Sunt un om pe care Dumnezeu l-a pus mereu la incercare, dar niciodata asa de greu ca acum. Fiul meu a murit. In fata mormantului sau i-am promis sa-i spun povestea trista a vietii, strafulgerata de o iubire adevarata si mare, care, din pacate, s-a stins. Va trimit povestea lui de iubire. O poveste care sper sa le fie in vreun fel de folos tinerilor de azi, dezorientati sufleteste de ceea ce vad si afla de pe internet si de la televizor. De considerati ca povestea are loc in paginile revistei, as fi multumit ca-mi pot tine promisiunea, fiindca sunt sigur ca acolo sus, printre stele, el se va bucura. Dar indemnul de a va scrie mai are un motiv. Anul trecut, cand mi-ati mai publicat un text in revista, despre satul copilariei, fiul meu mi s-a aratat intr-o noapte in vis. Imbracat tot in alb, inconjurat de o lumina divina, zambea. Minunate sunt caile Domnului, prin care el ne da bucurie.
Cu multa stima,
NOGAI STELIAN - B-dul Tomis nr. 336, bl. B1, ap. 113, Constanta
"Indragostitii au religia lor. Singurul lor crez este iubirea". Nu stiu cine a spus aceste cuvinte pline de intelepciune, dar eu le port in sufletul meu, ca un preludiu la povestea de iubire care urmeaza.
Era la inceputul lunii iulie, cand liceenii scapati de examenul bacalaureatului umpleau parcurile cu tineretea si bucuria reusitei lor, impartasindu-si dorinte si planuri de viitor. Trecand cu treburi pe langa un parc, observ doi tineri absolventi mai retrasi, asezati pe o banca. El avea parul blond, rascolit de adierea vantului. L-am recunoscut repede. Era fiul meu. Am trecut mai departe prefacandu-ma ca nu-l vad. Dar in toata vara acelui an, trecand prin locul acela, aflat in drumul meu spre serviciu, ii vedeam impreuna. Tineri, frumosi, erau atat de indragostiti, incat lumea ce ii inconjura nu mai conta. Traiau acele clipe doar pentru ei. A venit apoi toamna, timpul cand pasarile pleaca spre alte zari. Si ei au plecat. El in Bucuresti, student la Informatica, ea intr-un alt mare oras universitar. Asa au trecut 6 ani de prietenie adevarata in care au izbutit sa reziste distantei, prin forta iubirii lor. Iar rastimpurile in care se intalneau erau pline: distractii, excursii la munte, vacante pe litoral, impreuna cu gasca lor de prieteni. Ne-a spus ca o cheama Adina, si in prima vacanta de vara, a venit la noi acasa sa ne-o prezinte. Ne bucuram cand ii vedeam cat de frumosi si plini de viata erau, cum incercau sa traiasca din plin fiecare clipa a tineretii lor.
De multe ori, la sfarsit de saptamana, cand venea acasa din Bucuresti, mai intai trecea pe la ea si pe la parintii ei sa-i salute. Ne mai supara uneori acest lucru, dar nu-l certam. Eram impresionati de iubirea lor asa de frumoasa, mai puternica decat distanta care ii despartea. A venit si timpul cand Adina a terminat facultatea si a primit un post acasa, in orasul natal. Si baiatul nostru a terminat prima facultate, dar o urma pe a doua, pe care o incepuse in paralel. Continua sa vina la fiecare sfarsit de saptamana acasa si se intalneau. Dar visul lor de fericire a fost prea repede intrerupt. Mama Adinei i-a spus direct si brutal baiatului meu sa-i lase fata in pace, caci e prea sarac ca s-o merite. Nu este pentru ea. Si chiar a facut tot posibilul sa o izoleze pe Adina, sa-i interzica intalnirile. Toate incercarile fiului nostru de a avea un dialog civilizat au fost respinse. Mama Adinei a chemat chiar politia, reclamand ca o deranjeaza... Ce-a urmat e greu de descris. Fiul meu zacea precum un bolnav afectat de o boala grea. Nu manca, nu vorbea, nu iesea din casa. In zadar noi, parintii, eram cu sufletul alaturi de el, cautand sa-l incurajam, sa-l indemnam sa mai uite de suferinta. Ne-a spus ca a iubit-o din tot sufletul, asa cum iubesti doar o data in viata, ca pentru el ea era centrul universului, jumatatea de suflet dupa care tanjea.
A plecat sa-si termine studiile. Foarte rar mai venea pe acasa. Adina s-a casatorit asa cum au hotarat parintii ei, cu cineva dintr-o familie "buna", cu mari posibilitati materiale. Fiul nostru a terminat studiile si a ramas cu serviciul in Bucuresti. Intamplarea a facut sa cunoasca o femeie dintr-un mic orasel din Moldova, ce ii facuse un program de contabilitate pe calculator. O chema Izabela, un nume parca predestinat, inspirat de vreuna din concubinele din Decameronul lui Boccacio. Nu stiu ce s-a intamplat. Am auzit multe lucruri legate de farmece necurate, de facaturi, cert este ca din ziua cand a intrat in casa parintilor acestei femei, nu s-a mai putut intelege nimeni cu fiul nostru. La foarte putin timp s-a casatorit. A fost o casatorie fortata, grabita, incheiata in ciuda protestelor noastre, ale colegilor de facultate, ale prietenilor, care-i spuneau zadarnic ca femeia aceea nu este pentru el.
