Intr-un sat din Tara Fagarasului traieste un om care tine inchis timpul intr-un cufar vechi. De-acolo ii da drumul doar uneori, atunci cand peste sat se lasa ca o apa albastra inserarea. Cand Mos COSTICA LAZAR din Sona deschide sipetul cu amintiri, in lume e sarbatoare si merita sa treci peste dealuri si vai, ca sa ajungi cat mai repede acolo
LoculAti vazut vreodata un glob din acela de sticla, in care peste casute de poveste ninge cu fulgi de puf? Asa era satul Sona, in dimineata zilei de 12 februarie, a anului 2009. Ningea ca la inceputul lumii. Culmile Fagarasilor, padurile, satele, Oltul fusesera inghitite de valtoarea de omat. Nici o miscare printre casele ingropate in zapada, ascunse in spatele portilor inalte de lemn. Doar pe ulita larga se mai zareau cateva urme de pasi. In mijlocul satului, drumul se deschidea intr-o rascruce. Acolo, un barbat facea carari uriase prin omatul moale, si de la el am aflat unde are casa "scriitoriul" satului: "Merjeti numa' mai la vale putan, si dupa ce ulita se-ncovoaie de-a dreapta, iti si videa o casa mai asezata, si-ati si ajuns".
Cum sa descrii o curte de gospodari fagaraseni fara sa pari patetic? Imediat ce poarta se inchide in urma ta, intri in alta lume. O lume desavarsita, guvernata de randuiala si frumusete, in care toate se afla la locul lor si nimic la intamplare.
In casa, asezat pe un scaunas de lemn, Constantin Lazar scrie aplecat peste un teanc de hartii. Litere marunte, rotunjite caligrafic, insirate cuminti, una dupa alta, ca margelele pe-o ata. Ii spun de ce-am venit, ii spun ca vreau sa-mi povesteasca despre sat, despre oamenii care traiesc in el, despre neamuri, sarbatori si obiceiuri. Ii spun ca as vrea tare mult sa stiu de ce s-a apucat el sa scrie cronica de la Sona, istoria asezarii in care traieste, si daca aparitia cartii l-a facut fericit. L-a facut, fireste, doar ca fericirea lui e de stirpe ardeleneasca si trebuie scoasa la suprafata, cu rabdare, pe-ncetul, degustata ca tuica veche, ingalbenita in glaja de pe mijlocul mesei.
"Ia, ia, numa' nu ne grabim, stai mai domol, ca avem vreme catu-i zaua, sa le luam pe rand, de cand s-o-nceput Sona. Stai numa'." Stau, ca n-am ce face, si astept ca povestea sa inceapa, asa cum vrea povestitorul din fata mea. Mosul se ridica si se apropie de-o lavita pe care sta un cufar. Il deschide si-nteleg de la o prima privire ca acolo se afla "documente" si lucruri de mare pret pentru el. Plicuri, taieturi din ziare, caiete pline de-un scris marunt, ordonat, fotografii, cateva dosare decolorate, un capat de creion, o radiera... Si dintre toate, dand la o parte un vraf de chitante vechi si tabele ingalbenite, scoate un sul de hartie, il deschide si-mi pune dinainte "Harta hotarului din jos", "Harta hotarului din sus" si "Harta hotarului de mijloc". Asta, ca sa inteleg mai bine "cum e facuta Sona si catu-i de mare, pana unde tine pamantul nost' si cum sa-ntinde de la Valea Neagra pana la Poiana Rotunda, de la Fata Ostrovelului, pana la Dealu' Paraelor si mai departe, la Guruiete, la Paraul lui Budila si-apoi la Podu' pasta Parau Sasilor". Hartile sunt desenate primitiv, cu creionul, si colorate scolareste, pe culori: pomii cu verde, drumurile cu galben si apele cu albastru. Mai sunt acolo si niste patratele liliachii, cateva stele galbui, niste cruci pierdute printre pomi si cateva punti peste izvoare care coboara toate catre Olt. Ma mai uit inca o data la hartile deschise inaintea mea si presimt ca ma asteapta o calatorie neobisnuita. In cufarul lui mos Costica Lazar stau ferecate "comori" si-abia astept sa-mi descifreze semnele lor ciudate de pe harta si sa ma las purtata catre istoria unui sat romanesc din Ardeal, botezat mai intai nemteste, Schonau, si apoi romaneste, Sona, satul dintre dealuri si vai, pe care l-am descoperit ingropat in omat.
