MARIN MORARU - 72
"Unde sunt iernile de-altadata?"
"Marin Moraru este una dintre acele minuni pe care le-a creat Dumnezeu pentru ca noi, oamenii de rand, sa intelegem mai bine ce vrea sa insemne un om peste care a pogorat Harul Sfant. Poate pentru a nu-l face prea vulnerabil, prea expus curiozitatii semenilor sai, Dumnezeu i-a dat o infatisare de om obisnuit. "Semne particulare n-are". Ci doar privirea care ii vine parca din alt taram. Intr-o clipa, privirea asta poate oglindi tristetea lumii, si-apoi toata voiosia, toata candoarea ei. Oamenii obisnuiti - colegii de teatru, prietenii de-o viata - i-au zis "Marinus". Nu numai de drag, ci, poate, si din dorinta inconstienta de a "indulci" distantele. Nu este usor sa te afli, zi de zi, in preajma unuia dintre cei mai mari actori pe care i-a avut si ii are pamantul romanesc! Modestia lui neverosimila, zambetul lui blajin - nu numai ca nu inlesnesc dialogul ci, dimpotriva, sporesc sfiala celui care-i sta in fata..."
...Asa scriam in urma cu cativa ani, in randurile de introducere la un interviu pe care aveam sa i-l iau pentru revista noastra. Recitindu-le acum cateva zile, cand am intentionat sa-i urez "La multi ani!" lui Marin Moraru, cu prilejul aniversarii celor 72 de ani de viata lunga si bogata in intamplari fericite, mi-am dat seama ca nu trebuie sa schimb nici o vorba. Un diamant bine slefuit, de multe carate, nu are nevoie de calificative in plus, odata cu trecerea timpului!
Cat priveste fabuloasa cariera a lui Marinus, spre deosebire de ceea ce ar putea crede multa lume, el nu a plonjat, ca multi altii, inca din anii adolescentei in lumea mirifica a teatrului. El nu a "practicat" teatru de mic copil, in aplauzele entuziaste ale parintilor. Nascut in Bucuresti, intr-o familie modesta, de muncitori, "diamantul" s-a slefuit incetul cu incetul. A dat examen la Politehnica, a vrut sa se faca inginer ori aviator, numai ca nepotrivirea "de caracter" s-a simtit foarte repede si a hotarat sa-si incerce sansa de actor. A dat examen, nu a reusit "din prima", asa ca a fost admis doar ca "audient". Asta se intampla prin 1957. Azi, in 2009, fostul audient celebreaza 52 de ani de teatru si vorbim despre el ca despre o valoare nationala. Un actor care a uluit lumea teatrului - "specialisti", spectatori si colegi - cu creatiile sale antologice. Spectacole precum "D'ale carnavalului", "Leonce si Lena", "Nepotul lui Rameau", "Capul de ratoi", "Umbra", "Troilus si Cressida", "Ocolul pamantului", "Trei gemeni venetieni", ori, dupa Revolutie, "Tache, Ianke si Cadar", "Egoistul", "Crima pentru pamant" l-au avut si il au in fruntea distributiei... Asta, ca sa nu mai pomenim de filmele importante pe care le-a innobilat prin creatiile lui.
...Cand i-am telefonat sa-i zic "La multi ani!", mult iubita lui sotie, Lucica, mi-a spus ca Marinus nu-i acasa. "S-a dus sa duca de mancare la niste caini fara stapan, pe care-i hranim si-i ocrotim. Revino, Silvia, peste cateva minute". Am revenit a doua zi. Si dupa ce i-am urat clasicul "La multi ani!", cu bucurii si sanatate, l-am intrebat pe Marinus cum si-a petrecut ziua de nastere.
- Am petrecut simplu, cu prietenii. La fel ca tot omu'... Bem, mancam, vorbim vrute si nevrute. Cel mai greu e atunci cand ne amintim de prietenii disparuti, si ei sunt multi de la o vreme... Am vorbit si despre cate s-au schimbat intre timp pe la noi. Nici macar iernile nu mai sunt ca altadata! Eu m-am nascut intr-o zi de vineri, pe 31 ianuarie, si afara ningea cu fulgi cat vrabia. Amanuntul asta l-am aflat din Jurnalul lui Mihail Sebastian. Acolo pomeneste el ceva legat de ziua de 31 ianuarie 1937.
- Anul asta mai celebrati o aniversare in familie: 45 de ani de casatorie, alaturi de sotia ta, Lucica, fosta mea colega de la radio. Un veritabil record.
- Da, e asa cum spui: anul asta implinim 45 de ani de la casatorie. Doar ca noi o putem aniversa numai din 4 in 4 ani. Ne-am cununat pe 29 februarie. Asa ca, socotind din 4 in 4 ani, avem doar... 11 ani de cand ne-am luat!
- Ai primit vreun dar special de ziua ta?
- Am primit o gramada, dar cel mai frumos cadou a fost o... pisica pe care am primit-o in timpul unei emisiuni TV. Marea mea iubire pentru animale e cunoscuta. Mai cu seama cea pentru pisici. Si eu, si Lucica, am suferit foarte tare dupa ce l-am pierdut pe Frac 1, un motan care a trait 20 de ani, si apoi si pe Frac 2. Erau niste motani superbi, alb cu negru. Georgia, pisica primita in dar la televiziune, are blana maro, "patata" cu alb. Si ochi mari, verzi. Acum, in timp ce vorbesc cu tine la telefon, e cuibarita la mine in brate si toarce de zor. Torsul ei ma face sa uit de toate relele lumii. Pacat ca nu ninge. Idila ar fi completa. Ca in anii copilariei, cand mai existau zapezi pe pamant.
