Nume noi in luminile rampei: Silviu Biris

"Marele vis mi s-a infaptuit: sunt actor la Teatrul National"

La inceput a fost muzica

- Actoria se mosteneste, de obicei, pe linie de familie. Tu esti fiu de... primar. Cum ti s-a nazarit povestea asta cu teatrul?

- Inainte de a ajunge primar la Snagov, tata i s-a dedicat trup si suflet muzicii. A absolvit Conservatorul, canta la o multime de instrumente, a si compus muzica, iar ani de zile, a alcatuit si sustinut programul artistic de la "Hanul lui Manuc", pe vremea cand acolo se canta folclor adevarat. Mama, fara sa aiba studii de specialitate, a fost solista intr-un cor profesionist. Si au mai fost si bunicii mei, si din partea mamei, si din pa rtea tatei, care erau mari iubitori de folclor si care dadeau niste petreceri de pomina, insotite, bineinteles, de cantat. Prea mic ca sa ma pun la voce cu ei, memoram, totusi, melodiile alea, si dupa aceea le reproduceam. La gradinita, de pilda, educatoarele noastre cam trageau chiulul, iar noi ramaneam cu tanti Maria, femeia de serviciu. Si tanti Maria, ca sa treaca timpul mai repede, ne canta muzica populara sau ma cocota pe mine pe catedra si eu incepeam: "Trenule masina mica, unde-l duci pe Ionica?" sau "Marioara de la Gorj" si ce mai auzeam eu pe-acasa. Adevarul e ca am avut o copilarie superba, adica partea pe care am petrecut-o la bunicul de la Moreni. In Bucuresti nu era chiar asa mare veselie, mai ales ca parintii mei s-au despartit, iar tatal de-al doilea a fost foarte sever. Dar la Moreni era raiul meu. Acolo e un loc binecuvantat, e partea sudica a Bucegilor, asezata intre Dambovita si Brasov. Cat vezi cu ochii, doar munti si paduri, foarte vechi, pline de animale salbatice. Am avut o copilarie idilica acolo. Haladuiam toata ziua. Ma duceam cu vacile la pascut, vara eram la garla, iarna la sanius, si de sarbatori mergeam cu colindul. De-acolo cred ca mi se trag imaginatia si libertatea cu care imi abordez meseria de actor, la care am ajuns din absoluta intamplare.



Intalnire cu Fat-Frumos

- Ceasul bun...

- Chiar ca a fost ceasul bun! Fratele meu mai mic voia sa se duca la un cerc de calculatoare, la Palatul Copiilor si m-am tinut si eu dupa el. Numai ca acolo, pe coridoare, m-a ochit Tamara Pitei, care era profesoara la cercul de teatru. Si Tamara Pitei mi-a zis: "A, tu trebuie sa fii Fat-Frumos. Am eu un spectacol exceptional...". Fat Frumos nu eram, dar am cascat ochii mari si m-am dus. M-a imbracat intr-un sac, pe care erau prinse capace din alea metalice, de bere, pe post de zale, si l-am jucat pe Fat-Frumos. Fratele meu nu s-a mai dus la calculatoare, dar eu m-am tinut de teatru. Imi placea lumea aia de poveste a pieselor pentru copii. Drept e insa ca nu ma batea gandul sa ma fac actor. Din contra, in '89 m-am mutat de la clasa mea, de mate-fizica, la una de uman, in ideea ca ma fac avocat. Apoi tata a insistat sa dau la Academia de Politie, ceea ce am si facut, numai ca, pe ascuns, m-am dus si-am dat si la teatru, la particular, la Hyperion, ca pana sa ma decid eu, trecuse sesiunea de admiteri de la UNATC. Tata imi zisese intotdeauna: "Sa nu te faci artist, ca artistii mor de foame", asa ca nu era tocmai usor sa-i anunt virajul catre actorie.

- Dar ce ti-e scris in frunte ti-e pus. Ai intrat la actorie...

