seri libere dintre filmari. Asa m-am imprietenit cu Adela. Si am ramas prietene si dupa acel rastimp foarte fericit al vietii noastre, pe cand tineretea ne parea nemuritoare.
In filmul "Hyperion", iubitul Adelei, cel "de dincolo", era frumosul George Mottoi. Dar cel din viata adevarata, cea clocotinda de iubire fierbinte, era superbul Emmerich Schffer. Au trait amandoi o splendida poveste de dragoste, si in realitate... Doar ca nu toate povestile au un final fericit. In timp, Emmerich a pierdut-o pe Adela...
...Tin minte ca eram la Bucuresti, intr-o vara, cand tocmai treceam pe strada Tudor Arghezi... Deodata, in dreptul meu, a rasarit un domn inalt, usor garbovit, un barbat foarte frumos, dar care parea foarte batran. Avea parul alb, bogat, si barba alba, bogata. S-a uitat drept in ochii mei si m-a intrebat: "Ce mai faci, Silvia?". Am ramas descumpanita. Abia dupa ce i-am recunoscut gropitele care-i dadusera, dintotdeauna, un aer poznas, l-am recunoscut: era regretatul Emmerich Schffer... Am schimbat cateva vorbe. Dar nici una despre Adela.
Actrita din gradina cu flori
- Dupa aceasta lunga si neobisnuita introducere pentru un interviu, da-mi voie sa-ti spun, draga Adela, cat ma bucur ca acum esti aici, la mine acasa, "o casa imbibata de amintiri" - cum spui tu. O sa le lasam o clipa deoparte, ca sa-ti pun o intrebare care ma framanta de mult: e adevarat ca numeri... 60 de ani de teatru? Ai urcat pe scena inca de la 10 ani?
- Mult mai devreme! Pe la cinci ani. Si mi-am inceput cariera nu ca actrita, ci ca... balerina! Ce-i drept, am fost foarte incurajata, in acest "debut", de parintii mei, niste fiinte exceptionale! Mama - o grecoaica puternica si frumoasa, Eugenia Banos, si tatal meu, Marcu Marculescu, originar din satul Popoveni, de pe langa Craiova. Bunicii mei aveau un fel de mica mosie pe-acolo, cu cai, cu vaci. Mergeam des la ei, impreuna cu sora mea mai mica, Olga. Ne placea la nebunie acolo. Si nu ne suparam ca pe vacute le chema ca pe noi. Chiar asa: vacuta Adela si vacuta Olga... Ne placea sa privim caii cand erau potcoviti, ne placea sa urmarim cum se face painea la test. Cum se scoate vinul de la ghetarie... Sigur, cel mai mult ne placeau plimbarile cu trasura! Ne credeam printese rapite... Mergeam adeseori la Craiova. Dar raiul nostru era la bunici. Bunica Maria era sufletul gospodariei, o olteanca apriga si frumoasa. Ea comanda totul. Bunicul era mai degraba un boem. Becher nevoie mare. Oricum, a fost un tata minunat pentru cei trei baieti ai lui: unul doctor, Marcu, ala a fost tatal meu, unul farmacist, Tache, si ultimul - preot, pe nume Dumitru. Ei bine, in acest "mediu" plin de viata si de voiosie, eu am inceput sa spun poezii... Basca faptul ca imi inventam povesti - printre care si aceea ca pe mine m-a adus Mos Craciun. Poate din cauza asta, de fiecare Craciun, desi au tot trecut anii, eu mi-am pastrat intacta emotia aceea, foarte speciala, din copilarie. Numai ca, de multa vreme, Mos Craciunul meu este... publicul. Iar darurile lui Mos Craciun sunt aplauzele cu care publicul ma rasplateste dupa fiecare spectacol... Sa stii ca inceputurile mele in teatru s-au produs in plina natura, in curtea casei noastre din Bucuresti, pe timp de vara, desigur... Aveam vreo 5 ani, improvizam un fel de scena, ba chiar si un fel de cortina, imi adunam publicul format din copiii vecinilor, veniti cu parintii lor, alaturi de parintii mei. Inca de-atunci si tot timpul dupa aceea, cel mai aspru critic al meu in materie de... "creatii artistice" a fost si este... sora mea, Olguta. Textele spectacolelor mele erau, ba niste poezioare invatate de pe la bunici, ba niste improvizatii la care - in mod obligatoriu! - publicul meu trebuia sa aplaude... Si cu filmul tot foarte devreme am inceput... Acolo, in podul casei noastre aflate undeva pe langa strada Turda, intr-o zona plina de gradini mari, romantice, cu pomi care mie mi se pareau uriasi in vremea aceea, se afla un aparat de proiectie la care, cu ajutorul tatei, erau proiectate tot soiul de filmulete. Vor fi fost si filme clasice, cu Charlie Chaplin si cu Stan si Bran... dar ele "contineau" si personaje-cucoane, in general grase si cu rochii lungi si palarii mari. Afla, draga Silvia, ca o parte din repertoriul meu de teatru se constituia din... imitatii. Imbracata cu cate o camasa de noapte a mamei mele, inzorzonata cu cat mai multe margele si purtand pantofii ei cu toc inalt (asa am distrus multe perechi de incaltari superbe!) incercam sa intruchipez acele personaje starnind, desigur, rasetele asistentei... Ce-i drept, Olguta nu radea deloc in astfel de prilejuri. Mai degraba plangea... Nu stiu nici azi de ce.