OameniiConstantin Lazar s-a nascut in Sona in primavara anului 1922, "in april, pe noauasprazece", fiind al doilea dintre cei cinci copii ai familiei. A facut scoala in sat, "scoala adevarata, nu ca azi, de nu stie nime' ce-i invata acolo", carandu-si in traista tablita de ardezie si stilul cu care scria. N-a putut face mai mult de sapte clase, pentru ca n-a avut un protector care sa-l sustina la scoli mai inalte. Pe unde a fost, pe unde a umblat, era mereu declarat "reusit, fara loc", ceea ce insemna ca ar fi trebuit sa-si plateasca scoala, ca n-avea ajutorul de bursa. N-a avut noroc, chiar daca a fost un elev sarguincios.
Stie si-acuma bataliile domnitorilor romani, pe ani, tarile Europei, toate capitalele, si incepe sa le insire, ca sa-mi demonstreze cum era scoala de altadata, daca el si acuma, la aproape nouazeci de ani, mai tine minte ce-a invatat. Ultima oara a fost la Brasov, ca sa intre ucenic, dar si acolo portile i-au fost inchise. "Baiet sarac, am vint acasa si m-am apucat de agricultura. Dupa cativa ani, a inceput razboiul al doile, am plecat pe front si am ajuns pana in Tatra, unde am fost ranit, cu cateva zile inainte sa se gate batalia. Asa ca atunci cand m-am intors de-acolo, eram alt om, trecusem ca fieru' prin focuri dure. Nu se poate povesti spaima de moarte, nu se poate povesti ce simteam cand din grupa mea de treisprezece oameni ramaneau tot mai putini. Dupa ce-am fost eu ranit, au mai ramas doar doi. Mi s-a parut ca sunt cel mai fericit om, cand am ajuns inapoi in sat si am vazut locurile de-acasa. Atunci am intales ca nimica nu-i mai de pret decat sa ai un loc pa lumea asta la care sa te poti intoarce, ori de unde ai fi. Iara locul asta nu poate fi altul mai bun decat acela in care ai vazut lumina zilei pentru prima oara. Pentru ca daca Dumnezau te-a lasat sa te nasti intr-un loc, inseamna ca in acel loc si nu in altul sa trage la batranete sufletul tau, ca sa-si afle linistea. Ca locul acela te vindeca de toate spaimele si infrangerile pe care le ai in viata. Si peste ani, gandul aiesta al meu a dat roade, si-o sa vedeti mai incolo cum", imi spune Constantin Lazar si ma priveste drept in ochi cu o privire voit jucausa, ca si cum ar pune ceva la cale, dar n-a venit inca vremea sa dezvaluie planul tinut secret. Tace o vreme, cautand ceva in cufarul deschis dinainte, isi aranjeaza parul carunt, trece cu mana si peste mustacioara care-i apara parca zambetul sugubat si-apoi direct, fara nici o alta introducere, imi spune repede si raspicat: "Doamna draga, am pus la cale ce nici n-a gandit macar lumea din sat.
Eu si fratii mei, Luca si Petru, ne-am socotit sa-i adunam pe toti sonenii imprastiati in lume, care de pe unde a ajuns, sa-i chemam intr-o zi anume in sat, ca sa ne intalnim toti. Asa am facut si am pregatit intalnirea asta aproape doi ani de zile. Am impartit satu in sectoare si-am zis asa: voi, de pe ulita asta, va ocupati sa faceti jocul din ziua de Rusale, voi faceti ceata flacailor, voi repetati claca popii, voi faceti o nunta, altii o inmormantare, altii un botez. Asa am impartit griji in tot satul si oamenii au repetat pana ce totul a fost bine. Si dupa aceea, am fixat ziua de 7 septembrie 1980 ca zi de intalnire. Au venit toti, toti sonenii imprastiati prin lume si a fost o intalnire de nu se poate uita! Unii plangeau de bucurie, altii, care nu se mai vazusera de multa vreme, nu se mai cunosteau. "Tu al cui esti, cine esti tu, cum te cheama, de pe ce ulita esti?" se auzea la tot pasul. Domnule, a fost o serbare cum nu s-a mai vazut. Si-am facut toate obiceiurile ca sa si le aduca aminte si cei plecati de multa vreme printre straini. Mult o fost de lucru pentru asta. Si io n-am avut nici o dobanda, hapt numa' paguba, ca n-am putut sta la masa cu oamenii, sa povestesc si eu cu ei. Fara numa' de griji am avut parte, ca sa iasa toate bine, sa fie toti multumiti si sa-si aduca aminte cata fericire a fost pe capul lor cand au venit acasa. Parca s-a oprit timpul in loc, nu altceva. Asta a fost castigul meu. Ca am putut pentru o zi sa-i fac pe soneni sa se opreasca in loc din viata pe care o duceau si sa zica fiecare: "No, pana aci! Acuma ma rup de toate si ma bucur ca-s acasa cu ai mei!". Atunci am castigat io timpul de partea mea, pentru prima oara."
