Bebelusul statea infasat in scutec alb, pus intr-o covatica de lemn. Gangurea si privea mirat in jurul sau. Asa l-a gasit Vasilica Sandu pe Ionut, in urma cu aproape 29 de ani, in satul Corbul Vechi. Era copilul unui nepot, Radu, care il facuse impreuna cu Mariana, dar nu dorea sa il tina. Mariana ar fi vrut sa ramana impreuna cu Radu si sa pastreze copilul, dar nu a trecut peste dorinta barbatului. O poveste de iubire incalcita, ce avea sa isi gaseasca o parte din final tocmai in Afganistan. Dar pe atunci, nimeni din Corbul Vechi nu stia ce este Afganistanul sau cine sunt talibanii. "Cand l-am vazut ce frumos era, am zis, "Valeu, lele! Sandele, hai sa il luam!". Barbatu' meu a vrut. Am hotarat sa fie copilul nostru in ziua de Sfanta Paraschiva. Cand mi l-a dat, Radu mi-a si zis: "Ti-l dau, matusa, ca e sangele meu, dar eu cu Mariana nu vreau sa ma insor". Asa a devenit Culita copilul nostru si mi-a fost tare drag de el", isi aminteste Vasilica Sandu. S-au intors cu Ionut in satul Piscu. A copilarit si a crescut acolo. In gradinile si pe ulitele unui sat uitat de lume, cu drumuri desfundate, nu departe de Galati. Mergea la biserica, visa sa ajunga dascal intr-o zi. Cand Ionut a intrat la liceu, tatal vitreg a avut un accident: a cazut din pod si a ramas paralizat. Incepand de-atunci, timp de sapte ani, Ionut si-a purtat tatal intr-un scaun cu rotile, l-a dus pe brate, l-a spalat si l-a hranit alaturi de mama sa. Mergea la liceu in Galati si facea naveta doar ca sa nu o lase singura. Apoi s-a indragostit de Ionelia. Viata si-a urmat cursul. Ionut si Ionelia s-au casatorit si au avut doi copii: Marina si Bogdan. Traiau impreuna in Galati, in apartamentul parintilor Ioneliei. Erau sapte persoane in trei camere. Ionut credea in destinul sau, credea in puterea sa de a depasi greutatile vietii, asa cum o facuse pana atunci. A decis sa plece ca militar in Afganistan. Salariul era foarte bun, putea sa stranga ceva bani si sa cumpere un apartament. Acesta era scopul sau declarat: sa faca ceva pentru familia sa. Isi dorea un apartament in care sa locuiasca impreuna cu sotia si cei doi copii. El, tatal adevarat al copiilor sai, alaturi de mama adevarata a copiilor sai.
Un fir de iarba
"Ce-i asta? Miroase ceva ca o lumanare! Sufletu' lui o fi!"
Vasilica Sandu aseaza la loc, pe masuta, cutia plina cu pamant. O cutie din tabla, cu marginile ruginite. Pe eticheta ferfenita inca se poate distinge scrisul galben, pe fond verde: "Ananas felii". Asculta atenta intunericul din cealalta camera. Se intoarce catre icoana si isi face cruce. Apoi priveste lung cutia cu pamant: "Atat a ramas din baiatu' mamii cel bun: o mana de tarana in cutia asta. Il visez mereu. L-a visat si o vecina de aici, din spate. Cica era la mese intinse, mari. O fi, ca ii face Ionelia niste pomeni cum nu s-a mai vazut! Mi-e inima farame, baiete. Afganistan ii zice, parca, acolo unde s-a intamplat. A calcat pe-o de-asta care face explozie... Nu mai pot... Nu mai pot de dorul lui!"
Sufocata de durere, vocea Vasilicai pare un ecou venit de departe, de-acolo de unde rataceste privirea, mintea ei de taranca simpla din satul Piscu.
"Ionut Cosmin Sandu, din Batalionul 300 Infanterie "Sfantul Apostol Andrei" din Galati, este cel de-al optulea soldat roman mort in misiune in Afganistan." Asa au anuntat toate televiziunile, pe 20 martie 2008, moartea fiului ei. Erou national, soldat de exceptie, aflat la a doua misiune, Ionut Cosmin Sandu a fost inaintat in grad post mortem si trupul sau primit cu onoruri militare pe aeroportul din Ploiesti. Avea 29 de ani, era casatorit si avea doi copii. Vasilica vedea toate astea la televizor si intelegea un singur lucru: Culita, baiatul ei, nu mai este.