- Si... balerina... cand si cum ai devenit?
- Cam tot pe-atunci... Dar de invatat, am invatat dansul, ca lumea, din scoala primara... Iar mai tarziu, am avut o profesoara magnifica. Ai ghicit: este vorba despre acea faptura, unica in felul ei, si ca artista si ca fiinta omeneasca, numita Miriam Raducanu. Am facut si cateva spectacole cu ea. Eu am terminat liceul la 16 ani si Institutul de teatru la 20! Pe Miriam Raducanu am cunoscut-o prin primul meu sot, regizorul Miron Niculescu, de la Teatrul National din Bucuresti. In acel timp, el punea in scena "Troienele" lui Jean Paul Sartre. Eu jucam Casandra. Tot spectacolul era conceput cu foarte multa miscare. Mai ales rolul meu! Asa a dat norocul peste mine! Asa am putut sa invat ce inseamna miscare scenica. De la extraordinara Miriam Raducanu! De-aici s-au tras si acele extraordinare spectacole cu ea, cu Raluca Ianegic, cu Gheorghe Iancu, cu Johnny Raducanu... Asta se petrecea in anii '70.
Minunatele insomnii...
- Ai tai te-au incurajat sa dai la teatru?
- Tata a cam strambat din nas. Dar mama a fost cucerita de la inceput de ideea de a avea o fiica artista... La Institut am avut profesori unul si unul. Intre ei a fost si marele regizor si actor Alexandru Finti, care mi-a fost profesor de Actorie. Printre colegi - Margareta Pogonat, Dichiseanu, regretatul Cornel Revent. In facultate am mai avut un noroc: regizorul David Esrig, care m-a distribuit intr-un rol formidabil - Zerbinette - din piesa lui Molire, "Vicleniile lui Scapin". Printre partenerii mei de-atunci i-as aminti pe Leopoldina Balanuta si pe Florin Piersic, ei fiind cei mai cunoscuti. Si ceva mai mari ca mine.
- Privind in urma, prin ocheanul colorat al vietii tale, distingi o perioada anume, pe care sa o consideri drept cea mai frumoasa?
- Daca ar fi sa intorc roata timpului inapoi - n-as putea sa numesc fericita doar o perioada anume. Eu zic ca am fost un om favorizat permanent de soarta. Asta nu inseamna ca mi-a fost tot timpul usor... Dar crezul meu a ramas acelasi, de-a lungul acestor multe decenii de teatru si cinema, ori in fata microfonului la emisiunile - enorm de multe! - de "Teatru la microfon". "Talentul este conditia cu care pleci in meserie. Daca acest talent nu este dublat de o munca indarjita, de pasiune pentru tot ce faci, atunci nu are cum sa-ti iasa bine ceea ce ti-ai pus in cap". Un actor este un insomniac. El merge pe strada cu rolul la care se gandeste. El doarme cu el - sau nu doarme din pricina lui. Devine o obsesie, si rolul pe care-l joci in seara respectiva, si cel pe care-l pregatesti. Uite, m-ai prins intr-un moment fericit! Regizorul Felix Alexa m-a distribuit in "Sinucigasul", o piesa a lui Nicolaj Erman, o piesa cu o soarta foarte speciala, scrisa pe vremea lui Stalin si interzisa tot in acel timp. Sunt foarte bucuroasa. Iar la Teatrul "Metropolis", voi juca in "Floarea de cactus" rolul interpretat in film de Ingrid Bergman. Orice rol care-ti iese in cale inseamna o provocare... De fiecare data resursele cele mai intime iti sunt puse la grea incercare. Ti se cere un consum enorm de energie. O ardere continua.
- Asa cum cere si dragostea. Oare viata intima a frumoasei Adela a fost la fel de fericita ca profesia de actrita?
- Sa stii ca frumusetea nu aduce neaparat fericirea in dragoste. As zice chiar ca aduce mai degraba multa suferinta, gelozii de tot felul. Frumusetea conteaza cel mai putin intr-o iubire. O femeie, fie ca e frumoasa, fie ca e mai putin frumoasa, ar trebui sa stie sa iubeasca. Sa dea iubire. Sa aiba aceasta disponibilitate de a iubi! Acum, la aceasta varsta, as putea sa spun ca sunt o femeie singura. Numai ca as minti. Mie mi-a ramas, intreaga, puterea de a iubi! Iubesc teatrul, iubesc lumea teatrului, lumea filmului...
- Cum reactionezi cand te vezi, astazi, in filmele in care ai jucat?
- Cu o singura exclamatie, care suna cam asa: "Hm!".
- Si cum ai reactionat in ziua de 21 decembrie 2008, cand ai implinit 70 de ani?
- Marele scriitor american Truman Capote a facut o afirmatie memorabila: "Viata e o piesa relativ buna, cu un act trei scris prost". Ei bine, eu socot ca acest act al treilea, scris pentru mine, e scris bine, de vreme ce inca mai primesc oferte de a juca in noi si noi spectacole...