ScrisulIn fata mea sunt insirate fotografii vechi, ingalbenite de oboseala timpului ce-a trecut peste ele. Sunt soneni in costume populare sobre, incremeniti de emotia momentului si de mestesugul artistului fotograf.
Vad nunta lui Moise si a Mariei Lazar, a lui Ioan si-a Eugeniei Fratila, care au fost in 1919, vad ceata feciorilor din 1927, vad satenii adunati la treierat in curte la ande Mammihai, in ziua de 12 septembrie 1912, in fata unei batoze uriase, cercetez cu luare aminte figurile sonenilor intorsi din America in 1920, dupa ani de pribegie si vise de imbogatire spulberate, ma uit la chipurile femeilor adunate in fata bisericii, dupa slujba, la barbatii satului asezati unul langa altul, seriosi, plini de importanta, pe banca din fata primariei, acum aproape un veac, si nu pot sa nu ma gandesc la vorbele batranului din fata mea, care a cautat toata viata sa opreasca in loc timpul in care a trait. "Cand am vazt io cat de mare lucru a fost intalnirea sonenilor, mi-am zis ca nu-i destul si-am purces la altceva, mult mai greu. Am pus la cale, cu fratii mei Luca si Petre, monografia satului, ca sa ramana si la altii povestea scrisa, la altii care poate nici nu s-au nascut inca. Apoi sa vezi dumneata griji si straduiala! Ca noi suntem de felul nost oameni chivernisori, si n-am vrut sa iasa lucrul de mantuiala, amintrelea, ne-am apucat de-am adunat care cate am stiut despre oamenii si intamplarile din sat si le-am pus pe hartie. Care cand s-a nascut, care ce-a facut, cand si cum s-a facut podul peste Olt, cum s-a lucrat canepa de cand e satul asta, cati au fost in razboi, cati s-au intors, cate gospodarii au fost in sat, cati copii de scoala, cati meseriasi si toate cate s-au intamplat de cand e Sona Sona. Pornind in sirul anilor, am prins timpul de-atunci, l-am oprit si l-am bagat in carte, ca sa ramana acolo viu pentru toti care or sa ceteasca. Am pomenit de obiceiuri, de cum se face nunta, am scris strigaturile de hora, am spus descantecele si am povestit cum se fac casele.
Am amintit cum se cheama purceii si cum strigi la drigane (bivolite), cum alungi canele si cum chemi scroafa, altfel decat porcul. Am scris tot, ca sa nu ramana nimica pierdut despre noi. Si io cred ca am castigat batalia. Io cred ca scrisul asta o sa bata timpul. Si ca sa fiu sigur ca nu mai e cale de intoarcere uite ici sa. Ia si ceteste! Vezi la ce lucru io de trei ani de zile. Numa' vezi!"
Iau caietul si ma dumiresc repede ca am in fata un fel de buletin meteo, un fel de stare a vremii in Sona, pe zile: "Intai a lunii Ienuar - frig, Oltu inghetat, senin. Doi a lunii Ienuar - senin si tot frig... 10 a lunii Faurar - cald si ceata mare de peste Olt...". Si tot asa, pentru toate zilele, cate doua, trei observatii. La sfarsit, inainte de-a pleca, vreau sa pun o intrebare stangace, pe care batranul o ghiceste si-o zice inaintea mea. "Cine-a mai scrie dupa mine? Asta vrei sa ma intrebi, nu?", imi talmaceste el sovaiala si nepriceperea. "Cine sa mai scrie? Satu s-o risipit, tinerii or plecat, nimeni nu mai tine astazi de neam. Paginile astea de-s albe, ase or ramane in veci de veci." Batranul deschide caietul la o fila noua, stralucitoare precum iarna de-afara. Scriu in minte pe locul gol si alb ca zapada: "Faurar, 12. Ninge, ninge, ninge"...
Foto: ANDREI CHERAN
02.03.2009, 19:42Magdalena Toma
O poveste scrisa cu multa dragoste pentru oameni, se simte apropierea de oamenii trecuti prin bune si rele. Si pe langa toate cele legate de suflet, exista profesionalism. F e l i c i t a r i!
18.03.2009, 16:51Daniela Dragus
Cufarul in care sta adunata "comoara" bunicului meu, s-a imbogatit cu inca un articol.
Multumim redactiei pentru minunatele randuri scrise si felicitari pentru intreaga dumneavoastra activitate