FLORIN PIERSIC - 73
"Mai baiete, cum suporti atata iubire?"
Ales in urma unui sondaj TV drept "Cel mai iubit actor roman", celebrat ca un rege pe micul ecran, Florin Piersic si-a transformat chiar si ziua de nastere in regal, sarbatorind-o de doua ori: acasa, la Cluj, pe scena Teatrului National, inconjurat de oficiali, de prieteni si de admiratori, si apoi la Bucuresti, in sala Operei Nationale, in seara de 2 februarie, cand, in prezenta a 1000 de admiratori si de prieteni - s-a jucat din nou "Straini in noapte", un spectacol care se bucura de un succes enorm, poate si pentru ca e pus in scena de un alt "greu" al teatrului romanesc, Radu Beligan. Eu vazusem inca de la premiera spectacolul, asa ca ovatiile si aplauzele finale mi s-au parut din nou pe deplin meritate, mai ales ca stelele spectacolului, Florin Piersic si Emilia Popescu, se dovedisera a fi in forma maxima. Dar forma lor maxima a avut scanteieri in plus. Spectacolul a devenit un fel de prelungire a sarbatoririi mult iubitului Piersic, aplaudat inca de la aparitia lui pe scena Operei, alaturi de Emilia Popescu. Adica din primul minut, cand lumea a sarit in picioare si a inceput sa arunce cu flori spre cei doi actori. Mai frumos ca niciodata, Piersicul nostru national, imbracat in costum elegant, din matase grea, neagra, cu batista rosie la buzunar (nu cumva sa-l deochiem!) - ne-a facut o plecaciune si ne-a declarat, la randu-i, "toata iubirea lui". Dupa spectacol - se facuse intre timp zece noaptea - in cabina sufocata de buchete foarte parfumate de flori, Florin Piersic parea inviorat si usor exaltat, ca dupa o plimbare intr-o padure peste care a dat primavara...
- Cum suporti dragostea asta, aproape violenta, cu care te intampina toata lumea? Nu e greu sa fii "idol national"?
- O sa-ti raspund cu o banalitate: nu exista o rasplata mai mare pentru un actor ca mine decat aceasta dragoste cu care ma inconjoara publicul pentru tot ce am facut in film sau pe scena. Si-apoi, eu sunt invatat cu afectiunea. Am fost "scaldat" in dragoste inca de mic. M-au iubit teribil parintii mei, pe care i-am iubit si eu la fel de mult, m-au iubit profesorii - pentru care am avut un cult, m-au iubit regizorii, Alexandru Finti, Dinu Cernescu, Sica Alexandrescu, Mony Ghelerter si altii. Ca sa intelegi care era ritmul meu de viata in acel timp... un timp halucinant pentru mine, ca sa intelegi in cate feluri de roluri m-au distribuit cei ce m-au pretuit, o sa citez din memorie un fragment dintr-un articol scris de Marin Preda, in revista "Teatrul": "Am un actor pe care-l iubesc foarte tare. Il admir. L-am vazut marti in "Oameni si soareci", miercuri in "Din jale se intrupeaza Electra", joi l-am vazut in "Orfeu in infern", si vineri in "Dulcea pasare a tineretii". Baiatul asta are paleta", spunea el. "Are, adica, multe culori. Pentru mine e o surpriza mare sa-l vad in fiecare seara in alt rol. Si altfel." Ei bine, vorbele astea, incurajarile astea mi-au dat mult elan. Simteam dragostea care pulsa in ele. Sa stii ca acum cateva zile, maestrul Beligan mi-a pus cam aceeasi intrebare pe care mi-ai pus-o tu acum, aici: "Mai Florinele, mai baiete, cum suporti, ma, atata iubire?". Pai, repet a mia oara... Iubirea asta ne tine indiferent de varsta. Asta e drogul nostru. Dragostea publicului, care doreste sa te aiba aproape. Asta este elixirul tineretii noastre. Cu conditia sa dam si noi dragoste. Hai sa-ti spun o intamplare pe care am mai povestit-o de curand, intr-o seara, la televizor... Fii atenta: intr-o zi, pe cand eu veneam cu masina din Bucovina, de la Campulung, m-am oprit la o bariera. Deodata, ma pomenesc ca in dreptul meu opreste - facand un zgomot infernal - si un tren. Un tren electric. Am crezut ca e vorba de o statie. Stateam in picioare, fumam, asteptand cuminte sa treaca trenul. Dintr-odata, vad ca ala, conductorul, scoate capul pe fereastra si zice: "Sunteti Florin Piersic?". Zic: "Da". "Nu se poate!". Eu zic: "Ba se poate". Si-l vad pe ala cum sare din locomotiva, vine la mine si ma pupa. Eu zic: "De ce-ai oprit? Ai statie aici?". "N-am nici o statie", raspunde omul, "am oprit trenu' ca vreau si eu sa pun o data mana pe dumneavoastra". "Ma, zic, esti nebun!". "A, nici o problema... Ce, suntem in Japonia?". Nu, nu suntem in Japonia. Suntem, din fericire, in Romania, si la noi, deocamdata, nu se face economie la Dragoste!
Uite, Silvia, iti fac o marturisire. In momentul cand trenul se indeparta de mine, iar oamenii din vagoane imi faceau semn cu mana, mi-am zis asa: daca aici s-ar termina totul, as fi cel mai fericit om de pe Pamant.
Foto: Agerpres(2), Mediafax (3)