Apoi a venit cea mai dureroasa zi din viata noastra: vineri, 14 februarie 2002, la orele 22, a sunat telefonul si Izabela, sotia lui, ne-a spus scurt, fara menajamente, ca fiul nostru este internat in spital, grav bolnav de leucemie. Ne-am dus la el. Era foarte slabit, dar cu o mare dorinta de a trai, de a repara greseala pe care o facuse. Vreme de un an a stat internat numai in spital. Sotia lui venea din obligatie, fara nici un sentiment. Il neglija zile intregi, desi ea era aceea care ii primea salariul si multe ajutoare banesti, acordate de colegii de facultate si de la serviciu. Timp de 8 luni de zile, neclintita, pe-un scaun asezat la picioarele lui, sotia mea l-a ingrijit fara odihna. Mergeam si eu, pentru cateva zile, imi era greu, caci nu aveam unde sta, m-au mai ajutat colegii lui, am mai dormit si prin sala de asteptare, in Gara de Nord, sau pe o banca in parcul spitalului, atunci cand timpul era prielnic, dar oboseala imi era pe deplin rasplatita, cand il vedeam cum se lumineaza vazandu-ma. Boala mi-l intorsese inapoi. A trecut prin grele suferinte. Dupa 5 luni de la internarea in spital, doctorul i-a dat vestea "mare", ca ultimele analize sunt bune si sa cautam un donator pentru un transplant de maduva. Luase legatura cu un spital din Israel, unde aceasta operatie se facea cu succes. Costul era insa enorm: 130.000 dolari. De unde sa scoatem noi, doi pensionari, atatia bani? Am facut memorii si am mers personal sa obtin acest ajutor, mai intai la ministrul de care apartinea serviciul lui, unde era cunoscut, apoi la ministrul sanatatii, la presedintie, la primul ministru, dar toate fara nici un rezultat.
Imediat dupa depistarea bolii, legatura telefonica cu Adina devenise saptamanala. A venit chiar si la spital, l-a vazut, s-a consultat cu doctorul care il trata, i-a luat apoi analizele si le-a dus la spitalul Fundeni, unde a si fost transferat. D-l prof. dr. Culita, un om minunat, impreuna cu intregul colectiv de acolo au facut tot ce a fost posibil sa-l salveze. De mare ajutor i-au fost extraordinarii lui colegi de facultate, care au adus donatori de sange, au facut rost de medicamente si l-au incurajat permanent cu prezenta lor. Cand nu au mai fost sperante, ne-au spus sa-l luam acasa si l-am internat in spitalul din orasul natal. In doua luni cat a stat acolo, sotia lui, Izabela, nu a venit niciodata sa-l vada. Venea in schimb Adina, care ii urmarea zilnic analizele si tratamentul, il incuraja, ii dadea speranta ca totul va fi bine, desi ea stia deznodamantul. Exact la un an de la internarea in spital, baiatul nostru s-a stins. In ultimele clipe, cu lumanarea aprinsa in mainile lui, il rugam sa spuna ceva, o dorinta. Se uita fix in ochii mei, fara sa scoata un cuvant. Apoi a cuprins cu privirea intreaga incapere, a privit-o pe marea iubire a vietii lui, Adina, care sedea la capul patului, a suspinat ca un copil si a plecat, linistit, catre cer...
Am scris aceste randuri cu gandul ca tinerii sa inteleaga, nu din telenovele, ci din viata reala, ce inseamna o iubire adevarata pana la sacrificiu, dar si cum arata minciuna, egoismul, goana dupa interese materiale, in care multi parinti bezmetici ii imping pe copii. Iubirea e cel mai frumos dar de la Dumnezeu. Fiecare om are dreptul sa-si aleaga asa cum crede drumul spre ea.
In toti anii care au trecut, am urmat calea manastirilor, am cunoscut mari duhovnici care ne-au ascultat durerea, ne-au dat sfaturi care sa ne usureze sufletul. Un preot calugar batran, cand i-a vazut fotografia, si-a pus mana la ochi si a zis: "Vai, Doamne". Ne-a lasat in tacere cateva minute, si apoi ne-a spus: "Ce este a mai fost, ce-a fost va mai fi, si Dumnezeu va intoarce inapoi ce-a trecut". Am meditat mult la aceasta pilda. De atunci, cand trecem pragul unui locas sfant, cu lumanarea aprinsa, ne rugam asa: "Daca Dumnezeu aduce inapoi ce a trecut, poate il aduce si pe el. O sa-l recunoastem chiar daca ar fi sa se intrupeze intr-o floare sau fluture. In zece vieti de ar fi sa ne nastem din nou, in toate zece il vom cauta si nu ne vom lasa pana nu-l vom gasi. Suntem siguri ca ne va recunoaste de la prima vedere".