Doua zile si doua nopti nu s-a miscat de langa sicriul de zinc. La inmormantare au venit toti oamenii din Piscu, unde a copilarit Ionut. Au venit si din satele din imprejurimi. Sute de oameni. Veneau la ea, o mangaiau, o imbratisau, si ea nu recunostea pe nimeni, nu vedea pe nimeni. Erau prietenii lui, toti colegii de liceu, camarazii de arme, care plangeau ca pentru un frate. Durerea o amutise. Ii secase lacrimile si ii luase orice lumina din priviri, incat pe chipul ei nu puteai deslusi decat un singur lucru: este un om care a pierdut totul. Acelasi chip il are si astazi, cand imi povesteste ce a vazut, in durerea de atunci, si a continuat sa revada dupa aceea, zile si nopti de-a randul. Imagini din trecut, care ii veneau in minte si ii spintecau inima de durere, ii umpleau sufletul cu un urlet tacut. Voiosia lui, cand sapa in gradina sau lega via, zambetul cu care se intorcea din sat, de la carciumioara din colt, nunta lui, bucuria de a avea nepoti. Si apoi, ultimele momente in care l-a vazut in viata, atunci cand l-a condus la sosea: "Mi-a zis: daca m-oi intoarce, sa te gasesc voioasa, mama. Si eu m-am suparat si am zis: "Da' ce vorba e asta? Cum adica daca te-oi intoarce?"".
Vasilica e batrana. O dor picioarele. Are o pensie de trei milioane. Nu poate sa se duca zilnic la Galati, la Cimitirul Eroilor. A luat de pe mormantul fiului ei o cutie cu pamant. Timp de 40 de zile a tamaiat-o si i-a aprins trei lumanari. A rugat o femeie din sat sa dea in fiecare zi cate o galeata cu apa curata, "sa fie pentru sufletul lui". Ionelia, sotia lui Ionut, a venit si a impartit in sat pat, masa si sapte randuri de haine pentru sapte necunoscuti. "A dat lucrurile lui. I-a imbracat pe aia din picioare in crestet. Intr-o zi, am vazut pe cineva cu puloverul lui. Doamne, ce m-am bucurat! Am zis ca il vad pe el! In noaptea aia l-am si visat. Era gatit si a zis sa ma imbratiseze. Si cand m-a luat odata in brate am sarit din somn, ca eu am zis ca vrea sa ma ia cu el..."
Vasilica aduce un tablou cu Ionut. Mi-l arata si il leagana ca pe un copil. Apoi il imbratiseaza: "Poate ca mi-a fost prea drag si de-aia mi l-a luat Dumnezeu. Asa mi-a zis si parintele din sat, prea drag mi-a fost de el...".
Din pamantul aflat in cutia de tabla a crescut un fir de iarba. Singur, subtire, verde.
Cea mai frumoasa floare
Ionelia nu se mai uita la televizor, sau atunci cand este aprins intamplator si apar stiri despre soldatii romani din Afganistan, schimba imediat postul. Inainte se uita. Statea cu inima stransa cand se anunta o noua victima pe front. Era Ionut? Nu, nu era Ionut. Se simtea usurata. Dar stia ca undeva o mama, o sotie, o familie sufera. Acum nu o mai intereseaza ce se intampla pe acel front, in acel razboi. Nu o intereseaza nici macar cine i-a ucis sotul sau cum s-a intamplat exact. Mult timp s-a intrebat doar "De ce el? De ce Dumnezeu l-a luat tocmai pe el?". Intr-o zi, preotul i-a raspuns la aceasta intrebare: "Tu cand mergi in gradina nu culegi cea mai frumoasa floare?". In curand, Ionelia si cei doi copii ai sai se vor putea muta intr-un apartament nou: un om de afaceri din Galati le face o donatie. Blocul este in apropierea cimitirului. Va avea vedere catre mormantul lui Ionut.
Valea plangerii
Seara, in centrul Galatiului, oamenii ies fericiti la plimbare. Pe strada Domneasca miroase a parfumuri frantuzesti. Pe sub luminile galbui, indragostitii rad, sarutandu-se din cand in cand.Cafenele sic, in case vechi, boieresti, isi ademenesc clientii cu muzica in surdina si atmosfera tihnita. Mai jos e Dunarea. Curge tacuta, in timp ce tinerii se opresc sa o priveasca, sa se imbratiseze in fata ei. Vapoarele-restaurant isi leagana clientii si de-acolo razbate un murmur vesel si clinchet de pahare.
In celalalt colt al Galatiului este cartierul Micro 17. Un cartier obisnuit, cu blocuri muncitoresti. Aici, carciumile sunt mici, mai degraba improvizate, cu oameni din vecinatate, iesiti sa bea o bere. Cativa locatari ies in papuci sa isi plimbe cainii, baietii joaca fotbal pe un teren micut, cu gazon artificial. Intr-unul din aceste blocuri, la apartamentul 34, locuieste Valentina Covrig. Din intreg Galatiul, ea este probabil persoana care intelege cel mai bine durerea Ioneliei Sandu: si sotul ei, Marius, a murit in Afganistan. Se intalnesc din cand in cand.Isi propun sa vorbeasca despre orice, numai despre tragedia lor nu. Dar de fiecare data, finalul se repeta: plang impreuna. Acum, Valentina sta in sufragerie, pe coltul canapelei, cu mainile pe genunchi. O inconjoara aceeasi tacere si liniste pe care am descoperit-o si la Ionelia. In biblioteca, un altar al sotului sau: candela, lumanarile, drapelul si decoratia. Si multe fotografii cu Marius. Valentina vorbeste incet, cu o voce stinsa. E blonda si ochii ei verzi te privesc direct, cu un amestec de sete de viata si durere nesfarsita. "Ieri a fost ca si azi: la serviciu, la cimitir, acasa. Cand spui "sa treci peste" mi se pare ciudat. Eu nu imi doresc niciodata sa trec... peste. Sa uiti... Nu poti... Fiecare simte in felul lui... Ce inseamna sa trec peste? Nu stiu ce inseamna asta si nici nu vreau sa trec "peste". Nimeni nu crede ca ti se poate intampla. Una e sa privesti din afara si alta e sa treci prin asta. Nu imi place sa spun ca sufar. Nu stiu daca a murit cineva din suferinta... Iti pare rau de cel ce nu mai este, nu de tine..."