- Da, la clasa lui Horia Popescu. Cu Politia am lasat-o balta, iar anul ala, am fost mai mult un soi de audient, am luat doar contact cu scoala. Apoi, intr-o zi, cand iesisem de la cursuri, am trecut pe strada Smardan, unde Andrei Blaier dadea probele pentru filmul "Crucea de Piatra". Era lume multa si cum incercam eu asa, sa-mi fac loc, hop! vine la mine un tip si-mi zice: "Nu vrei sa dai si tu o proba de film?". "Pai, ba da." Am intrat, am dat proba - eu nici nu stiam care era Blaier, am crezut ca tipul de ma chemase era regizorul filmului - si-am plecat. N-aveam nici o speranta. Dar a doua zi, am primit telefon de la Zlotea (asa-l chema pe omul care-mi scosese norocul in drum), care ma chema sa semnam contractul si sa-mi dea scenariul. Parca m-a lovit in moalele capului! Asta e unul dintre cele mai frumoase momente din viata mea. Bucuriile neasteptate nu se pot compara cu nimic. Cand am luat scenariul ala, mi se parea ca sunt omul cel mai important de pe lume. Zburam, pur si simplu, pe strada. Ei, si-atunci, filmand la "Crucea de Piatra", am realizat eu intr-adevar ce-nseamna actorie si m-am amorezat de ea. Visele mele incepusera sa prinda contur. In urmatoarea sesiune de admitere, m-am dus la UNATC si-am intrat din prima, al patrulea pe lista. Apoi, in facultate a fost tare frumos si-am fost fericit. In primii ani, cel putin, cred ca mi-am innebunit colegii. Eram asa, intr-o frenezie totala, si gura nu-mi tacea deloc! Realitatea e ca in mediul ala, ma simteam ca pestele in apa.

- Dar dupa scoala? Multe sperante se pierd pe drum...

- Eu am avut noroc de un drum destul de lin. Chiar ma suspectez uneori sa nu fi fost vorba de norocul prostului! (rade) Vorbesc serios, am avut noroc, dar am si speculat oportunitatile care mi s-au oferit. Adica, nu m-am lasat dus de val. Am fost constiincios, am invatat textele, m-am prezentat fara intarzieri la repetitii, mi-am stapanit emotiile cat sa pot juca bine... Din fericire, nu sunt omul care sa faca lucrurile doar pana la jumatate. Chiar si daca am un rol mic, ma implic foarte tare si ma straduiesc din rasputeri sa iasa cum trebuie. Dar sa fiu mai aplicat: in facultate, toti colegii mei isi doreau sa joace la Bulandra, la Nottara, la Comedie, numai eu o tineam cu Nationalul. Eram fascinat de mastodontul asta si continui sa cred si acum in energia dintre peretii lui. La vremea respectiva, fostii mei profesori, Ion Cojar si Gelu Colceag, erau directori la TNB. Chestiune care nu mi-a folosit la nimic. Adica, n-am intrat pe pile. La prima sesiune de angajari, nici n-am apucat sa ma inscriu. Apoi, impreuna cu mai multi proaspat absolventi, am intrat in corul din piesa "Filoctet", cu Claudiu Bleont in rolul principal. Noi, corul, aveam niste masti pe fete, de nu ne vedeam deloc. Nu contam. Nu faceam decat sa dam "vasle, vasle, vasle". (rade) Cine a vazut spectacolul, stie la ce ma refer. Ei, si la o repetitie, vine Colceag si ne anunta ca a doua zi e noua sesiune de angajari. Mi-am depus dosarul pe loc. Am intrat in examen, si probabil ca m-am descurcat destul de bine, ca toata lumea a fost incantata. Si asa mi-am vazut visul cu ochii: eram angajat la TNB. Intre timp, am intrat si-n trupa lui Dan Puric. Am jucat mult timp in "Costumele", un spectacol splendid, de pantomima si step. Cap la cap, pana in prezent am douazeci de roluri la activ. Numai in stagiunea 2008-2009 joc in cinci piese.

"Sa se vada ca-ti place"

- Revista noastra e specializata-n retete: de sanatate, de suflet, de prajituri... Pentru succesul teatral exista o reteta, niste ingrediente anume care sa iti aduca sufragiul universal?

- Eu niciodata nu m-am vandut ieftin. Nici profesional, nici sufleteste. Pe cat a fost posibil, am incercat sa s electez ofertele. Chiar si-atunci cand n-am putut sa refuz o partitura, m-am straduit s-o innobilez, sa o fac sa iasa cat mai bine. Apoi, in teatru, ca-n toate celelalte domenii, conteaza sa muncesti cu tragere de inima. Sa se vada ca-ti place ce faci si sa-i molipsesti si pe altii de bucuria ta. De pilda, si pentru mine a fost o surpriza cand Anca Sigartau, cu care urmeaza sa joc la teatrul Metropolis intr-o piesa cu un succes urias in Franta, "Pijamale", mi-a zis ca ma plac oamenii. M-a bucurat nespus ce mi-a zis. Iradierea asta este un ingredient care nu se poate cumpara de niciunde, ti-l daruiesc ursitoarele... Esential e si norocul. Ca poti sa te zbati ca pestele pe uscat, dar daca n-ai si-un dram de noroc, de pomana. Si, nu in ultimul rand, crucial e sa ai o viata linistita acasa...