De la o vreme, la fereastra camerei in care a copilarit, vine zilnic un porumbel alb. Nu se sperie, sta cuminte si ne priveste. Noi vorbim cu el, el ne asculta ca un copil. Ii punem de mancare, dar ciuguleste putin, semn ca nu pentru mancare a venit. Apoi isi ia zborul, pana a doua zi. Singurul lucru care ne-a ramas e sa ne rugam pentru el. Sunt sigur ca acolo sus este fericit.
Reproduceri dupa picturi de Margareta Sterian
28.02.2009, 17:46Maria Popescu
Baiatul dvs.s-a imbolnavit mai demult cand a fost respins de mama fetei pe care o iubea;a iubit degeaba acea fata care putea sa intoarca spatele parintilor....si sa fie cu el.de la acea iubire i s-a tras boala...nu a fost iubire adevarata, a fost iubire mortala.
03.03.2009, 20:20Marina Rasnoveanu
Atunci cand iubim adevarat, faptul ca nu suntem langa cel iubit ne poate aduce in pragul agoniei si ne imbolnaveste si fizic intr=un final....dar daca nu e iubire adevarata ..cu timpul ranile se vindeca... sper ca Dumnezeu sa le dea putere acelor parinti, sa le aline cumva durerea... in parte stiu cum e sa pierzi pe cineva drag.. sa se aline la gandul ca ii e bine acolo unde e..si la faptul ca fiul lor a trait o perioada destul de lunga alaturi de jumatatea lui..altii nu au aceasta sansa o viata intreaga , iar cand o au trec pe langa ea cu repeziciune pt ca viata i-a pervertit sau schimbat prea mult pentru a o recunoaste..asta e viata..frumoasa si urata.. cu bucurii dar si cu suferinte..nici acum nu imi pot reveni in totalitate dupa ce am citit scrisoarea acestui tata indurerat.
06.03.2009, 16:47Daniel-Sergiu Sidea
Doamne,am intrat din greseala..aici..cautand o melodie..si am citit..si am plans cumplit..stiu cum e sa nu fi lasat sa iubesti doar pt ca nu ai vila si X5 in garaj..imi pare rau..sincer..pt. ce s-a intamplat..dar ...sa speram ca tot raul spre bine..
Si eu inca trec prin ceva asemanator..desi fizic..cred..ca nu sunt bolnav..la fel,Oana Scarlet a mea..a facut voia parintilor ei,care nu placeau ca eu sunt din TM,si ea din BR,desi,totusi au lasat-o sa mearga in Bucuresti..unde s-a agatat de unul mai inalt si mai bogat..asa cum si-au dorit ai ei..desi spune..ca inca tine la mine..si ca ne vom intalni in viata de apoi..eu nu cred..aici e frumos,aici poti iubi..daca ai pe cine...ins aunele persoane sunt prea slabe sa lupte pt iubirea lor..
Toate cele bune,d-le Stelian!
07.03.2009, 21:16Ionita Luciana
Dureros pentru parinti. Baiatul a suferit in tacere si desigur si Adina.Oare de ce nu vad unii parinti cum se consuma copii lor dupa astfel de despartiri de care se fac ei vinovati? La ce s-o fi referit calugarul? Sper ca Adina e bine.
08.03.2009, 10:55Dima Ilinca
Hmm....Povestea fiului dvs. se aseamana intr-un fel cu povestea mea. Am citit randurile scrise de acest tata incercat prematur de viata si de moarte, de moartea fiului si am plans. M-a intors si pe mine in trecut unde gresit-am nespus de mult in fata celui pe care il iubeam si in fata lui Dumnezeu. Nu l-am inselat cu nimeni, doar ca atunci nu stiam ce doream cu adevarat de la relatia noastra. Il iubeam si totusi l-am parasit si culmea pentru nimeni altcineva. La nici un an s-a casatorit. Stiu ca nu mai este nimic de facut, insa rana a ramas deschisa si va ramane asa pana am sa ma duc si eu din lumea asta. Nu este o exagerare de a mea, este o realitate pe care o traiesc.
Cu iertare,
Ilinca
P.S. Pentru acest tata, nu-mi doresc decat ca Dumnezeu sa il intareasca! Doamne ajuta!
11.03.2009, 21:44Elena Boangiu
Eu nu am copii si nu stiu daca o sa am vreodata dar mi-ar place sa cred ca ati lasa copilul sa aleaga este cea mai fericita solutie .Dvs ca parinte suferiti enorm in primul rand dupa el,ca copil,si pt neimplinirea lui ca om.Nici nu-mi gasesc cuvintele draga TATA dar Dumnezeu e sus si asa le randuieste el pe toate.Sa aveti multa putere in suflet si asa o sa va revedeti dragul baiat.Sincere condoleante.....