Merge zilnic la cimitir. Mormantul lui Marius este langa cel al lui Ionut. Cateodata, se intalneste acolo cu Ionelia. Stau impreuna langa sotii lor. Valentina si Marius locuiau, si ei, tot cu parintii. Marius a plecat in Afganistan tot pentru familie, pentru o casa, pentru viitorul lor. Erau casatoriti de trei ani. Cea mai mare durere a Valentinei este ca nu au avut copii, ca din dragostea lor nu a ramas nimic concret. "Ma doare cel mai tare ca nu am facut un copil. L-as fi avut pe el... Ochii lui Marius... Daca te uiti si in fotografii iti dai seama ca el pare dur, dar ochii sunt foarte blanzi, parca erau mereu in lacrimi. Mi-e dor sa il mai vad intrand in casa si sa ma priveasca din nou cu ochii aia... Cateodata, e nevoie de o tragedie ca sa intelegi lucruri foarte simple din viata", imi spune Valentina aproape in soapta.
Marius Covrig a murit pe 13 iunie 2008, in urma unui atac al talibanilor. Misiunea sa era sa patruleze si sa mentina ordinea. Valentina nu s-a gandit la cei care au atacat: "Fiecare isi apara cauza". In fiecare noapte se roaga sa il viseze pe Marius: "Macar asa sa il mai vad".
Razboiul uitat
Satul Azizabad, vestul Afganistanului. Un lung sir de afgani strabat caldura amiezii.Merg la un parastas de 40 de zile. Este 22 august 2008. Imediat ce au ajuns pe ulitele satului, a inceput iadul. Nici macar nu s-a auzit avionul. Totul a inceput sa explodeze in jurul lor. Rezultat: aproape 90 de morti, dintre care 60 de copii sub 15 ani si 19 femei. Din cauza unor informatii gresite, trupele NATO au crezut ca in acel sat tocmai au intrat luptatori talibani. In toata regiunea, afganii au protestat, atacand cu pietre masinile ce distribuiau ajutoare, strigand catre trupele de mentinere a ordinii: "Nu vrem mancare! Nu vrem haine! Nu vrem libertatea voastra! Ne vrem inapoi rudele si copiii nostri! Daca nu ni le puteti da inapoi, plecati!". Timp de o zi, presa occidentala a adus cateva stiri despre acest caz. Oficiali americani si NATO au aparut si au anuntat ca rapoarte sunt in curs de a fi realizate pentru a stabili exact ce s-a intamplat. 60 de copii! Nu s-a spus numele nici unuia dintre ei. Presa nu a mai reluat subiectul, a fost uitat, alte evenimente au trecut in prim-plan. Pe 6 iulie 2008, intr-un atac asemanator, a fost bombardata, din cauza informatiilor gresite, o nunta. Au murit 47 de afgani, inclusiv mireasa. Si exemplele ar putea continua.Conform unui raport al Natiunilor Unite, aproximativ 700 de afgani civili au murit in mod direct, din cauza bombardamentelor eronate ale USA si NATO, si peste 2000 in mod indirect, doar in 2008. Romania este in acest razboi si il sustine cu trupe. Cu oameni ca Ionut Sandu sau Marius Covrig, care nu vor decat un viitor mai bun pentru copiii lor. Dorintele lor se intersecteaza din pacate cu interesele politicienilor, cu orgoliile liderilor de partide, cu vanitatile generalilor si cu tot ce Tolstoi a descris in "Razboi si pace". "Razboiul uitat", asa este numit razboiul din Afganistan. Un razboi care a trecut in plan secund, de cand a inceput cel din Irak, impotriva lui Saddam Hussein si a armelor sale de distrugere in masa, care nu au fost gasite niciodata.
Fotografiile autorului
03.03.2009, 10:38Elena Boangiu
Imi pare rau pt nenorocirea acestei familii.Este dureros cum uitam ca in viata a traii este cel mai important lucru.Aceasta nevoie de bani pt a traii decent in Romania ne face sa alegem cele mai grele decizii si asa uitam de tot ce ne inconjoara.Durerea acestei femei este infioratoare... cale de uitare nu exista.Imi pare nespus de rau ...sincere condoleante.
05.03.2009, 02:55Brindusa S
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace si sa-i aiba in paza Lui pe cei ramasi dupa ei...