- ...Un alt domeniu in care ai reusit. Esti casatorit tot cu o actrita, Halina Cornisteanu, si aveti si doi copii. Cum sunt mariajele intre artisti?

- Sotia mea e actrita, intr-adevar, dar s-a reorientat spre zona managementului artistic. Dar rolul ei extrem de important e de critic al meu. Imi mai stapaneste unele elanuri exagerate, excesiv de "poetice". Imi echilibreaza balanta. Ca eu Balanta sunt. Halina are un simt al penibilului mai dezvoltat decat al meu. E o persoana mult mai analitica. De altfel, nu mi-e numai sotie, ci si prietena. Adica, noi chiar stam de vorba unul cu celalalt. Si ne si iubim. Mai mult decat in prima zi. Iar una dintre "dovezi" o reprezinta copiii, comoara mea.

"Taraful Bucuresti"

- Mai nou, de parca nu ti-era de-ajuns ca esti un actor inzestrat, un pantomim abil si un dansator remarcabil, te-ai apucat si de cantat. Carevasazica, ai revenit la prima iubire. A fost o intamplare sau ti-ai dorit sa resuscitezi fiorul artistic de pe vremea cand cantai sub bagheta lui tanti Maria?

- (rade) A fost, mai curand, o intamplare. Mircea Constantin m-a vazut in niste aparitii la televizor si-a venit cu ideea Tarafului Bucuresti. Ca asta e titulatura noastra: "Taraful Bucuresti si Silviu Biris". Nu ne-am inchegat decat de prin noiembrie, dar am avut deja sansa sa colaboram cu multe institutii culturale, carora le-a placut proiectul nostru. Avem un program in care includem melodii din Bucurestiul de altadata, muzica de petrecere, muzica lui Gica Petrescu Eu merg pe genul dizat, adica impletesc cantatul cu rostirea actoriceasca. Am inceput sa ma antrenez serios: am niste cursuri pe care mi le-a dat o cantareata profesionista, fac vocalize, imi perfectionez tehnicile de respiratie si, peste toate, adaug si-un strop de step. Deja am pe teava o idee: se va numi "Saruta-ma" si partenera imi va fi Ileana Olteanu. Dan Puric ne va oferi asistenta, iar spectacolul va fi, practic, o imbinare: muzica de atmosfera a Tarafului Bucuresti, step, pantomima, povesti de dragoste din Bucuresti, cuibusorul nostru de nebunii... Speram sa-l prezentam la inaugurarea Lipscanilor.

- In retetarul succesului tau intra si ceva surse de energie?

- Imi iau seva de la oameni, in general. Imi place sa-i studiez. Imi place sa ma duc prin metrou sau prin autobuze si sa privesc lumea. Si mai e si sportul. Toti ar trebui sa ne facem timp pentru noi si sa renuntam la sedentarism. Stiu ca suna propagandistic, dar chiar e adevarat. Eu merg la sala de sport a teatrului si la un club, unde inot. Nu chiar in fiecare zi, dar aproape. Mai bat si step. Muzica si miscarea pe muzica ma hranesc foarte mult sufleteste, imi dau incredere in mine si optimism. Si-apoi, mai am si hrana divina! Nu sunt habotnic, dar sunt foarte credincios.

- In arta teatrala exista un varf? O culme care odata atinsa sa-ti confere titlul de campion?

- Apogeul dispare imediat ce-l atingi. Orice provocare e urmata de o alta. Gloria artistica n-are doar inaltime, ci si durata. Tine de conditia fizica buna, de roluri, de sansa unor intalniri cu regizori importanti. Ca degeaba faci Hamlet, daca-l faci in regia lui Tasti-Basti. Mai bine stai acasa! Eu nu-mi doresc un apogeu artistic punctual, ci o constanta a calitatii. Nu vreau sa fiu tot timpul pe primul loc, dar vreau sa fiu in plutonul primilor zece. Iar acum, daca o revista de calibrul "Formulei AS" mi-a solicitat acest interviu, imi place sa cred c-am izbutit sa intru in acel pluton.